Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 12 aprilie 2011

Coincidența gândirii

După Heidegger, „omul se poartă ca și cum el ar fi făuritorul și dascălul limbii, când de fapt, ea rămâne stăpâna omului”[1].

De aceeași părere fusese și Eminescu, mai înainte: „nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. Dar Heidegger îi cunoaște/citează numai pe Hölderlin, Rilke și Trakl.

Tot Heidegger crede că „frumusețea este unul din felurile în care ființează adevărul”[2]. Cu alte cuvinte, unul din numele Adevărului este Frumusețea.

Pentru Miron Costin, „datoria omenească” e moartea[3].

Se citează îndeobște de la Heidegger apoftegma despre omul de o zi care este îndeajuns de bătrân pentru a muri. Em am găsit-o într-un manuscris românesc cuprinzând Paza celor cinci simțuri a Sfântului Nicodim Aghioritul: „atuncea omul începe a muri când începe a trăi”[4].

Dar și Fericitul Augustin zice că „nimeni nu este fără de păcat înaintea feței Tale, nici chiar un prunc, căruia i-a fost hărăzită pe pământ doar o singură zi”[5]. Care începe deci, din prima zi de viață, a îmbătrâni în păcate.

Și se pare că a dedus-o de la Iov, 14, 1: „Omul născut din femeie are puține zile de trăit, dar se satură de necazuri”.

Poți să spui că înțelepciunea trece peste granițe…


[1] Martin Heidegger, Originea operei de artă, Ed. Humanitas, 1995, p. 176.

[2] Idem, p. 82.

[3] Miron Costin, Opere, ESPLA, 1958, p. 43.

[4] Ms. rom. B. A. R. 3074, f. 83r-83v.

[5] Confesiuni, Ed. Humanitas, București,  1998, p. 94-95.

Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (3)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 352-357

*

Cuprinsul întregului volum

***

În Venin şi farmec…Eminescu îşi exprimă durerea pe care i-a provocat-o veninul ce i s-a strecurat în inimă. Bineînţeles e vorba despre veninul strecurat de „ochii verzi”[1] ai unei femei iubite.

Îndrăgostirea la prima vedere este prezentă în poemul O stradă prea îngustă, în versurile: „de când te întâlniră / ochii mei, te iubeam”[2]. Întâlnirea privirilor a fost cea care a declanşat iubirea şi iubirea s-a întreţinut în inima poetului din continua reamintire a acestei clipe speciale.

Ochii mari ai iubitei reintră în cadru în poemul: Tu mă priveşti cu marii ochi…Ochii ei mari îl privesc „cuminte”[3], pe când el este atent la faptul cum femeia iubită îşi mişcă încet buzele[4].

Însă, deşi femeia îl priveşte cuminte, totuşi poetul citeşte în ei „atât eres[5], pentru că îl provoacă la păcat.

Ochii ei „de visuri”[6] sunt de fapt un „chaos”[7] şi poetul îşi aude amorul până şi în tăcere[8].

Poemul Terţine începe tot cu un aspect vizual. Iubita privea „cuminte” – observăm că e scos în evidenţă acelaşi adverb – mâna poetului şi îşi mişca „zâmbind” buzele sale roşii[9]. Şi în acest poem reapar ochii în care se citește eres[10] pentru că poemul de faţă are unele versuri identice cu poemul precedent.

Poetul trăieşte din plin obsesia ochilor mari ai iubitei. Ei apar şi în poemul Icoană şi privaz[11]. Pentru că o iubeşte nespus de mult poetul o vede „atâta de frumoasă, atât de răpitoare / atât – cum nu mai este o alta pe sub soare”[12].

Răspunsul femeii la iubirea poetului însă este dezamăgitor, pentru că poetul afirmă, că femeia pe care el o iubeşte vrea numai ca să îl provoace pentru a-şi bătea joc de el[13]. Din acest motiv ochii ei de înger nu îi aduc linişte ci, dimpotrivă, îi fac sufletul să sângere[14].

Dar cu toate durerile pe care i le provoacă, când vine vorba să descrie făptura ei conform cu arta poetică, poetul nu se simte capabil să-i descrie nici măcar zâmbetul[15]. Frumuseţea ei, pe care o iubeşte atât de mult, i se pare indescriptibilă.

În acelaşi poem, poetul, pus în faţa femeii iubite, se arată a fi tare neîndemânatic: „E timid, abia ochii la tine şi-i ridică. / El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică/ Privindu-te cu jale, oftează – un năuc…”[16].  Dar când o priveşte „fără de saţ”[17], atunci îi mărturiseşte acesteia că o consideră „prea frumoasă”[18] şi că o iubeşte „prea mult”[19].

Numai câd o contemplă o vede în toată splendoarea ei. Și Eminescu arătă prin acest amănunt că numai o privire atentă și profundă a femeii e un indicator al relaţiei adevărate.

Poetul recunoaşte faptul că gândurile şi imaginile sale sunt ca nişte piramide[20], care prezintă realităţi neaşteptate. Acest lucru îl spune în poemul: Cu gândiri şi cu imagini.

În poemul dramatic Mureşanu, somnul „are ochi plini d-eres”[21] şi nu femeia. Cineva, în noapte, e un ochi treaz[22] şi o inimă care „nu tace”[23]. Mureşanu, ca personaj, afirmă că „făr’ de patimi nu e nici ochiul cel mai vesel”[24]. Visurile spun: „Ştim / Pustiul sub ochi să-l lăţim”[25]. Vântul priveşte prin ferestre şi vede „cum înconjur oameni masa”[26].

Sirena îşi ceartă iubitul pentru că-şi întoarce „ochii-n lături”[27]. Ea şi-ar dori ca să-şi piardă privirea în ochii săi „cei negri”[28]. Pentru că ea îi spune acestuia: „eu din ochi te prăpădesc[29], indicând prin aceasta năvala cu care l-ar îmbrăţişa şi i-ar arăta iubirea.

În această atmosferă fantastică, de basm, Regele somn vede „luntrea de departe”[30], în care aşteaptă un călugăr iar „din insulele sfinte, [de unde] străbat cântări ferice/ [,spune el,] noroc şi disperare le văd unite-aici”[31]. Acest rege îl invită pe călugăr să vadă lumea din jurul său, pentru că aceasta e „o feerie”[32].

Călugărul vede ceva „în extas”[33]: „[î]n întuneric văd chipul ei lucind”[34]. O femeie iubită coboară „din stele”[35] la călugăr. Însă Chipul, fiinţa care coboară din stele e de fapt umbra cântării călugărului: „sunt umbră a cântării-ţi, o slabă umbră-abia”[36].

Dar cântarea-chip e de fapt portretizarea unei femei, pentru că poetul descrie aici un moment erotic şi nu unul extatic, duhovnicesc.

În discuţia cu rugăciunea întrupată, antropomorfizată, călugărul o confundă pe aceasta când cu o femeie, când cu un înger, când cu Dumnezeu, când cu muza sa[37]. Însă Chipul se ascunde, nu se dezvăluie, pentru că „taină / e frumuseţea vieţii-mi şi-a sufletului haină”[38].

Amorul călugărului e tainic şi fiinţa Chipului rămâne în „veşnic întuneric[39] pentru ochiul „himeric”[40] al acestuia.

În acest context, Regele somn îl sfătuieşte pe călugăr cu referire la Chip, spunându-i că el e fericirea[41].

Dacă renunţă la fericire, la acest „vecinic vis” al umanităţii, chiar dacă nu l-ar mai dori ziua, îi spune regele, el îl va asalta noaptea, în timpul visului[42].

Eminescu face aici referire la modul în care demonii se răzbună pe nevoitorul ortodox în vis, aducându-i plăcerile pe care, în stare de trezie, acesta le respinge.

În poemul Lectură poetul se prezintă pe sine ca privind pe fereastră, la ceasul serii, observând cum „stelele prin ceaţă / cu tainică dulceaţă / pe ceruri isvorea”[43].

Citind dintr-o „carte veche”[44] acesta vede / înţelege ce spune autorul, referitor la faptul „că-n lume nu-i ferice, / că toate-s năluciri[45].

În poemul Codru şi salon însă, poetul vorbeşte despre răceala „sădită”[46] în ochii unui tânăr de către salonul de divertisment[47]. De aceea amicul poetului preferă mai degrabă natura satului său natal decât atmosfera salonului[48].

Dintr-o dată acesta îşi reaminteşte că „s-a trezit”[49], cândva, într-o „zi frumoasă”[50], „pe-o punte sub ochii ei de foc”[51] şi că femeia şi-a plecat „ochii timizi”[52]. Ea avea chip blând, zâmbire sfioasă şi ochi cuminţi[53].

Poetul vorbeşte despre ea la trecut, pentru că ea nu mai trăieşte…iar însuşirile ei cele atât de frumoase „sunt duse fără urmă de pe acest pământ”[54].

Ea, cea care nu mai este – crede poetul – ar fi vrut să vadă „încă o dată/…lunca verde, departe valea-n flori, / unde adesea de braţu-i, / în noaptea înstelată, / şedea pe stânca neagră spuindu-i ghicitori”[55].

Poetul îl înlocuie pe amic, pentru că e vorba de drama iubirii lui. Iubita sa, acum moartă, pe când el îi spunea „ghicitori, enigme”[56], „în lacu-adânc şi neted, în mijlocul de lunce, / părea că vede zâne cu păr de aur roş”[57].

Era absorbită de povestirile lui şi se transpunea în ele. Însă, în acelaşi timp, şi femeia era o creatoare de naraţiuni, de „basme triste, dulci”[58], spuse în ambianţa foşnetului vântului prin „trestia cea naltă”[59], „când reţele [raţele] din codru pe creţii apei clare, / scăldându-se prin prapuri lăsau pe valuri fulgi”[60].

Femeia apare, în alt tablou, singură, având „setea de amor”[61]. Trecuseră mai mulţi ani de la evenimentele acestea atât de candide, când îşi povesteau, unul altuia, lîngă lac[62]. Lumina candelei cade pe braţele ei „de zăpadă” şi pe sâni[63].

Alături de ea este poetul, care stă în genunchi în faţa ei „privind întunecos”[64]. „Prin ochii [lui] mari şi negri o îndoială trece”[65] şi aceasta „fulgeră în taină, apoi dispare-n grabă”[66].

Femeia – aşa reiese din varianta bărbatului – doreşte ca să i se împlinească anumite doruri, însă acestea pot fi împlinite numai de către Dumnezeu şi nu de un om ca el[67]. Din acest motiv, pentru a o încânta preţ de un ceas, poetul ar dori să facă vraişte toate lucrurile lumii, în aşa fel încât: „pustiu ar fi în ceruri şi ceriul pe pământ”[68].

Acesta ar dori ca la ivirea femeii pe care o iubeşte ziua să pară noapte[69], pentru că ea ar fi mai strălucitoare decât ziua şi, privind-o în acest context, ar dori să-şi piardă minţile[70].

Deşi presupune că Dumnezeu nu are putere „contra morţii”[71], poetul se prezintă în faţa noastră cu puteri demiurgice, pentru că, la moartea ei, poetul ar „stinge în grămadă sistemele solare / şi-n ăst mormânt te-aş pune ca pe-un mărgăritar[72].

El crede că la moartea ei va rămâne „singuratec în lumea cea pustie, / în chaos fără stele şi fără de nimic”[73], fiind „un demon”[74] care cade mereu şi „pururea şi singur”[75] despică deşertul[76].

Însă, în varianta femeii, iubita poetului nu vrea ca el să facă minuni[77], ci îl vrea un om „timid, un blând băiet, să-mi spună / cu ochii plini de visuri zadarnice poveşti”[78].

Aceasta doreşte o atmosferă casnică, unde să-l privească „cu gene pe jumătate-nchise”[79]. Însă, pe de altă parte, e conştientă de faptul dramatic petrecut în fiinţa poetului, că el nu mai crede în visuri şi, de fapt, nu mai crede nimic[80].

Ea nu se teme nici de mintea şi nici de ochii lui „ce fulgeră-n tăcere”[81], ci o îngheaţă teribil „glasul [său] amestecat cu fiere”[82], faptul că sufletul lui e tot o rană şi pentru acesta o dor „suflările” [răsuflările] lui[83].

În ochii lui ea vede „o veche vină[84] şi în vorbele sale „amintirea a unei crude munci[85]. Inima lui are o parte „străină”[86] şi îl simte departe de cel pe care l-a cunoscut în tinereţe[87]. Însă nici femeia nu mai este aceeaşi, atâta timp cât observă diferenţa semnificativă din viaţa iubitului ei.


[1] Eminescu 2, p. 249.

[2] Idem, p. 251.

[3] Idem, p. 252.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 254.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 255.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 256.

[16] Idem, p. 259.

[17] Idem, p. 260.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 260-261.

[21] Idem, p. 264.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 265.

[25] Idem, p. 270.

[26] Idem, p. 271.

[27] Idem, p. 277.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 278.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 279.

[33] Idem, p. 280.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 281.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 282.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 283.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 284.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 286.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 287.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Idem, p. 288.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Idem, p. 289.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Idem, p. 290.

[85] Ibidem.

[86] Ibidem.

[87] Ibidem.

Narcisa pământului reavăn

DSC00832

Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (2)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 347-352

*

Cuprinsul întregului volum

***

Poemul Preot şi Filosof ne procură o vedere a tiranului eretic deasupra căruia „cu aripi întinse stă Satana”[1].

În O, adevăr sublime…omul e văzut ca „oglindă-a lumei”[2], o oglindă însă „cu capul sui şi sec / cu creierul de ceaţă, cu coaste de berbec”[3].

Într-un alt poem, în poemul Antropomorfism, poetul ne face cunoştinţă cu dragostea de găină virgină, care „se smulge [de sub aripa înţeleaptă a găinii mature n.n.] şi aleargă tremurând într-o clipă, / printre gard priveşte dulce l-a arătarea lui păgână”[4], a cocoşului.

În Rime alegorice, poetul vede „noi minuni”[5] prin intermediul ochilor săi uimiţi[6].

„Regina basmelor”[7] apare în acest poem, având „ochii adânci ca două basme-arabe”[8].

Regina îi vorbeşte poetului promiţându-i o nespusă bucurie, pentru că ochii sufletului său se vor bucura de ochii ei:

„Deşi privirea-mi pe cei vii ucide,

Te uită lung la mine, tu, ce mort eşti,

Pân-al tău suflet ochii va deschide[9].

Imaginea erotică apare în mod pronunţat în finalul poemului de faţă, pentru că „femeia goală, cufundată-n perne, / frumuseţea ei privirilor aşterne”[10].

În Gândind la tine poetul vrea să vadă cu ochii „frumosul trup”[11] al iubitei. Nevoia de vedere reală, deplină, de vizualizare a femeii iubite este una vitală pentru el.

Însă şi vederea ca înţelegere e tot la fel de importantă în viaţa sa, pentru că îi mulţumeşte lui W. Shakespeare[12] pentru faptul că:

„Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,

M-ai învăţat ca lumea s-o citesc[13].

Pe gânduri ziua…e un poem în care vederea rezumă, experiază suferinţa întregii omeniri: „o dată te-am văzut – o clipă numai / şi am simţit amarul omenirii…”[14].

În iubirea pentru femeie poetul a trăit, de fapt, drama, suferinţa, nefericirea oamenilor, pentru că lucrurile se petrec, în mod asemănător, în toţi.

În Tu cei o curtenire…femeia iubită caută cochet în ochii săi[15] pentru ca să vadă cât de mult o iubeşte. În poemul Dormi! însă, femeia iubită se trezeşte, pe când afară ploua, şi priveşte fix în podele, poetul ironizând-o pentru acest lucru:

„Nu poţi vedea cu ochii printre ele

Vrei să-ţi aduci aminte de ceva?”[16].

Astfel, Eminescu creează aici, într-un mod admirabil, prima privire în gol pe care am detectat-o în poezia sa.

Poetul vrea ca iubita lui să adoarmă la loc, pentru că îi place, pe când citeşte, „din când în când să cat la tine drept, / să văd cum dormi…/ să te admir cu drag”[17].

Lângă ea poetul nu se dovedeşte un cititor serios, pentru că e corupt de prezenţa ei: „din când în când cu ochiul eu te fur[18].

Privirile aplecate asupra iubitei adormite sunt interstiţii între perioadele sale de lectură.

În poemul Maria Tudor apar, chiar în primul vers, „ochii-ncremeniţi sub bolte”[19], care privesc „cu spaimă crudă”[20].

Poemul De vorbiţi mă fac că n-aud…ne rezervă, în ultimul său vers, întâlnirea cu vederea de sine, pentru că poetul caută adevărul în inima sa[21].

Oamenii văd cu ochi de copil[22] în poemul: E împărţită omenirea…

În Sonet satiric apar „reci[le] imagini”[23] ale unui poet, care nu are „dram de crieri”[24], de creieri. Imaginile sale sunt reci pentru că nu sunt văzute la modul integral, cu întreaga sa fiinţă, ci ele ies dintr-o minte necuprinsă de dragoste.

Poezia, cu alte cuvinte, trebuie să fie raţiune înfocată, îndrăgostită de ceea ce vede şi reprezintă o formulă raţională cuprinsă de focul sentimentelor puternice.

În zi de mai poetul își caută iubita pretutindeni [25] – facem referire la poemul: Azi e zi întâi de mai – şi întreabă munţii şi râurile dacă au văzut-o[26].

Când este îndrăgostit el vede în femeie multă înţelepciune[27], însă, mai apoi, concluzionează în poemul Femeia?…Măr de ceartă că amorul nu îi aduce niciun folos[28].

În poemul Când te-am văzut Verena… poetul fuge de zâmbetul dulce al femeii, pentru că nu doreşte să se îndrăgostească de ochii săi, care îi hipnotizează adesea pe bărbaţi printr-un „puternic vicleşug”[29].

În acelaşi poem privirea femeii este decretată drept un mijloc prin care îţi intră „viermele vieţii”[30] în inimă sau „săgeţile-ndulcirii”[31].

În ultima strofă a poemului citat privirea e văzută „ca mâni fără de trup”[32], cu care, atunci când eşti îndrăgostit, cauţi vraja ochilor femeii[33].

Poemul M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire spune că iubita are „ochiul languros[34], pentru că priveşte cu voluptate.

De aceea poetul mărturiseşte că „ochiul tău m-atrage ca un magnet”[35], pentru că îl cuceresc intenţiile sufletului ei. Dar după ruperea relaţiei cu femeia iubită poetul se vede „singur şi fericit şi bine[36] şi are inspiraţie să scrie.

Poemele eminesciene nu sunt diacronice în prezentarea relaţiei poetului cu femeia iubită. Tocmai de aceea şi pendularea sa între iubire şi dezamăgire, între a evoca pe una sau pe cealaltă.

În poemul Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci! poetul e îndurerat să vadă că femeie pe care a iubit-o şi pe care o mai iubeşte încă e „voioasă”[37] să zâmbească multora, în mod gratuit, pe când el şi-ar sacrifica viaţa pentru ca ea să-i vorbească[38].

De aceea şi-ar dori ca să fie iubit de o femeie care niciodată nu şi-a oprit privirea supra feţei unui bărbat[39], adică de o gură fecioară şi de un ochi virgin[40]. Şi aceasta, pentru că e oripilat de insensibilitatea femeii, care îi zâmbeşte la fel ca altora, fiindcă îi place să îl vadă suferind[41].

Zâmbetul femeii, în această ipostază, este un zâmbet care aduce nefericire în sufletul poetului[42]. Nu ar fi vrut să îi vadă ochii, pentru ca acum să nu fie în situaţia de a fi preotul care îi aduce un cult[43]. Dar, pe de altă parte, e conştient şi mulţumitor pentru faptul că privirea ei i-a adus „astă bogăţie de-amor”[44].

Conflictul interior e datorat nereceptării iubirii poetului, de către femeia iubită, la reala ei valoare. Fapt pentru care el scrie: „urăşte-mă, priveşte la mine cu dispreţ, / să te iubesc prin asta tu mai mult mă înveţi[45].

Şicanarea sa de către femeie îi sporeşte dragostea pentru ea şi el doreşte ca să fie crezut atunci când mărturiseşte acest lucru.

În poemul O, dulce înger blând…poetul se concentrează asupra ochilor iubitei, pentru că aceasta avea „ochi uimiţi de mari[46].

În a treia strofă a poemului ne reîntîlnim cu ochii ei încăpători, pentru că, spune el: „ca şi când te-ai mira / tu ochii mari făceai”[47].

Reamintindu-şi de ea, de iubita tinereţii sale, a simţit fiinţa aceleia aproape de inima lui şi s-a aprins iubirea sa pentru ea: „suflarea ta uşor / zburat-au răcorind / şi reîntinerind / întâiul meu amor”[48]. Din ultima strofă a poemului aflăm că iubita la care se referă aici murise între timp[49].

Poemul Iar faţa ta e străvezie ne face să ne reîntâlnim cu „ochii mari”[50] dar „turburi”[51] ai femeii iubite. Ar dori să vadă frumuseţea ei „pe veci”[52] dar ştie că adoră, de fapt, „un vas de lut, un sac de viermi”[53].

Însă cu toată conştiinţa morţii şi a descompunerii trupului omenesc în poemul Zadarnic şterge vremea…Eminescu ne mărturiseşte că uită multe dar chipul femeii iubite „nu trece”[54], nu se şterge din mintea sa. Ea este fiinţa pe care o caută mereu şi pretutindeni:

„În veci noaptea şi ziua şoptesc în gând un nume,

În veci la pieptul bolnav eu braţele îmi strâng,

Te caut pretutindeni şi nu te aflu-n lume,

Tu chip frumos cu capul întors spre umărul stâng”[55].

Ea este în mintea lui. A încremenit acolo ca o fiinţă frumoasă şi cu un profil divin[56].

În poemul O dată te văzusem poetul vorbeşte de trecerea sa prin viaţă între două priviri esenţiale.

Prima dată când o vede pe femeia pe care o va iubi rămâne „înmărmurit”[57]. A doua oară, când îi ascultă glasul, poetul îşi dă seama că a trăit prea mult[58], pentru că intensitatea cu care îi receptează prezenţa îl copleşeşte.

Despre căutarea în ochii iubitei vorbeşte şi poemul Să ţin încă o dată. El vrea să caute „întrebător şi drept”[59], de-a dreptul, în ochii iubitei. Vrea să caute răspunsul la iubirea lui, sinceritatea femeii faţă de el.


[1] Eminescu 2, p. 194.

[2] Idem, p. 195.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 199.

[5] Idem, p. 210.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 213.

[11] Idem, p. 217.

[12] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare.

[13] Eminescu 2, p. 218.

[14] Idem, p. 219.

[15] Idem, p. 220.

[16] Idem, p. 221.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 223.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 224.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 226.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 228.

[26] Idem, p. 229.

[27] Idem, p. 231.

[28] Idem, p. 233.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 234.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 236.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 237.

[37] Idem, p. 241.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 243.

[42] Ibidem: „Ea vrea prin o zâmbire să fim nefericiţi”.

[43] Idem, p. 244.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Idem, p. 245.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 246: „Curând, curând şi eu / Îmi pare c-oi pleca / Pe dulce urma ta, / Iubit copilul meu!”.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 247.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Idem, p. 248.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 249.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno