Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 347-352

*

Cuprinsul întregului volum

***

Poemul Preot şi Filosof ne procură o vedere a tiranului eretic deasupra căruia „cu aripi întinse stă Satana”[1].

În O, adevăr sublime…omul e văzut ca „oglindă-a lumei”[2], o oglindă însă „cu capul sui şi sec / cu creierul de ceaţă, cu coaste de berbec”[3].

Într-un alt poem, în poemul Antropomorfism, poetul ne face cunoştinţă cu dragostea de găină virgină, care „se smulge [de sub aripa înţeleaptă a găinii mature n.n.] şi aleargă tremurând într-o clipă, / printre gard priveşte dulce l-a arătarea lui păgână”[4], a cocoşului.

În Rime alegorice, poetul vede „noi minuni”[5] prin intermediul ochilor săi uimiţi[6].

„Regina basmelor”[7] apare în acest poem, având „ochii adânci ca două basme-arabe”[8].

Regina îi vorbeşte poetului promiţându-i o nespusă bucurie, pentru că ochii sufletului său se vor bucura de ochii ei:

„Deşi privirea-mi pe cei vii ucide,

Te uită lung la mine, tu, ce mort eşti,

Pân-al tău suflet ochii va deschide[9].

Imaginea erotică apare în mod pronunţat în finalul poemului de faţă, pentru că „femeia goală, cufundată-n perne, / frumuseţea ei privirilor aşterne”[10].

În Gândind la tine poetul vrea să vadă cu ochii „frumosul trup”[11] al iubitei. Nevoia de vedere reală, deplină, de vizualizare a femeii iubite este una vitală pentru el.

Însă şi vederea ca înţelegere e tot la fel de importantă în viaţa sa, pentru că îi mulţumeşte lui W. Shakespeare[12] pentru faptul că:

„Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,

M-ai învăţat ca lumea s-o citesc[13].

Pe gânduri ziua…e un poem în care vederea rezumă, experiază suferinţa întregii omeniri: „o dată te-am văzut – o clipă numai / şi am simţit amarul omenirii…”[14].

În iubirea pentru femeie poetul a trăit, de fapt, drama, suferinţa, nefericirea oamenilor, pentru că lucrurile se petrec, în mod asemănător, în toţi.

În Tu cei o curtenire…femeia iubită caută cochet în ochii săi[15] pentru ca să vadă cât de mult o iubeşte. În poemul Dormi! însă, femeia iubită se trezeşte, pe când afară ploua, şi priveşte fix în podele, poetul ironizând-o pentru acest lucru:

„Nu poţi vedea cu ochii printre ele

Vrei să-ţi aduci aminte de ceva?”[16].

Astfel, Eminescu creează aici, într-un mod admirabil, prima privire în gol pe care am detectat-o în poezia sa.

Poetul vrea ca iubita lui să adoarmă la loc, pentru că îi place, pe când citeşte, „din când în când să cat la tine drept, / să văd cum dormi…/ să te admir cu drag”[17].

Lângă ea poetul nu se dovedeşte un cititor serios, pentru că e corupt de prezenţa ei: „din când în când cu ochiul eu te fur[18].

Privirile aplecate asupra iubitei adormite sunt interstiţii între perioadele sale de lectură.

În poemul Maria Tudor apar, chiar în primul vers, „ochii-ncremeniţi sub bolte”[19], care privesc „cu spaimă crudă”[20].

Poemul De vorbiţi mă fac că n-aud…ne rezervă, în ultimul său vers, întâlnirea cu vederea de sine, pentru că poetul caută adevărul în inima sa[21].

Oamenii văd cu ochi de copil[22] în poemul: E împărţită omenirea…

În Sonet satiric apar „reci[le] imagini”[23] ale unui poet, care nu are „dram de crieri”[24], de creieri. Imaginile sale sunt reci pentru că nu sunt văzute la modul integral, cu întreaga sa fiinţă, ci ele ies dintr-o minte necuprinsă de dragoste.

Poezia, cu alte cuvinte, trebuie să fie raţiune înfocată, îndrăgostită de ceea ce vede şi reprezintă o formulă raţională cuprinsă de focul sentimentelor puternice.

În zi de mai poetul își caută iubita pretutindeni [25] – facem referire la poemul: Azi e zi întâi de mai – şi întreabă munţii şi râurile dacă au văzut-o[26].

Când este îndrăgostit el vede în femeie multă înţelepciune[27], însă, mai apoi, concluzionează în poemul Femeia?…Măr de ceartă că amorul nu îi aduce niciun folos[28].

În poemul Când te-am văzut Verena… poetul fuge de zâmbetul dulce al femeii, pentru că nu doreşte să se îndrăgostească de ochii săi, care îi hipnotizează adesea pe bărbaţi printr-un „puternic vicleşug”[29].

În acelaşi poem privirea femeii este decretată drept un mijloc prin care îţi intră „viermele vieţii”[30] în inimă sau „săgeţile-ndulcirii”[31].

În ultima strofă a poemului citat privirea e văzută „ca mâni fără de trup”[32], cu care, atunci când eşti îndrăgostit, cauţi vraja ochilor femeii[33].

Poemul M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire spune că iubita are „ochiul languros[34], pentru că priveşte cu voluptate.

De aceea poetul mărturiseşte că „ochiul tău m-atrage ca un magnet”[35], pentru că îl cuceresc intenţiile sufletului ei. Dar după ruperea relaţiei cu femeia iubită poetul se vede „singur şi fericit şi bine[36] şi are inspiraţie să scrie.

Poemele eminesciene nu sunt diacronice în prezentarea relaţiei poetului cu femeia iubită. Tocmai de aceea şi pendularea sa între iubire şi dezamăgire, între a evoca pe una sau pe cealaltă.

În poemul Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci! poetul e îndurerat să vadă că femeie pe care a iubit-o şi pe care o mai iubeşte încă e „voioasă”[37] să zâmbească multora, în mod gratuit, pe când el şi-ar sacrifica viaţa pentru ca ea să-i vorbească[38].

De aceea şi-ar dori ca să fie iubit de o femeie care niciodată nu şi-a oprit privirea supra feţei unui bărbat[39], adică de o gură fecioară şi de un ochi virgin[40]. Şi aceasta, pentru că e oripilat de insensibilitatea femeii, care îi zâmbeşte la fel ca altora, fiindcă îi place să îl vadă suferind[41].

Zâmbetul femeii, în această ipostază, este un zâmbet care aduce nefericire în sufletul poetului[42]. Nu ar fi vrut să îi vadă ochii, pentru ca acum să nu fie în situaţia de a fi preotul care îi aduce un cult[43]. Dar, pe de altă parte, e conştient şi mulţumitor pentru faptul că privirea ei i-a adus „astă bogăţie de-amor”[44].

Conflictul interior e datorat nereceptării iubirii poetului, de către femeia iubită, la reala ei valoare. Fapt pentru care el scrie: „urăşte-mă, priveşte la mine cu dispreţ, / să te iubesc prin asta tu mai mult mă înveţi[45].

Şicanarea sa de către femeie îi sporeşte dragostea pentru ea şi el doreşte ca să fie crezut atunci când mărturiseşte acest lucru.

În poemul O, dulce înger blând…poetul se concentrează asupra ochilor iubitei, pentru că aceasta avea „ochi uimiţi de mari[46].

În a treia strofă a poemului ne reîntîlnim cu ochii ei încăpători, pentru că, spune el: „ca şi când te-ai mira / tu ochii mari făceai”[47].

Reamintindu-şi de ea, de iubita tinereţii sale, a simţit fiinţa aceleia aproape de inima lui şi s-a aprins iubirea sa pentru ea: „suflarea ta uşor / zburat-au răcorind / şi reîntinerind / întâiul meu amor”[48]. Din ultima strofă a poemului aflăm că iubita la care se referă aici murise între timp[49].

Poemul Iar faţa ta e străvezie ne face să ne reîntâlnim cu „ochii mari”[50] dar „turburi”[51] ai femeii iubite. Ar dori să vadă frumuseţea ei „pe veci”[52] dar ştie că adoră, de fapt, „un vas de lut, un sac de viermi”[53].

Însă cu toată conştiinţa morţii şi a descompunerii trupului omenesc în poemul Zadarnic şterge vremea…Eminescu ne mărturiseşte că uită multe dar chipul femeii iubite „nu trece”[54], nu se şterge din mintea sa. Ea este fiinţa pe care o caută mereu şi pretutindeni:

„În veci noaptea şi ziua şoptesc în gând un nume,

În veci la pieptul bolnav eu braţele îmi strâng,

Te caut pretutindeni şi nu te aflu-n lume,

Tu chip frumos cu capul întors spre umărul stâng”[55].

Ea este în mintea lui. A încremenit acolo ca o fiinţă frumoasă şi cu un profil divin[56].

În poemul O dată te văzusem poetul vorbeşte de trecerea sa prin viaţă între două priviri esenţiale.

Prima dată când o vede pe femeia pe care o va iubi rămâne „înmărmurit”[57]. A doua oară, când îi ascultă glasul, poetul îşi dă seama că a trăit prea mult[58], pentru că intensitatea cu care îi receptează prezenţa îl copleşeşte.

Despre căutarea în ochii iubitei vorbeşte şi poemul Să ţin încă o dată. El vrea să caute „întrebător şi drept”[59], de-a dreptul, în ochii iubitei. Vrea să caute răspunsul la iubirea lui, sinceritatea femeii faţă de el.


[1] Eminescu 2, p. 194.

[2] Idem, p. 195.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 199.

[5] Idem, p. 210.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 213.

[11] Idem, p. 217.

[12] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare.

[13] Eminescu 2, p. 218.

[14] Idem, p. 219.

[15] Idem, p. 220.

[16] Idem, p. 221.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 223.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 224.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 226.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 228.

[26] Idem, p. 229.

[27] Idem, p. 231.

[28] Idem, p. 233.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 234.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 236.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 237.

[37] Idem, p. 241.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 243.

[42] Ibidem: „Ea vrea prin o zâmbire să fim nefericiţi”.

[43] Idem, p. 244.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Idem, p. 245.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 246: „Curând, curând şi eu / Îmi pare c-oi pleca / Pe dulce urma ta, / Iubit copilul meu!”.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 247.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Idem, p. 248.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 249.

Did you like this? Share it: