Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (3)
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
*
A vedea
şi
a fi văzut
*
Vol. I
*
Paginile 352-357
*
***
În Venin şi farmec…Eminescu îşi exprimă durerea pe care i-a provocat-o veninul ce i s-a strecurat în inimă. Bineînţeles e vorba despre veninul strecurat de „ochii verzi”[1] ai unei femei iubite.
Îndrăgostirea la prima vedere este prezentă în poemul O stradă prea îngustă, în versurile: „de când te întâlniră / ochii mei, te iubeam”[2]. Întâlnirea privirilor a fost cea care a declanşat iubirea şi iubirea s-a întreţinut în inima poetului din continua reamintire a acestei clipe speciale.
Ochii mari ai iubitei reintră în cadru în poemul: Tu mă priveşti cu marii ochi…Ochii ei mari îl privesc „cuminte”[3], pe când el este atent la faptul cum femeia iubită îşi mişcă încet buzele[4].
Însă, deşi femeia îl priveşte cuminte, totuşi poetul citeşte în ei „atât eres”[5], pentru că îl provoacă la păcat.
Ochii ei „de visuri”[6] sunt de fapt un „chaos”[7] şi poetul îşi aude amorul până şi în tăcere[8].
Poemul Terţine începe tot cu un aspect vizual. Iubita privea „cuminte” – observăm că e scos în evidenţă acelaşi adverb – mâna poetului şi îşi mişca „zâmbind” buzele sale roşii[9]. Şi în acest poem reapar ochii în care se citește eres[10] pentru că poemul de faţă are unele versuri identice cu poemul precedent.
Poetul trăieşte din plin obsesia ochilor mari ai iubitei. Ei apar şi în poemul Icoană şi privaz[11]. Pentru că o iubeşte nespus de mult poetul o vede „atâta de frumoasă, atât de răpitoare / atât – cum nu mai este o alta pe sub soare”[12].
Răspunsul femeii la iubirea poetului însă este dezamăgitor, pentru că poetul afirmă, că femeia pe care el o iubeşte vrea numai ca să îl provoace pentru a-şi bătea joc de el[13]. Din acest motiv ochii ei de înger nu îi aduc linişte ci, dimpotrivă, îi fac sufletul să sângere[14].
Dar cu toate durerile pe care i le provoacă, când vine vorba să descrie făptura ei conform cu arta poetică, poetul nu se simte capabil să-i descrie nici măcar zâmbetul[15]. Frumuseţea ei, pe care o iubeşte atât de mult, i se pare indescriptibilă.
În acelaşi poem, poetul, pus în faţa femeii iubite, se arată a fi tare neîndemânatic: „E timid, abia ochii la tine şi-i ridică. / El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică/ Privindu-te cu jale, oftează – un năuc…”[16]. Dar când o priveşte „fără de saţ”[17], atunci îi mărturiseşte acesteia că o consideră „prea frumoasă”[18] şi că o iubeşte „prea mult”[19].
Numai câd o contemplă o vede în toată splendoarea ei. Și Eminescu arătă prin acest amănunt că numai o privire atentă și profundă a femeii e un indicator al relaţiei adevărate.
Poetul recunoaşte faptul că gândurile şi imaginile sale sunt ca nişte piramide[20], care prezintă realităţi neaşteptate. Acest lucru îl spune în poemul: Cu gândiri şi cu imagini.
În poemul dramatic Mureşanu, somnul „are ochi plini d-eres”[21] şi nu femeia. Cineva, în noapte, e un ochi treaz[22] şi o inimă care „nu tace”[23]. Mureşanu, ca personaj, afirmă că „făr’ de patimi nu e nici ochiul cel mai vesel”[24]. Visurile spun: „Ştim / Pustiul sub ochi să-l lăţim”[25]. Vântul priveşte prin ferestre şi vede „cum înconjur oameni masa”[26].
Sirena îşi ceartă iubitul pentru că-şi întoarce „ochii-n lături”[27]. Ea şi-ar dori ca să-şi piardă privirea în ochii săi „cei negri”[28]. Pentru că ea îi spune acestuia: „eu din ochi te prăpădesc”[29], indicând prin aceasta năvala cu care l-ar îmbrăţişa şi i-ar arăta iubirea.
În această atmosferă fantastică, de basm, Regele somn vede „luntrea de departe”[30], în care aşteaptă un călugăr iar „din insulele sfinte, [de unde] străbat cântări ferice/ [,spune el,] noroc şi disperare le văd unite-aici”[31]. Acest rege îl invită pe călugăr să vadă lumea din jurul său, pentru că aceasta e „o feerie”[32].
Călugărul vede ceva „în extas”[33]: „[î]n întuneric văd chipul ei lucind”[34]. O femeie iubită coboară „din stele”[35] la călugăr. Însă Chipul, fiinţa care coboară din stele e de fapt umbra cântării călugărului: „sunt umbră a cântării-ţi, o slabă umbră-abia”[36].
Dar cântarea-chip e de fapt portretizarea unei femei, pentru că poetul descrie aici un moment erotic şi nu unul extatic, duhovnicesc.
În discuţia cu rugăciunea întrupată, antropomorfizată, călugărul o confundă pe aceasta când cu o femeie, când cu un înger, când cu Dumnezeu, când cu muza sa[37]. Însă Chipul se ascunde, nu se dezvăluie, pentru că „taină / e frumuseţea vieţii-mi şi-a sufletului haină”[38].
Amorul călugărului e tainic şi fiinţa Chipului rămâne în „veşnic întuneric”[39] pentru ochiul „himeric”[40] al acestuia.
În acest context, Regele somn îl sfătuieşte pe călugăr cu referire la Chip, spunându-i că el e fericirea[41].
Dacă renunţă la fericire, la acest „vecinic vis” al umanităţii, chiar dacă nu l-ar mai dori ziua, îi spune regele, el îl va asalta noaptea, în timpul visului[42].
Eminescu face aici referire la modul în care demonii se răzbună pe nevoitorul ortodox în vis, aducându-i plăcerile pe care, în stare de trezie, acesta le respinge.
În poemul Lectură poetul se prezintă pe sine ca privind pe fereastră, la ceasul serii, observând cum „stelele prin ceaţă / cu tainică dulceaţă / pe ceruri isvorea”[43].
Citind dintr-o „carte veche”[44] acesta vede / înţelege ce spune autorul, referitor la faptul „că-n lume nu-i ferice, / că toate-s năluciri”[45].
În poemul Codru şi salon însă, poetul vorbeşte despre răceala „sădită”[46] în ochii unui tânăr de către salonul de divertisment[47]. De aceea amicul poetului preferă mai degrabă natura satului său natal decât atmosfera salonului[48].
Dintr-o dată acesta îşi reaminteşte că „s-a trezit”[49], cândva, într-o „zi frumoasă”[50], „pe-o punte sub ochii ei de foc”[51] şi că femeia şi-a plecat „ochii timizi”[52]. Ea avea chip blând, zâmbire sfioasă şi ochi cuminţi[53].
Poetul vorbeşte despre ea la trecut, pentru că ea nu mai trăieşte…iar însuşirile ei cele atât de frumoase „sunt duse fără urmă de pe acest pământ”[54].
Ea, cea care nu mai este – crede poetul – ar fi vrut să vadă „încă o dată/…lunca verde, departe valea-n flori, / unde adesea de braţu-i, / în noaptea înstelată, / şedea pe stânca neagră spuindu-i ghicitori”[55].
Poetul îl înlocuie pe amic, pentru că e vorba de drama iubirii lui. Iubita sa, acum moartă, pe când el îi spunea „ghicitori, enigme”[56], „în lacu-adânc şi neted, în mijlocul de lunce, / părea că vede zâne cu păr de aur roş”[57].
Era absorbită de povestirile lui şi se transpunea în ele. Însă, în acelaşi timp, şi femeia era o creatoare de naraţiuni, de „basme triste, dulci”[58], spuse în ambianţa foşnetului vântului prin „trestia cea naltă”[59], „când reţele [raţele] din codru pe creţii apei clare, / scăldându-se prin prapuri lăsau pe valuri fulgi”[60].
Femeia apare, în alt tablou, singură, având „setea de amor”[61]. Trecuseră mai mulţi ani de la evenimentele acestea atât de candide, când îşi povesteau, unul altuia, lîngă lac[62]. Lumina candelei cade pe braţele ei „de zăpadă” şi pe sâni[63].
Alături de ea este poetul, care stă în genunchi în faţa ei „privind întunecos”[64]. „Prin ochii [lui] mari şi negri o îndoială trece”[65] şi aceasta „fulgeră în taină, apoi dispare-n grabă”[66].
Femeia – aşa reiese din varianta bărbatului – doreşte ca să i se împlinească anumite doruri, însă acestea pot fi împlinite numai de către Dumnezeu şi nu de un om ca el[67]. Din acest motiv, pentru a o încânta preţ de un ceas, poetul ar dori să facă vraişte toate lucrurile lumii, în aşa fel încât: „pustiu ar fi în ceruri şi ceriul pe pământ”[68].
Acesta ar dori ca la ivirea femeii pe care o iubeşte ziua să pară noapte[69], pentru că ea ar fi mai strălucitoare decât ziua şi, privind-o în acest context, ar dori să-şi piardă minţile[70].
Deşi presupune că Dumnezeu nu are putere „contra morţii”[71], poetul se prezintă în faţa noastră cu puteri demiurgice, pentru că, la moartea ei, poetul ar „stinge în grămadă sistemele solare / şi-n ăst mormânt te-aş pune ca pe-un mărgăritar”[72].
El crede că la moartea ei va rămâne „singuratec în lumea cea pustie, / în chaos fără stele şi fără de nimic”[73], fiind „un demon”[74] care cade mereu şi „pururea şi singur”[75] despică deşertul[76].
Însă, în varianta femeii, iubita poetului nu vrea ca el să facă minuni[77], ci îl vrea un om „timid, un blând băiet, să-mi spună / cu ochii plini de visuri zadarnice poveşti”[78].
Aceasta doreşte o atmosferă casnică, unde să-l privească „cu gene pe jumătate-nchise”[79]. Însă, pe de altă parte, e conştientă de faptul dramatic petrecut în fiinţa poetului, că el nu mai crede în visuri şi, de fapt, nu mai crede nimic[80].
Ea nu se teme nici de mintea şi nici de ochii lui „ce fulgeră-n tăcere”[81], ci o îngheaţă teribil „glasul [său] amestecat cu fiere”[82], faptul că sufletul lui e tot o rană şi pentru acesta o dor „suflările” [răsuflările] lui[83].
În ochii lui ea vede „o veche vină”[84] şi în vorbele sale „amintirea a unei crude munci”[85]. Inima lui are o parte „străină”[86] şi îl simte departe de cel pe care l-a cunoscut în tinereţe[87]. Însă nici femeia nu mai este aceeaşi, atâta timp cât observă diferenţa semnificativă din viaţa iubitului ei.
[1] Eminescu 2, p. 249.
[2] Idem, p. 251.
[3] Idem, p. 252.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.
[9] Idem, p. 254.
[10] Ibidem.
[11] Idem, p. 255.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Idem, p. 256.
[16] Idem, p. 259.
[17] Idem, p. 260.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20] Idem, p. 260-261.
[21] Idem, p. 264.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem.
[24] Idem, p. 265.
[25] Idem, p. 270.
[26] Idem, p. 271.
[27] Idem, p. 277.
[28] Ibidem.
[29] Idem, p. 278.
[30] Ibidem.
[31] Ibidem.
[32] Idem, p. 279.
[33] Idem, p. 280.
[34] Ibidem.
[35] Ibidem.
[36] Idem, p. 281.
[37] Ibidem.
[38] Idem, p. 282.
[39] Ibidem.
[40] Ibidem.
[41] Ibidem.
[42] Ibidem.
[43] Idem, p. 283.
[44] Ibidem.
[45] Ibidem.
[46] Idem, p. 284.
[47] Ibidem.
[48] Ibidem.
[49] Idem, p. 286.
[50] Ibidem.
[51] Ibidem.
[52] Ibidem.
[53] Ibidem.
[54] Ibidem.
[55] Ibidem.
[56] Idem, p. 287.
[57] Ibidem.
[58] Ibidem.
[59] Ibidem.
[60] Ibidem.
[61] Ibidem.
[62] Ibidem.
[63] Ibidem.
[64] Ibidem.
[65] Idem, p. 288.
[66] Ibidem.
[67] Ibidem.
[68] Ibidem.
[69] Ibidem.
[70] Ibidem.
[71] Ibidem.
[72] Ibidem.
[73] Ibidem.
[74] Ibidem.
[75] Ibidem.
[76] Ibidem.
[77] Idem, p. 289.
[78] Ibidem.
[79] Ibidem.
[80] Ibidem.
[81] Ibidem.
[82] Ibidem.
[83] Ibidem.
[84] Idem, p. 290.
[85] Ibidem.
[86] Ibidem.
[87] Ibidem.