Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 352-357

*

Cuprinsul întregului volum

***

În Venin şi farmec…Eminescu îşi exprimă durerea pe care i-a provocat-o veninul ce i s-a strecurat în inimă. Bineînţeles e vorba despre veninul strecurat de „ochii verzi”[1] ai unei femei iubite.

Îndrăgostirea la prima vedere este prezentă în poemul O stradă prea îngustă, în versurile: „de când te întâlniră / ochii mei, te iubeam”[2]. Întâlnirea privirilor a fost cea care a declanşat iubirea şi iubirea s-a întreţinut în inima poetului din continua reamintire a acestei clipe speciale.

Ochii mari ai iubitei reintră în cadru în poemul: Tu mă priveşti cu marii ochi…Ochii ei mari îl privesc „cuminte”[3], pe când el este atent la faptul cum femeia iubită îşi mişcă încet buzele[4].

Însă, deşi femeia îl priveşte cuminte, totuşi poetul citeşte în ei „atât eres[5], pentru că îl provoacă la păcat.

Ochii ei „de visuri”[6] sunt de fapt un „chaos”[7] şi poetul îşi aude amorul până şi în tăcere[8].

Poemul Terţine începe tot cu un aspect vizual. Iubita privea „cuminte” – observăm că e scos în evidenţă acelaşi adverb – mâna poetului şi îşi mişca „zâmbind” buzele sale roşii[9]. Şi în acest poem reapar ochii în care se citește eres[10] pentru că poemul de faţă are unele versuri identice cu poemul precedent.

Poetul trăieşte din plin obsesia ochilor mari ai iubitei. Ei apar şi în poemul Icoană şi privaz[11]. Pentru că o iubeşte nespus de mult poetul o vede „atâta de frumoasă, atât de răpitoare / atât – cum nu mai este o alta pe sub soare”[12].

Răspunsul femeii la iubirea poetului însă este dezamăgitor, pentru că poetul afirmă, că femeia pe care el o iubeşte vrea numai ca să îl provoace pentru a-şi bătea joc de el[13]. Din acest motiv ochii ei de înger nu îi aduc linişte ci, dimpotrivă, îi fac sufletul să sângere[14].

Dar cu toate durerile pe care i le provoacă, când vine vorba să descrie făptura ei conform cu arta poetică, poetul nu se simte capabil să-i descrie nici măcar zâmbetul[15]. Frumuseţea ei, pe care o iubeşte atât de mult, i se pare indescriptibilă.

În acelaşi poem, poetul, pus în faţa femeii iubite, se arată a fi tare neîndemânatic: „E timid, abia ochii la tine şi-i ridică. / El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică/ Privindu-te cu jale, oftează – un năuc…”[16].  Dar când o priveşte „fără de saţ”[17], atunci îi mărturiseşte acesteia că o consideră „prea frumoasă”[18] şi că o iubeşte „prea mult”[19].

Numai câd o contemplă o vede în toată splendoarea ei. Și Eminescu arătă prin acest amănunt că numai o privire atentă și profundă a femeii e un indicator al relaţiei adevărate.

Poetul recunoaşte faptul că gândurile şi imaginile sale sunt ca nişte piramide[20], care prezintă realităţi neaşteptate. Acest lucru îl spune în poemul: Cu gândiri şi cu imagini.

În poemul dramatic Mureşanu, somnul „are ochi plini d-eres”[21] şi nu femeia. Cineva, în noapte, e un ochi treaz[22] şi o inimă care „nu tace”[23]. Mureşanu, ca personaj, afirmă că „făr’ de patimi nu e nici ochiul cel mai vesel”[24]. Visurile spun: „Ştim / Pustiul sub ochi să-l lăţim”[25]. Vântul priveşte prin ferestre şi vede „cum înconjur oameni masa”[26].

Sirena îşi ceartă iubitul pentru că-şi întoarce „ochii-n lături”[27]. Ea şi-ar dori ca să-şi piardă privirea în ochii săi „cei negri”[28]. Pentru că ea îi spune acestuia: „eu din ochi te prăpădesc[29], indicând prin aceasta năvala cu care l-ar îmbrăţişa şi i-ar arăta iubirea.

În această atmosferă fantastică, de basm, Regele somn vede „luntrea de departe”[30], în care aşteaptă un călugăr iar „din insulele sfinte, [de unde] străbat cântări ferice/ [,spune el,] noroc şi disperare le văd unite-aici”[31]. Acest rege îl invită pe călugăr să vadă lumea din jurul său, pentru că aceasta e „o feerie”[32].

Călugărul vede ceva „în extas”[33]: „[î]n întuneric văd chipul ei lucind”[34]. O femeie iubită coboară „din stele”[35] la călugăr. Însă Chipul, fiinţa care coboară din stele e de fapt umbra cântării călugărului: „sunt umbră a cântării-ţi, o slabă umbră-abia”[36].

Dar cântarea-chip e de fapt portretizarea unei femei, pentru că poetul descrie aici un moment erotic şi nu unul extatic, duhovnicesc.

În discuţia cu rugăciunea întrupată, antropomorfizată, călugărul o confundă pe aceasta când cu o femeie, când cu un înger, când cu Dumnezeu, când cu muza sa[37]. Însă Chipul se ascunde, nu se dezvăluie, pentru că „taină / e frumuseţea vieţii-mi şi-a sufletului haină”[38].

Amorul călugărului e tainic şi fiinţa Chipului rămâne în „veşnic întuneric[39] pentru ochiul „himeric”[40] al acestuia.

În acest context, Regele somn îl sfătuieşte pe călugăr cu referire la Chip, spunându-i că el e fericirea[41].

Dacă renunţă la fericire, la acest „vecinic vis” al umanităţii, chiar dacă nu l-ar mai dori ziua, îi spune regele, el îl va asalta noaptea, în timpul visului[42].

Eminescu face aici referire la modul în care demonii se răzbună pe nevoitorul ortodox în vis, aducându-i plăcerile pe care, în stare de trezie, acesta le respinge.

În poemul Lectură poetul se prezintă pe sine ca privind pe fereastră, la ceasul serii, observând cum „stelele prin ceaţă / cu tainică dulceaţă / pe ceruri isvorea”[43].

Citind dintr-o „carte veche”[44] acesta vede / înţelege ce spune autorul, referitor la faptul „că-n lume nu-i ferice, / că toate-s năluciri[45].

În poemul Codru şi salon însă, poetul vorbeşte despre răceala „sădită”[46] în ochii unui tânăr de către salonul de divertisment[47]. De aceea amicul poetului preferă mai degrabă natura satului său natal decât atmosfera salonului[48].

Dintr-o dată acesta îşi reaminteşte că „s-a trezit”[49], cândva, într-o „zi frumoasă”[50], „pe-o punte sub ochii ei de foc”[51] şi că femeia şi-a plecat „ochii timizi”[52]. Ea avea chip blând, zâmbire sfioasă şi ochi cuminţi[53].

Poetul vorbeşte despre ea la trecut, pentru că ea nu mai trăieşte…iar însuşirile ei cele atât de frumoase „sunt duse fără urmă de pe acest pământ”[54].

Ea, cea care nu mai este – crede poetul – ar fi vrut să vadă „încă o dată/…lunca verde, departe valea-n flori, / unde adesea de braţu-i, / în noaptea înstelată, / şedea pe stânca neagră spuindu-i ghicitori”[55].

Poetul îl înlocuie pe amic, pentru că e vorba de drama iubirii lui. Iubita sa, acum moartă, pe când el îi spunea „ghicitori, enigme”[56], „în lacu-adânc şi neted, în mijlocul de lunce, / părea că vede zâne cu păr de aur roş”[57].

Era absorbită de povestirile lui şi se transpunea în ele. Însă, în acelaşi timp, şi femeia era o creatoare de naraţiuni, de „basme triste, dulci”[58], spuse în ambianţa foşnetului vântului prin „trestia cea naltă”[59], „când reţele [raţele] din codru pe creţii apei clare, / scăldându-se prin prapuri lăsau pe valuri fulgi”[60].

Femeia apare, în alt tablou, singură, având „setea de amor”[61]. Trecuseră mai mulţi ani de la evenimentele acestea atât de candide, când îşi povesteau, unul altuia, lîngă lac[62]. Lumina candelei cade pe braţele ei „de zăpadă” şi pe sâni[63].

Alături de ea este poetul, care stă în genunchi în faţa ei „privind întunecos”[64]. „Prin ochii [lui] mari şi negri o îndoială trece”[65] şi aceasta „fulgeră în taină, apoi dispare-n grabă”[66].

Femeia – aşa reiese din varianta bărbatului – doreşte ca să i se împlinească anumite doruri, însă acestea pot fi împlinite numai de către Dumnezeu şi nu de un om ca el[67]. Din acest motiv, pentru a o încânta preţ de un ceas, poetul ar dori să facă vraişte toate lucrurile lumii, în aşa fel încât: „pustiu ar fi în ceruri şi ceriul pe pământ”[68].

Acesta ar dori ca la ivirea femeii pe care o iubeşte ziua să pară noapte[69], pentru că ea ar fi mai strălucitoare decât ziua şi, privind-o în acest context, ar dori să-şi piardă minţile[70].

Deşi presupune că Dumnezeu nu are putere „contra morţii”[71], poetul se prezintă în faţa noastră cu puteri demiurgice, pentru că, la moartea ei, poetul ar „stinge în grămadă sistemele solare / şi-n ăst mormânt te-aş pune ca pe-un mărgăritar[72].

El crede că la moartea ei va rămâne „singuratec în lumea cea pustie, / în chaos fără stele şi fără de nimic”[73], fiind „un demon”[74] care cade mereu şi „pururea şi singur”[75] despică deşertul[76].

Însă, în varianta femeii, iubita poetului nu vrea ca el să facă minuni[77], ci îl vrea un om „timid, un blând băiet, să-mi spună / cu ochii plini de visuri zadarnice poveşti”[78].

Aceasta doreşte o atmosferă casnică, unde să-l privească „cu gene pe jumătate-nchise”[79]. Însă, pe de altă parte, e conştientă de faptul dramatic petrecut în fiinţa poetului, că el nu mai crede în visuri şi, de fapt, nu mai crede nimic[80].

Ea nu se teme nici de mintea şi nici de ochii lui „ce fulgeră-n tăcere”[81], ci o îngheaţă teribil „glasul [său] amestecat cu fiere”[82], faptul că sufletul lui e tot o rană şi pentru acesta o dor „suflările” [răsuflările] lui[83].

În ochii lui ea vede „o veche vină[84] şi în vorbele sale „amintirea a unei crude munci[85]. Inima lui are o parte „străină”[86] şi îl simte departe de cel pe care l-a cunoscut în tinereţe[87]. Însă nici femeia nu mai este aceeaşi, atâta timp cât observă diferenţa semnificativă din viaţa iubitului ei.


[1] Eminescu 2, p. 249.

[2] Idem, p. 251.

[3] Idem, p. 252.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 254.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 255.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 256.

[16] Idem, p. 259.

[17] Idem, p. 260.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 260-261.

[21] Idem, p. 264.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 265.

[25] Idem, p. 270.

[26] Idem, p. 271.

[27] Idem, p. 277.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 278.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 279.

[33] Idem, p. 280.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 281.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 282.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 283.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 284.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 286.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 287.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Idem, p. 288.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Idem, p. 289.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Idem, p. 290.

[85] Ibidem.

[86] Ibidem.

[87] Ibidem.

Did you like this? Share it: