Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

kayseri evden eve nakliyat eşya depolama kayseri eşya depolama kayseri kiralık asansör

Zi: 13 aprilie 2011

Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (5)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 363-369

*

Cuprinsul întregului volum

***

În poemul Fiind băiet păduri cutreieram poetul îşi aduce aminte că luna răsărită îi bătea „drept în faţă”[1]. Stând sub razele lunii el are parte de vederea, „printre pleoape”[2], a unui „rai din basme”[3].

Tânăra crăiasă e văzută de către poet cum îi „pluteau în lacrimi ochii-i plini de vise”[4]. Reapar în acest poem ochii mari ai femeii[5], care face gestul de a veni alături de el şi a-l „privi cu dor”[6]. Hainele ei „de tort subţire, fin”[7] îi fac vizibil „trupul ei cel alb deplin”[8].

Poemul Rugăciune e o strigare a poetului către Prea Curata Fecioară, ca privirea-i adorată să coboare asupra noastră[9]. El vrea ca Maica Domnului să se arate „din neguri”[10], ca o „lumină dulce, clară”[11].

Poemul Răsai asupra mea…– un alt poem teologic al lui Eminescu – vorbeşte despre Maica lui Dumnezeu ca despre lumina pe care poetul doreşte ca să o vadă[12]. Privirea ei „de milă caldă, plină”[13] o cere ca să coboare, „îndurătoare”[14], asupra sa.

Prezenţa prinţesei din poemul Ta twam asi e ca râsul unei flori proaspete[15], fiindcă „toată lumea ce te vede e de tine-nseninată”[16]. Trecând prin mulţime, aceasta fixează la un moment dat, cu ochii săi mari[17], pe cineva anume şi gândirea ei e „cuprinsă”[18] de acea prezenţă.

Prinţesa vede, de fapt, cum „o femeie de pe stradă şi-a înălţat privirea-i stinsă”[19] către ea şi în această privire nu a detectat ură, amor sau sensibilitate[20].

Paralelismul dintre prinţesă şi femeia născută „în mizerie obscură[21] are rolul de a invividualiza două condiţii sociale distincte: nobilimea şi oamenii sordizi, însă, în acelaşi timp, de a arăta identitatea esenţială dintre ele.

Prinţesa se roagă…având ochii săi umezi îndreptaţi către cer[22], în timp ce femeia decăzută „cade în mulţime cu faţa la pământ”[23].

În timp ce moartea prinţesei ar aduce mulţime de popor ca să o plângă la catafalc, moartea femeii decăzute este o moarte fără maiestate, mizeră[24], pentru că trupul ei „va fi aruncat în groapa cea comună”[25].

Însă, deşi una e îngropată maiestuos iar alta mizer poetul conchide, că cele două seamănă „ca şi lacrima cu roua”[26], fiindcă deşi sunt două persoane distincte…ambele sunt femei[27].

În poemul Viaţa, Eminescu detestă duplicitatea unui egumen, care ar vorbi despre grutatea vieţii[28] când el e „rotund…şi [cu] obrazul rumen[29]. Ca să înţelegem diferenţa dintre discursul duplicitar şi realitatea existenţială dură, poetul ne conduce pe ulicioare strâmte şi sărace…cu case care au „geamuri sparte”[30].

Descrierea fetei care coase la lumina lămpii chintesenţiază condiţia existenţială mizeră cu care el empatizează. „Faţa ei e slabă de-o paloare crudă, / ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă” şi „îşi coase ochii într-un tort de in”[31], pentru că îşi pierde vederea lucrând în astfel de condiţii vitrege.

Fata „orfană şi slabă”[32] din tabloul său e paradigma persoanei singure şi sărace „de care-n mulţime nimeni nu-ntreabă”[33] şi care, din toată munca ei, nu se alege decât cu „pâne goală, / frig şi insomnie, lacrimă şi boală”[34].

Imaginea fetei care munceşte continuu şi abia se poate întreţine contrastează puternic cu imaginea negustorului, care are „briliante pe degete groase”[35] şi care comercializează, de fapt, „vederea şi somnul sărmanei copile”[36].

Pânzele moi pe care aceasta le face, conchide poetul, nu sunt spre vânzare duceselor ci, mai degrabă, ele sunt „bune de giulgi”[37] pentru înmormântare.

Singura prietenă a fetei este o albină pe care o lasă să-i intre în casă. Prin această alăturare poetul dorește să le elogieze pe „cele două proletare: /o insectă-umană, una zburătoare”[38] pentru capacitatea lor continuă de muncă.

În poemul Calul troian asediatorii atacă cetatea când „văd că mic şi mare căzuse-n somn ca morţi”[39]. În momentul când cetatea este incendiată acest eveniment este descris în mod hiperbolic de poet în versul ultim al poemului: „nu se vedea de flăcări nici marginile lumii”[40].

Poetul se include, împreună cu iubita sa, sub profilul a două păsări înamorate în poemul Între păsări.

A doua strofă, din cele patru ale poemului, este una vizuală pe de-a-ntregul:

„Parcă mi te văd, drăguţă,

Că îmi zbori şi că te scap,

Stând pe gard, privind la mine,

Ai tot da cochet din cap”[41].

În poemul După ce atâta vreme, poetul are senzaţia că îşi vede iubita înaintea lui, care e „dulce, palidă”[42], pe când în poemul Noi amândoi avem acelaşi dascăl, acesta ne invită „ca de ruşine ochii să-i închidem[43], pentru că nu trebuie să negăm ceea ce este evident pentru toţi.

În ultimul poem citat apare însă şi privirea unora „la raza de splendoare”[44] a regilor, o privire contestată de poet, pentru că ea contrastează cu viaţa dureroasă a celor mulţi.

Poemul Stau în cerdacul tău ne oferă confesiunea, cum că poetul îşi privea iubita prin fereastră şi vedea „cum tu te uiţi cu ochii în lumină”[45]. Privirea lui surprinde concentrarea privirii ei, fiind, în acest fel, martor la un fragment din viaţa femeii. Experienţa vizuală sporeşte considerabil lucrurile pe care le cunoaşte despre femeia iubită şi, implicit, relaţia sa cu aceasta.

În momentul când femeia suflă în lumânare – şi de aici înţelegem că lumina în care privea era lumina lumânării – ochii poetului rămân în întuneric[46], în compania lunii, care îl însoţeşte, care e de partea sa şi „bate trist în geamuri”[47].

Prima strofă din poemul De pe ochi ridici…este iarăși eminamente vizuală:

„De pe ochi ridici închisă

Languroasa, lungă geană,

Rai de fericiri promise

Şi de tainică dojană”[48].

Poetul metonimizează fiinţa iubită, reprezentată prin ochiul care priveşte languros spre el, pentru a preciza faptul că ochii ei sunt ambivalenţi: acum pot să îl invite la ea, acum să îl mustre pentru un anumit lucru.

În poemul Ca o făclie…autorul consideră cărţile drept medii de analiză ale istoriei, „cari [care] privesc viaţa din mii de mii de părţi”[49]. Maturitatea personală a poetului transpare cu putere în acest poem, unde visele poetului, idealurile sale „ochii-albaştri asupra mea şi-i pleacă,/ cuprinse de amurgul cel fin al aurorii”[50].

Visele sale neîmplinite, visele sale cu ochi albaştri au văpaie în ochi[51], o văpaie unită „cu farmecul palorii”[52], al morţii. Ele sunt doruri prea mari pentru această viaţă. Tocmai de aceea, cu multă durere, cu dramatism, poetul spune: „trec, pier în adâncimea iubirii ş-a genunii”[53].

În poemul O stingă-se a vieţii…poetul îl întreabă pe Demiurg de ce a început să ridice vălul de pe vedera lui şi a început, astfel, să-şi vadă urâtul din suflet[54]. Vederea de sine e pusă în relaţie cu acţiunea Divinităţii în viaţa sa, lucru care converge cu realitatea vieţii ortodoxe.

Poemul Urât şi sărăcie pune, în primul rând, problema relaţiei dintre iubire şi nefericire, fapt pentru care poetul afirmă, că atât urâtul, cât şi sărăcia sunt „urme[le] crude[55], pe care le afli „pe orice chip şi-n orice-ndrăznii [şi-n oricine îndrăzneală] de a iubi[56].

În al doila rând, se pune problema vederii adevăratelor rădăcini ale pretinselor virtuţi sociale, motiv pentru care poetul afirmă, că „tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuţi”[57].

Falsa nobleţe, spune Eminescu aici, are false virtuţi, pentru că virtutea nu are un renume plin „de pete şi ruşine”[58]. Un adevărat om nobil, cu un caracter nobil, nu poate să privească „peste mulţime cu multă nepăsare[59].  Pentru că nepăsarea nu e o caracteristică a marilor spirite, ci a oamenilor mici la suflet.

În al treilea rând, problema vederii apare aici în relaţie cu femeia iubită, pentru că aceasta cu „ochiu-i plin de raze străluce în afară / răpindu-ţi ţie ochii cu a lor strălucire”[60].

Nu frumuseţa femeii a produs o dezamăgire enormă în inima poetului şi i-a întunecat strălucira ochilor, a vieţii, ci inconsecvenţa ei faţă de acesta, inconsecvenţă care înseamnă o iubire instabilă.

Timpul afectează, în mod ireparabil, frumuseţea femeii. Poetul ne trimite ca să vedem faptul, că în locul dulcei figuri[61] de odinioară vom găsi o faţă „zbârcită şi ochiul plin de pară”[62].

Ochii femeii strălucesc acum „rece în afară”[63]. Sunt stinşi şi fără adâncime[64]. Ea însăşi a devenit o femeie „cochetă, rece, linguşitoare, crudă…şi [care] caută-n iubire plăcerea numai”[65].

Toate aceste schimbări catastrofale din fiinţa femeii poetul le leagă de abdicarea femeii de la iubirea primă, „adâncă şi curată, / care-n viaţă vine [doar] o dată[66]. Din acest motiv ea a pierdut eterna sete a iubirii, acea pierdere în priviri a amândurora[67] şi nu mai e în stare ca să arboreze o privire pentru care bărbatul şi-ar da viaţa[68].

În ultima strofă a poemului Către Mercur apare ideea de a fugi unde vezi cu ochii[69], pe cînd poemul Din Halima readuce în discuţie vederea pe furiş, intruzivă, pentru că Harun-al-Raşid şi vizirul său ies noaptea din palat şi „pe fereşti se uită, prin pridvoare,/ acolo aud râzând cu veselie,/ dincolo suspinând vreun om ce moare”[70].

Însă în poemul Sarmis ne întoarcem la privirea frontală a îndrăgostiţilor, pentru că ochii iubitei îi reamintesc de ceasul când s-au întâlnit[71]. În faţa ochilor ei frumoşi, care îl încântau, ochii lui erau „pierduţi în visuri mândre”[72] şi, despre acel moment, el spune: „priveam fără de ţintă”[73]. Privirea şi înţelegerea abisală a femeii transpar din cuvintele poetului: „nu te-a mai văzut nimeni, cum te văzusem eu”[74].

Acest vers eminesican ni se pare cel mai profund răspuns pe care îl cunoaştem, la întrebarea: de ce ne îndrăgostim de o anume persoană? Ne îndrăgostim de ea, pentru că Dumnezeu ne dă să vedem acea persoană în adâncimea ei plenară, aşa cum nu am mai văzut o alta.

Tocmai de aceea poetul îşi reaminteşte că ochii femeii iubite erau „de lacrimi şi de foc”[75] iar din numai o „zîmbire-n treacăt”[76] el simţi cât de „dulce”[77] e aceasta.

Adjectivul dulce este la Eminescu o expresie a cunoaşterii harice, interioare, a femeii iubite. El o resimte ca dulce, numai când ea îl farmecă, când îl încântă, când îl umple de visuri frumoase…şi nu când îl îndurerează profund prin ambiguităţile ei.


[1] Eminescu 2, p. 316.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 317.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 320.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 321.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 322.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 323.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 323-324.

[29] Idem, p. 323.

[30] Idem, p. 324.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 325.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 326.

[40] Idem, p. 327.

[41] Idem, p. 328.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 331.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 335.

[46] Idem, p. 336.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 337.

[49] Idem, p. 339.

[50] Idem, p. 340.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 342-343.

[55] Idem, p. 343.

[56] Ibidem.

[57] Idem, p. 344.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Idem, p. 345.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 351.

[70] Idem, p. 353-354.

[71] Idem, p. 358.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem.

Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (4)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 358-362

*

Cuprinsul întregului volum

***

În poemul Diamantul Nordului apare castelul care „îl lac se oglindă[1] [se oglindeşte] şi perdelele de la geamuri care „scânteie ca bruma”[2]. Cavalerul „priveşte balconul”[3] şi vrea ca să o vadă pe femeia iubită cum îi aruncă „viole albastre şi roze de luncă”[4].

Marea e văzută ca nişte ochi albaştri care lăcrimează („iar ochii albaştri, mari lacrimi a mării”[5]), pentru că este în consonanţă cu starea sufletească a cavalerului.

Cavalarul, prin „arcate boltiri de fereastră” priveşte „o lumină ca cerul [de] albastră”[6]. Când acesta aleargă întregul cosmos îl urmează:

„Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă

Şi stelele-n râuri gonite, o turmă.

Şi munţii bătrâni îl urmau în galop

Cu stâncele negre, gigantici ciclopi”[7].

La un moment dat, în mod brusc, în această alergare hiperbolică a cavalerului apare o schimbare de atmosferă esenţială pentru el: „Privirea…Nainte-i o lume-i deschisă / Cu aer văratec pe lunca de visă”[8] [de vise].

Întâlneşte un loc paradisiac de fapt, pentru că „el vede castele cu arcuri senine”[9], care sunt „ascunse-n dumbrave”[10] şi această lume e una plină „de flori şi miroasă”[11] [miresme].

Tot acest tărâm nou, paradisiac, este exprimat în termeni vizuali percutanţi de către poet şi, în descrierea sa, se pare că aici s-ar fi produs, de fapt, începutul lumii noastre:

„Şi apele mişcă în păture plane –

În funduri visează a lumei icoane[12].

Pe o cărare a dumbrăvii „o mândră femeie s-arată călare”[13] şi aceasta are o dulce privire[14] de care „nu poţi să te saturi[15]. Pentru că această femeie are „în părul ei negru”[16] „flori roşi de jeratic…rubine, smaranduri”[17] [smaragde /smaralde], de aceea „sălbatec-o face la faţă s-arate”[18].

Perspectiva vizuală a feţei sale este, cu alte cuvinte, îmbogăţită de podoabele pe care le poartă în păr.

Ochii femeii sunt, în acelaşi poem, „de-un albastru, bogat întuneric”[19] iar codrii sunt înfioraţi de frumuseţea ei[20].

Femeia încearcă să-l oprească la ea pe cavaler, însă acesta se dovedeşte un om prob, pentru că „mintea mea pus-au simţirilor lacăt/ şi chipu-ţi nu poate pătrunde-n visare-mi”[21]. Ochii ei albaştri nu pot sfărâma iubirea lui[22].

Însă în momentul când bărbatul se împotriveşte ispitirilor crăiesei[23] acesta constată că totul a fost numai o iluzie sau o ispită demonică, pentru că „ea piere…cu dânsa castele, dumbravă…/şi marea-ngheţată vuieşte grozavă”[24].

Finalul poemului Diamantul Nordului ne prezintă o sinucidere experenţială a cavalerului. Acesta, după ce „se uită la ceruri, [şi] se uită la mare”[25], se aruncă în apele îngheţate. În timp ce „amorţeşte şi-ngheaţă”[26] se roagă ca să vadă „piatr-a luminii”[27] şi numai atunci reuşeşte să o vadă[28].

Când ajunge să posede piatra nordului, după care alergase atâta, se produce o altă schimbare radicală a cadrului:

„O prinde…prin farmec în jur se-nsenină

El vede lungi râuri, câmpii de lumină”[29].

Ajunge, în cele din urmă, cu piatra atât de specială la „frumoasa stăpână”[30], care îl aştepta în prag şi cavalerul află din gura ei că nu piatra nordului e preţioasă, ci „piatră mai scumpă şi cea adevărată / iubirea mea este nestinsă, curată”[31].

Finalul poemului însă ne scoate din iluzie, pentru că aflăm că toate evenimente fantastice de până acum nu au fost altceva…decât un vis, pe care cavalerul l-a avut sub balconul femeii iubite[32].

Femeia nu-i răspunde cavalerului [„nici visase să vie să-l vadă”[33]] dar, după plecarea lui, ea iese în balcon şi „cu faţa ascunsă în păru-i, şirată, / de-amoru-i prostatec[34] aşa se desfată”[35].

Şi poetul, bineînţeles, subliniază aici cât de defectuos e resimţită de către femeie iubirea năvalnică, adoratoare a unui bărbat.

În poemul Sătul de lucru… poetul se autocaracterizează ca un om însingurat dar lucid:

„E noapte neagră-n ochii-mi, totul tace,

Dar mintea-mi vede – genele holbate;

Ca şi un orb mă simt în întuneric

Şi totuşi înainte-mi zi se face”[36].

Însă chipul iubitei sale soţii[37] este „lumină necrezută”[38], plină „de frumuseţi, de taină, [de] curăţie”[39].

În poemul Auzi prin frunzi uscate, poetul mărturiseşte: „până nu te văzusem / nici nu simţeam că sunt”[40]. Nu se simţea existând pentru că nu cunoscuse încă durerea, conflictul interior.

Poemul Părea c-aşteaptă ne vorbeşte despre gesturi neexprimate deplin, despre gesturi echivoce. De aceea consideră că aceasta şi-ar fi dorit „ca să mă pierd în ochii-i de femeie,/ citind în ei întreaga mea viaţă”[41].

Vederea ca înţelegere a vieţii femeii porneşte de la vederea ca îndrăgostire de ea. Tocmai de aceea este atât de atent la gesturile ei şi pe acelea le înţelegea din interior, pentru că ele aveau legătură cu sine.

Duplicitatea sentimentală a femeii este exprimată eminamente vizual în acest context:

„Dar când s-o prind, ea n-a voit să steie

Ci într-o parte-ntoarse dulcea-i faţă;

Pândind, cu ochii mă-ntreaba isteaţă:

Să-mi dea o gură ori să nu-mi mai deie?”[42].

Însă poetul găseşte, în cele din urmă, că avem de-a face aici cu o cochetărie sentimentală, proprie relaţiilor dintre îndrăgostiţi, fiindcă „împotriviri duioase-a frumuseţii / în lupte dulci disfac [desfac] urâtul vieţii”[43].

În poemul Oricâte stele…îl găsim pe poet vizualizându-şi propria moarte şi înmormântarea[44].Venirea la el a geniului morţii e vizualizată sub forma unei păsări „cu aripi negre”[45] dar „cu umede pleoape”[46] de femeie.

În cadrul poemului Pentru tălmăcirea aforismelor lui Schopenhauer poetul sentenţiază faptul că „cele mai bune daruri sunt / cu-admiratori puţini de tot[47], pentru că trebuie să vezi, să înţelegi aceste daruri speciale.

E vizibil în istorie, spune el, faptul că umanitatea confundă răul cu binele[48]. Nătângii „văd cu ochii, nu cu mintea”[49]. De aceea „nu ştiu a lucrurilor preţ: / admiră vecinic cele proaste, / nicicând nu ştiu ce este bun”[50].

Într-o primă variantă a poemului: Ce s-alegea de noi, a mea nebună…autorul mărturiseşte că viaţa sa e „strălucită”[51], luminată, „de ochii tăi cei de copil”[52], de ochii femeii iubite. Când a ajuns „în văduvire şi eclipsă”[53] el spune că simte „în suflet pururi lipsa / de chipul tău dumnezeiesc”[54].

Într-o a doua variantă a poemului, scrisă, ca şi prima, tot în 1878, el spune că „ochii…cei tineri de copil” al iubitei l-ar „fi ţinut de-a pururea-n uimire[55]. Când se simte însă urgisit „de ale sorţii goane”[56], poetul spune: „viaţa-mi pare-un istovit izvor / şi plină de-ale toamnei reci icoane[57].

Acum, când a ajuns „un înţelept”[58], când şi-a şters faţa de „lungi[le] iluzii”[59], el spune: „naintea mea le văd căzând pe toate”[60]. Îşi simţea sfârşitul vieţii, apropierea lui de sine. Simţea că tot ce părea important cu puţin timp înainte se decolorează, pălește.

Pe iubita lui [în Atât de dulce…] o iubesc şi femeile, pentru că „cunosc femeie ce după ochii / şi după zâmbetul tău mor”[61]. Ea răspândeşte peste tot „un farmec blând de fericire”[62]. Surâsul ei „desprimăvărează”[63].

Poetul îi cere Veronicăi [în Alei mică, alei dragă…] să-l vadă din nou, pe el, „frunza cea pribeagă”[64], pentru că toate trec repede „şi nimic n-o să s-aleagă”[65]. A vedea înseamnă, în acest context, a te împăca, a înnoda relaţia de iubire pe considerentul că viaţa e atât de scurtă.


[1] Eminescu 2, p. 290.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 291.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 293.

[7] Idem, p. 294.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 295.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 296.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 297.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 298.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 299.

[34] De la prosternare: amor prosternal, amor plin de adoraţie pentru femeie.

[35] Eminescu 2, p. 299.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 300.

[38] Idem, p. 299.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 302.

[41] Idem, p. 303.

[42] Idem, p. 303-304.

[43] Idem, p. 304.

[44] Idem, p. 305.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Idem, p. 307.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 308.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Idem, p. 309.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 310.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Idem, p. 311.

[65] Idem, p. 312.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno