Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (4)
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
*
A vedea
şi
a fi văzut
*
Vol. I
*
Paginile 358-362
*
***
În poemul Diamantul Nordului apare castelul care „îl lac se oglindă”[1] [se oglindeşte] şi perdelele de la geamuri care „scânteie ca bruma”[2]. Cavalerul „priveşte balconul”[3] şi vrea ca să o vadă pe femeia iubită cum îi aruncă „viole albastre şi roze de luncă”[4].
Marea e văzută ca nişte ochi albaştri care lăcrimează („iar ochii albaştri, mari lacrimi a mării”[5]), pentru că este în consonanţă cu starea sufletească a cavalerului.
Cavalarul, prin „arcate boltiri de fereastră” priveşte „o lumină ca cerul [de] albastră”[6]. Când acesta aleargă întregul cosmos îl urmează:
„Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă
Şi stelele-n râuri gonite, o turmă.
Şi munţii bătrâni îl urmau în galop
Cu stâncele negre, gigantici ciclopi”[7].
La un moment dat, în mod brusc, în această alergare hiperbolică a cavalerului apare o schimbare de atmosferă esenţială pentru el: „Privirea…Nainte-i o lume-i deschisă / Cu aer văratec pe lunca de visă”[8] [de vise].
Întâlneşte un loc paradisiac de fapt, pentru că „el vede castele cu arcuri senine”[9], care sunt „ascunse-n dumbrave”[10] şi această lume e una plină „de flori şi miroasă”[11] [miresme].
Tot acest tărâm nou, paradisiac, este exprimat în termeni vizuali percutanţi de către poet şi, în descrierea sa, se pare că aici s-ar fi produs, de fapt, începutul lumii noastre:
„Şi apele mişcă în păture plane –
În funduri visează a lumei icoane”[12].
Pe o cărare a dumbrăvii „o mândră femeie s-arată călare”[13] şi aceasta are o dulce privire[14] de care „nu poţi să te saturi”[15]. Pentru că această femeie are „în părul ei negru”[16] „flori roşi de jeratic…rubine, smaranduri”[17] [smaragde /smaralde], de aceea „sălbatec-o face la faţă s-arate”[18].
Perspectiva vizuală a feţei sale este, cu alte cuvinte, îmbogăţită de podoabele pe care le poartă în păr.
Ochii femeii sunt, în acelaşi poem, „de-un albastru, bogat întuneric”[19] iar codrii sunt înfioraţi de frumuseţea ei[20].
Femeia încearcă să-l oprească la ea pe cavaler, însă acesta se dovedeşte un om prob, pentru că „mintea mea pus-au simţirilor lacăt/ şi chipu-ţi nu poate pătrunde-n visare-mi”[21]. Ochii ei albaştri nu pot sfărâma iubirea lui[22].
Însă în momentul când bărbatul se împotriveşte ispitirilor crăiesei[23] acesta constată că totul a fost numai o iluzie sau o ispită demonică, pentru că „ea piere…cu dânsa castele, dumbravă…/şi marea-ngheţată vuieşte grozavă”[24].
Finalul poemului Diamantul Nordului ne prezintă o sinucidere experenţială a cavalerului. Acesta, după ce „se uită la ceruri, [şi] se uită la mare”[25], se aruncă în apele îngheţate. În timp ce „amorţeşte şi-ngheaţă”[26] se roagă ca să vadă „piatr-a luminii”[27] şi numai atunci reuşeşte să o vadă[28].
Când ajunge să posede piatra nordului, după care alergase atâta, se produce o altă schimbare radicală a cadrului:
„O prinde…prin farmec în jur se-nsenină
El vede lungi râuri, câmpii de lumină”[29].
Ajunge, în cele din urmă, cu piatra atât de specială la „frumoasa stăpână”[30], care îl aştepta în prag şi cavalerul află din gura ei că nu piatra nordului e preţioasă, ci „piatră mai scumpă şi cea adevărată / iubirea mea este nestinsă, curată”[31].
Finalul poemului însă ne scoate din iluzie, pentru că aflăm că toate evenimente fantastice de până acum nu au fost altceva…decât un vis, pe care cavalerul l-a avut sub balconul femeii iubite[32].
Femeia nu-i răspunde cavalerului [„nici visase să vie să-l vadă”[33]] dar, după plecarea lui, ea iese în balcon şi „cu faţa ascunsă în păru-i, şirată, / de-amoru-i prostatec[34] aşa se desfată”[35].
Şi poetul, bineînţeles, subliniază aici cât de defectuos e resimţită de către femeie iubirea năvalnică, adoratoare a unui bărbat.
În poemul Sătul de lucru… poetul se autocaracterizează ca un om însingurat dar lucid:
„E noapte neagră-n ochii-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede – genele holbate;
Ca şi un orb mă simt în întuneric
Şi totuşi înainte-mi zi se face”[36].
Însă chipul iubitei sale soţii[37] este „lumină necrezută”[38], plină „de frumuseţi, de taină, [de] curăţie”[39].
În poemul Auzi prin frunzi uscate, poetul mărturiseşte: „până nu te văzusem / nici nu simţeam că sunt”[40]. Nu se simţea existând pentru că nu cunoscuse încă durerea, conflictul interior.
Poemul Părea c-aşteaptă ne vorbeşte despre gesturi neexprimate deplin, despre gesturi echivoce. De aceea consideră că aceasta şi-ar fi dorit „ca să mă pierd în ochii-i de femeie,/ citind în ei întreaga mea viaţă”[41].
Vederea ca înţelegere a vieţii femeii porneşte de la vederea ca îndrăgostire de ea. Tocmai de aceea este atât de atent la gesturile ei şi pe acelea le înţelegea din interior, pentru că ele aveau legătură cu sine.
Duplicitatea sentimentală a femeii este exprimată eminamente vizual în acest context:
„Dar când s-o prind, ea n-a voit să steie
Ci într-o parte-ntoarse dulcea-i faţă;
Pândind, cu ochii mă-ntreaba isteaţă:
Să-mi dea o gură ori să nu-mi mai deie?”[42].
Însă poetul găseşte, în cele din urmă, că avem de-a face aici cu o cochetărie sentimentală, proprie relaţiilor dintre îndrăgostiţi, fiindcă „împotriviri duioase-a frumuseţii / în lupte dulci disfac [desfac] urâtul vieţii”[43].
În poemul Oricâte stele…îl găsim pe poet vizualizându-şi propria moarte şi înmormântarea[44].Venirea la el a geniului morţii e vizualizată sub forma unei păsări „cu aripi negre”[45] dar „cu umede pleoape”[46] de femeie.
În cadrul poemului Pentru tălmăcirea aforismelor lui Schopenhauer poetul sentenţiază faptul că „cele mai bune daruri sunt / cu-admiratori puţini de tot”[47], pentru că trebuie să vezi, să înţelegi aceste daruri speciale.
E vizibil în istorie, spune el, faptul că umanitatea confundă răul cu binele[48]. Nătângii „văd cu ochii, nu cu mintea”[49]. De aceea „nu ştiu a lucrurilor preţ: / admiră vecinic cele proaste, / nicicând nu ştiu ce este bun”[50].
Într-o primă variantă a poemului: Ce s-alegea de noi, a mea nebună…autorul mărturiseşte că viaţa sa e „strălucită”[51], luminată, „de ochii tăi cei de copil”[52], de ochii femeii iubite. Când a ajuns „în văduvire şi eclipsă”[53] el spune că simte „în suflet pururi lipsa / de chipul tău dumnezeiesc”[54].
Într-o a doua variantă a poemului, scrisă, ca şi prima, tot în 1878, el spune că „ochii…cei tineri de copil” al iubitei l-ar „fi ţinut de-a pururea-n uimire”[55]. Când se simte însă urgisit „de ale sorţii goane”[56], poetul spune: „viaţa-mi pare-un istovit izvor / şi plină de-ale toamnei reci icoane”[57].
Acum, când a ajuns „un înţelept”[58], când şi-a şters faţa de „lungi[le] iluzii”[59], el spune: „naintea mea le văd căzând pe toate”[60]. Îşi simţea sfârşitul vieţii, apropierea lui de sine. Simţea că tot ce părea important cu puţin timp înainte se decolorează, pălește.
Pe iubita lui [în Atât de dulce…] o iubesc şi femeile, pentru că „cunosc femeie ce după ochii / şi după zâmbetul tău mor”[61]. Ea răspândeşte peste tot „un farmec blând de fericire”[62]. Surâsul ei „desprimăvărează”[63].
Poetul îi cere Veronicăi [în Alei mică, alei dragă…] să-l vadă din nou, pe el, „frunza cea pribeagă”[64], pentru că toate trec repede „şi nimic n-o să s-aleagă”[65]. A vedea înseamnă, în acest context, a te împăca, a înnoda relaţia de iubire pe considerentul că viaţa e atât de scurtă.
[1] Eminescu 2, p. 290.
[2] Ibidem.
[3] Idem, p. 291.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Idem, p. 293.
[7] Idem, p. 294.
[8] Ibidem.
[9] Idem, p. 295.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20] Idem, p. 296.
[21] Ibidem.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem.
[24] Idem, p. 297.
[25] Ibidem.
[26] Idem, p. 298.
[27] Ibidem.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem.
[33] Idem, p. 299.
[34] De la prosternare: amor prosternal, amor plin de adoraţie pentru femeie.
[35] Eminescu 2, p. 299.
[36] Ibidem.
[37] Idem, p. 300.
[38] Idem, p. 299.
[39] Ibidem.
[40] Idem, p. 302.
[41] Idem, p. 303.
[42] Idem, p. 303-304.
[43] Idem, p. 304.
[44] Idem, p. 305.
[45] Ibidem.
[46] Ibidem.
[47] Idem, p. 307.
[48] Ibidem.
[49] Ibidem.
[50] Ibidem.
[51] Idem, p. 308.
[52] Ibidem.
[53] Ibidem.
[54] Ibidem.
[55] Idem, p. 309.
[56] Ibidem.
[57] Ibidem.
[58] Ibidem.
[59] Ibidem.
[60] Ibidem.
[61] Idem, p. 310.
[62] Ibidem.
[63] Ibidem.
[64] Idem, p. 311.
[65] Idem, p. 312.