Zi: 14 aprilie 2011

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 375-380

*

Cuprinsul întregului volum

***

Iubirea lui e atât de mare, de puternică încât doreşte să moară „de-ntâia rază din ochii tăi cei reci”[1]. Deşi ea are ochi „de înger”[2], aceşti ochi îl şi mângâie, dar îl şi mint[3]. De aceea poetul se întunecă la suflet[4], însă e străbătut în visul său, şi în această ipostază, de ochii ca de înger ai femeii[5].

În poemul Renunţare, poetul, ca un împărat al lumii, ar vrea să vie văzut de către preoţi drept „un monstru ce se-nchină”[6]. În ultima strofă însă poetul renunţă la toate şi îşi pleacă „a ochilor lumine”[7] în faţa iubitei sale, dorind ca „înamoraţi de tine [să] rămână ochii-mi trişti / şi vecinic urmărească, cum, marmură, te mişti”[8].

Poemul Nu mă-nţelegi vorbeşte, în primele două versurile ale sale, despre vederea ca îndrăgostire, pentru că, mărturiseşte el, „în ochii mei acuma nimic nu are preţ, ca taina ce ascunde a tale frumuseţi”[9].

Vederea îndrăgostită a bărbatului caută în femeia iubită întregul său univers, întreaga sa sursă a înţelegerii. Femeia devine atât cea care procură înţelegere dar şi cea care asigură stabilitate interioară sau distruge totul în câteva clipe. De femeia iubită se leagă toată stabilitatea sau instabilitatea vieţii interioare a poetului.

Ea îi răsare înainte[10]„ca marmura de clară”[11] şi ochii ei mândrii[12], care „scânteie în afară”[13], îl fac incapabil să le cunoască gândurile din „noaptea lor adâncă”[14].

Poetul mărturiseşte că sufletul său îi pluteşte în ochi la fiecare „cutremur tainic al tinerei femei”[15] şi, prin aceasta, pe măsură ce ea îl înţelege şi el se înţelege pe sine[16].

Dar el doreşte ca să o iubească ca pe o femeie şi nu ca pe o zeitate ca până acum[17], pentru ca să nu o mai iubească „c-o oaste de imagini”[18]. Femeia iubită, pentru că nu îl înţelege aşa cum şi-ar dori, îi ucide gândirea[19], în loc să îi fie „un soare al astei lumi întregi”[20].

Poemul Ochiul tău iubit exprimă dorinţa de a privi, în mod întreg, chipul frumos al femeii iubite[21]. Ar dori ca să o vadă ca-n vis, pe cea care i-a surâs până mai ieri[22].

Să fie sara-n asfinţit e un poem în care Eminescu îşi doreşte alinarea „sub raza ochiului senin / şi negrăit de dulce”[23] al femeii iubite. Rămânerea sub privirea femeii iubite l-ar face iarăşi „cuminte”[24], fiindcă ochii ei prind toate nuanţele gândurile care îl traversează[25].

De aceea ochii ei sunt comparaţi cu cerul „ce priveşte-n lac / adâncu-i cuprinzându-l”[26].

În poemul Muşat şi ursitoarele dimensiunea vizuală apare în strofa a treia, unde, „prin ochiul prins [al] unei fereşti rotunde / se-aude plâns, se vede luminare”[27], acest lucru fiind o introducere în prezentarea unei ipostaze maternale: o mamă îşi leagănă pruncul.

A doua exprimare vizuală a poemului are legătură cu dimensiunea onirică, pentru că mama adoarme şi „prin somn stă ţintă să privească: / un mândru vis”[28].

Vederea ca vedere în somn sau prin somn este unul dintre motivele clasice ale literaturii romantice[29] şi a fost reliefată adesea de Mihail Eminescu[30].

Ursitorile văzute în vis au ochi „adânc adormitori”[31], pentru că apelează la acte magice asupra copilului. Însă când mama cere pentru copilul ei: „un dar nespus de scump ce n-are nume”[32], una dintre ursitori, care ia chipul zânei[33], îi spune că dorinţa ei este „nebună”[34], pentru că „i s-a dat să simtă-ntotdeauna / un dor adânc şi îndărătnic foarte/ de-o frumuseţe cum nu e niciuna”[35].

Darul dăruit copilului e nemurirea plină de dor, pentru că soarta lui e aceea de a trăi „tinereţă neîmbătrânită /…şi viaţă făr’ de moarte”[36]. Însă nemurirea aceasta e una terestră, pe când femeia iubită, hărăzită copilului, e o idealitate, pentru că nu numai că nu o va avea niciodată, dar această femeie nici nu poate să existe vreodată, fiindcă „neîntrupat e chipu-acei iubite”[37].

În poemul Întunericul şi poetul, în care Eminescu tratează realitatea destinului poetului de geniu, apare ideea vederii trecutului, istoria fiind percepută ca o vedere / înţelegere a trecutului[38]. Concluzia acestei vederi este una plină de optimism, pentru că „românu-n trecut mare e [şi va fii] mare-n [şi în] viitor”[39].

Domnitorul Vlad are „priviri crunte”[40] şi priveşte „rece”[41] în poemul: Sus în curtea cea domnească.

Ochiul său negru e „înfundat”[42] în tristeţe şi face notă discordantă cu ochii femeilor, care sunt „ochi de foc”[43], dar şi cu ochii tuturor celor prezenţi, care îndrăgesc lumina acestei reuniuni[44] şi care sunt „ochi lucii”[45], strălucitori.

Într-o altă variantă a poemului, intitulată: Sala-i mare, strălucită, apar aceiaşi „ochi lucii”[46] şi „mulţi”[47] ai mulţimii iar femeile „cu lungi gene / râd în taină şi privesc”[48].

A treia strofă a poemului surprinde acţiunea perversă a femeii, care  se „face că nu[-l] vede / şi cu capul stă plecat / pe când ochii,-namorat, / a lor rază îşi repede / la streinul întristat”[49].

În La Quadrat – un poem ironic la adresa uni confrate – poetul îi vedea acestuia „umbra lui fatală”[50], în timp ce acesta mănânca şi bea într-una[51].

Într-un alt poem ironic – în Romancero Español – dona Diana, unul dintre personaje, se vede / se recunoaşte sub numele de Elena într-o comedie a lui Iacob Negruzzi[52] iar pe Manuel, soţul ei, îl vede/ îl recunoaşte, sub chipul lui Costică[53].

În poemul O, de-ai şti cum şoapta ta divină, poetul vede, în privirea senină a iubitei sale, ce „n-a văzut nimeni, nimeni pe pământ”[54].

O privire abisală, o cunoaştere adâncă a persoanei iubite. El recunoaşte că trebuie să aibă „un trai de sfânt”[55], pentru ca să cunoască „privirea…cea dulce şi aprinsă”[56] a iubitei. Dacă cineva „ar pricepe-o…/ privind în ochii-ţi n-ar zice nimic”[57].

Ultima strofă din Palida madonă ne rezervă întâlnirea cu vederea ca intuiţie, pentru că „ţi se pare cum că vezi / pe o veche-icoană / îmbrăcată prea frumos – / palida madonă”[58].

În poemul: Cum universu-n stele…poetul vorbeşte despre iubire ca despre o înşelare a privirii[59], ca despre o consecinţă a îndrăgostirii de o clipă, pe când, în poemul: Am pus sofa la fereastră, poetul observă, că juna fată doreşte să „râdă de bucurie/ fără ca s-o văd şi eu”[60].

În acelaşi poem, poetul, rezemat cu fruntea de umărul alb al iubitei[61], e într-o stare adânc meditativă: „zic puţin şi mult privesc / inima în mine creşte / [de un dor supra-firesc]”[62].

Poemul De ce n-aflăm în împlinirea…ne vorbeşte despre „ochirea desperată, clară”[63] a bacantei, care ne vizează şi care ne umple de o voluptate profundă, care ne face să tremurăm[64].

Dacă vrem să ne aruncăm durerea în vin, ca să ne veselim puţin, poetul ne aminteşte, că „vinu-n loc să lumineze a ta privire-ntunecoasă / mai mult te face să vezi răul, micimile din lumea ta”[65].

În poemul Aducând cântări mulţime, poetul ne vorbeşte despre privirea / înţelegerea paginilor sale, în viitor, de către suflete curate de cititori[66], pe când în poemul Confesiune, chipul său se vede a fi de gheaţă, pe când în visul său, în nedejdea sa, acesta e căldură, lumină şi viaţă[67].

Poemul Când se juca Elisa Müller ne oferă întâlnirea cu privirea reciprocă, deplin acceptată: „pe genunchii-mi te-am purtat, / ţi-am privit în faţă, / ochii-mi ochii-ţi a cătat, / gura-mi buza-ţi creaţă”[68]. Privirea lui a găsit privirea ei, pentru că privirea ei îl iubea.

Însă, în acelaşi poem, întâlnim atât privirea absentă a femeii („tu gândeşti cine ştii ce / şi te uiţi la mine”[69]) cât şi privirea melancolică, care o însingurează („cum te uiţi aşa, năuc, / şi-n gânduri te-singuri”[70]).

În poemul Luna iese dintre codri, noaptea stă să vadă luna[71], pe când poetul, „înfăşat în întuneric”[72], spune: „eu nu văd, nu aud şoapte”[73], pentru că se simte singur în noaptea profundă[74].

Poemul Şi dacă cu ziuă e construit pe corespodenţa indestructibilă dintre vederea diurnă şi cea nocturnă.

Dacă o vede pe femeia iubită peste zi, poetul mărturiseşte că ori visează un tei, pentru că a văzut-o[75] ori visează, cum „toată noaptea te uiţi în ochii mei”[76].

În poemul Lumea îmi părea o cifră, poetul ne spune cum a căutat în ştiinţă, în filosofie şi în poezie scopul vieţii sale[77], dar l-a găsit numai atunci, când a văzut-o pe femeia iubită, de a cărei clipiri a genei şi-a legat întreaga viaţă[78]. Iubirea pentru aceasta l-a făcut să îşi piardă ochii, l-a făcut să nu mai vadă nimic altceva în afară de ea[79].

Observăm faptul că vederea este la Eminescu cea care ne uneşte dar şi cea care ne separă pe unii de alţii.

Prin vedere ne îndrăgostim şi ne legăm viaţa de o altă persoană. Numai că dragostea, atunci când se instaurează în noi, ne scoate din noi şi ne face orbi la ceea ce se petrece în jurul nostru, pentru că ne poziţionează numai spre relaţia cu persoana iubită.

---

[1] Eminescu 2, p. 377.

[2] Idem, p. 378.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 379.

[7] Idem, p. 380.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 381.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 382. E vorba de celebru vers de final: „Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înţelegi”.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 383.

[22] Idem, p. 384.

[23] Idem, p. 391.

[24] Idem, p. 392.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 394.

[28] Ibidem.

[29] Vederea onirică în Romantism…

[30] A se vedea teza doctorală recentă, a Dr. Violeta Ştefanian, Eminescu – vis şi reverie, 2007, susţinută la Facultatea de Litere a Universităţii Ovidius din Constanţa.

[31] Eminescu 2, p. 395.

[32] Idem, p. 396.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 397.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 402. Facem referire la versurile: „Să văd trecutu-n viaţă, să văd româna dramă / Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă”.

[39] Idem, p. 403.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 404.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 405.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 406.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 407-408.

[53] Idem, p. 408.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 409.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 410.

[59] Idem, p. 411.

[60] Idem, p. 412.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 417.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Idem, p. 424.

[67] Idem, p. 425.

[68] Idem, p. 428.

[69] Idem, p. 429

[70] Idem, p. 430.

[71] Idem, p. 432.

[72] Idem, p. 433.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Idem, p. 438.

[76] Ibidem.

[77] Idem, p. 438-439.

[78] Idem, p. 439.

[79] Ibidem. Ne referim la versurile finale: „Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu? / Toate existau sub soare, pentru că exişti şi tu”.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 369-375

*

Cuprinsul întregului volum

***

Această fiinţă dulce mergea „armonic şi lin”[1] şi privind la ea, spune poetul: am „rămas în nemişcare, m-a fost cuprins extasul/ [şi-]am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu”[2].

Femeia care îi încânta întreaga fiinţă era resimţită de el ca o „gingaşă mireasă a sufletului”[3] său și tocmai de aceea ea avea „chipul sfânt”[4] şi era cea mai frumoasă dintre femeile pământului[5].

Răspunsul iubitei din poemul Sarmis cuprinde în el o referire profundă la modul de a privi al poetului:

„Şi ochiul tău adânc e şi-n adâncime tristu-i,

Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui!”[6].

Tristeţea din ochii săi reverberează în mod dureros în sufletul femeii pentru că aceasta îl iubeşte şi compătimeşte cu el. Ea doreşte ca să orbească privindu-i ochii săi trişti[7], adică să îi privească neîntrerupt, pentru toată viaţa. Iubirea devine aici o privire continuă a persoanei celuilalt, până la sfârşit, până la bătrâneţe, până la orbirea ochilor.

În Gemenii apare vederea ca înţelegere şi anume în versul: „am văzut virtutea găsind la ei răsplată”[8], dar şi vederea ca şi constatare, pentru că vede că răsplata este „un giulgi şi patru scânduri”[9].

În acelaşi poem, femeia care apare, deodată, în spatele lui Prigbelu, îl face pe acesta ca să-şi învârtă ochii[10], să se întoarcă spre ea, pentru ca să discute faţă către faţă. Acesta vrea ca să vadă „ochiul înţelept”[11] al femeii, numai că aceasta nu suportă ochii acestuia care o îngheaţă[12].

Căutătura bărbatului, privirea lui insistentă o doare, după cum o doare şi răsuflarea acestuia[13]. Femeia constată că el are ochi negri, urâţi şi că sunt stinşi, de mort, fapt pentru care îl roagă ca să-şi închidă ochii[14].

Deşi nu îi suportă privirea, vederea ochilor, femeia mărturiseşte însă: „simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe”[15]. El o atrage ca „un rece ochi de şerpe”[16] şi o face să înnebunească[17]…deşi îl urăşte „din suflet”[18], din toată inima.

Când bărbatul o cuprinde în braţe aceasta trăieşte sentimente paradoxale, pentru că „ea îl sorbea cu ochii, deşi murea de spaimă”[19]. Apropierea tot mai mare între cei doi o face pe femeie ca să-şi închidă ochii[20]. Închiderea ochilor a fost un gest de abdicare în faţa lui, a acestui bărbat care îi stârnea sentimente contrarii.

În scena nunţii, regele e prezentat la un moment dat în relaţie vizuală cu soţia lui, pentru că „privea-n ochii miresei al cerului albastru”[21]. Corespondenţa cu cerul albastru nu face altceva decât să sublinieze serenitatea şi frumuseţea fiinţei iubite.

Toată această atmosferă paşnică este însă tulburată de venirea în cadrul festiv a fratelui regelui şi anume a lui Sarmis. Ochii lui Sarmis „ard în friguri”[22], el „se uită turbur”[23] şi îi îndeamnă pe toţi ca să-l privească pe Zamolxe[24].

Însă Sarmis nu pare un om tulburat ci, dimpotrivă, pare un vizionar, pentru că el ştie ce face Zamolxe. În descrierea sa, privirea lui Zamolxe „tremură şi seacă”[25] marea. Şi totuşi Sarmis are puterea ca să îl înfrunte pe zeu şi dispreţuieşte darul iubirii venit din partea lui, pentru că îl doare privirea, atunci când priveşte la lumea zeului[26].

Sarmis îl înfruntă şi pe rege, pe fratele său, reproşându-i faptul că vrea să ia ochii oamenilor prin multiple tertipuri[27].

Exprimându-şi dorinţa de a se întoarce în singurătate, acesta vrea ca să trăiască în codrii cei negri[28], unde „privesc cum peste frunze uscate fără urme / aleargă zimbri negri şi cerbii fug în turme, / iar lângă vechi fântâne de lume date-uitării / privesc în iarba naltă sirepii albi ai mării”[29].

Vederea ca privelişte, pe care o avem în versurile supra, e urmată în finalul poemului de privirea înmărmurită a ochiului, care „fix se uită, cu spaimă şi durere”[30].

Poemul Gelozie pune problema vederii din punct de vedere ascetic. Poetul, de la prima vedere a femeii de care se va îndrăgosti, şi-a dorit ca ea să nu pătrundă „vreodată înlăuntrul astei inemi”[31]. Ar fi dorit să-şi zăvorască inima, pentru ca „zâmbirea” ei să nu pătrundă înăuntrul său[32].

„Săgeata din arcul cel cu gene”[33] al ochilor femeii a adus „durerea însăşi a vieţii pământene”[34] în inima poetului şi această durere e caracterizată de către el ca o împrăştiere, în adâncul său, a veninului ochilor ei[35].

Ochii femeii abuzează de acel „dulce vicleşug”[36] al flirtului şi îi aprind în suflet un rug de patimi[37]. Zâmbetul ei este o calamitate pentru actul creator, pentru că au distrus „zborul cugetării”[38] şi mândria cântării poetice[39].

În faţa privirii ei stranii, bărbatul alege să tacă[40]. Numai că sub tăcerea lui se ascundea, de fapt, un întreg procedeu ascetic de luptă cu patima desfrânării[41], procedeu care e profund vizual:

„Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ţi dezbrac

De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe,

Că idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,

Tu nici visai că-n gându-mi eu faţa ta o tai,

Că ce rămase-atuncea naintea minţi-mi, vai!

Era doar începutul frumos al unui leş…

Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deşi,

Şi nici visai că gându-mi te face de ocară

Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară

Şi că priviri grozave, ca mâni fără de trup,

Se întindeau asupră-ţi cu ele să te rup,

Şi pe cât de frumoasă şi gingaşă la port

Eu te priveam atunci c-un rece ochi de mort”[42].

Dacă nu se cunoaşte procedeul ascetic ca atare şi, mai ales, fundamentul său profund, care constă în grija faţă de sănătatea sufletului, întregul tablou eminescian e citit într-o cheie clinică.

Poetul nu trăieşte aici o intenţie criminală profundă, ci întreaga destructurare metală a imaginii femeii este lupta sa ascetică cu imaginea tentantă a acesteia, care i se inflitrează în inimă şi se transformă, fără dorinţa lui profundă, în iubire pătimaşă faţă de ea.

Poetul omoară idolul, aduce frumuseţea ei, pe cale imaginală, la aspectul unui leş, pentru că doreşte să fie insensibil la prezenţa ei.

Şi-ar fi dorit ca să o privească rece, indiferent. Dar se declară învins de către femeie, pentru că aceasta i-a pătruns în cămara inimii[43] şi luceşte „ca steau fatală peste mări pe gândurile mele”[44].

Ochii iubitei apar în poemul Din când în când…purtând  un mesaj puternic, cuceritor, în primă instanţă: „ochii tăi…străluceau mistuitor şi înfocat”[45], pentru ca, mai apoi, aceeaşi ochi să devină osteniţi şi să se aprindă numai arareori[46].

Deşi imaginea ei i se şterge din inimă, poetul încă îşi urmăreşte visul uneori[47], adică iubirea faţă de aceea, pentru că, spune el: „tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis”[48].

Vederea ca amintire sau ca imaginare a fiinţei iubite apare aşadar în acest poem şi face din vizualitate, punctul de la care poetul începe să gâdească la sine şi la iubita sa din trecut, pentru că: „l-al tău trecut eu mă gândesc cu-atâta amar din când în când”[49].

Numai că reamintirea ei înseamnă şi o reamintire a sa, o adâncire a cunoaşterii de sine, pentru că femeia iubită face parte din sine şi tocmai de aceea ea ţâşneşte, arareori, în mintea lui.

Reamintirea însă e profund vizuală, deşi stârneşte, odată cu ea, multiple alte facultăţi ale fiinţei umane.

Pentru Eminescu însă reamintirea a fost una dintre sursele primordiale ale creaţiei sale şi cea care i-a dat, nu de puţine ori, puterea ca să meargă mai departe.

Poemul Ca şi Stoa ce pretinde…ne propune rămânerea în vedere, în contemplarea femeii iubite: „

„Să mă pierd privind-o vecinic

De la creştet la picioare…”[50].

Rămânerea în vedere, după cum se observă, nu e o pierdere indiferentă în ceea ce se contemplă, ci o pierdere activă, continuă în ceea ce se vede. Ar dori ca să o contemple veşnic pe femeia pe care o iubeşte, pentru că are nevoie ca să o vadă şi să o cunoască continuu.

Din acest motiv, pierderea în contemplarea aceasta activă e o continuă cunoaştere a femeii iubite, o continuă minunare de fiinţa ei, fapt care arată că persoana e o continuă taină chiar şi în aspectul ei fizic, nu numai în cel moral şi duhovnicesc.

Trupul femeii este o încântare pentru poet, care predispune la înţelegere vie, continuă. Cu atât mai mult sufletul ei, întreaga ei fiinţă e o continuă invitaţie la cunoaştere şi minunare, dacă trupul ei îl invită la o contemplare continuă.

În poemul Donña Sol, ochii femeii sunt întrebători pentru că sunt iubitori. Ei cer răspunsuri iubitului: „mă-ntrebi cu ochiul tău întrebător / unde mă duc şi ce mă fac”[51]. Avem de-a face aşadar cu privirea ca întrebare îngrijorată, cu privirea care se pătrunde de grija ta. Şi numai iubirea e îngrijorată de viaţa celui iubit.

În acelaşi poem, poetul îşi priveşte chipul în apa din pădure şi observă diferenţa dintre chipul său şi undele apei: „şi pe oglinda mişcătoare / stau de privesc un straniu joc: / e apa pururi călătoare / pe chipu-mi ce rămâne-n loc”[52]. Adică vederea ca stârnire a curiozităţii de a cunoaşte sau vederea ca sursă continuă de cunoaştere pluriformă, pentru că e vorba de cunoaşterea a diverse detalii intrigante, suprinzătoare, neaşteptate.

Eminescu este atent la detaliile vizuale şi le evocă adesea în literatura sa. Din acest motiv, în poemul citat, el vede cum mâna ei „îndoiae / în arc o ramură de fag”[53].

Deşi acesta e un amănunt şi nu punctul central al descrierii, poetul pendulează de la amănunt la întreg în multe dintre descrierile sale.

În De-ar fi mijloace, poetul ar dori să devină…starea de somn a iubitei sale: „un somn m-aş face/ dulce, de vară/ să-ţi închiz ochii / în orice sară”[54].

Iubitul-somn, care îi închide ochii, o face pe femeie ca să fie numai cu el. El ar dori ca să-i închidă ochii, pentru ca să nu mai vadă pe altcineva decât pe sine.

Poemul Apari să dai lumină ne oferă un amănunt vizual încă din al 2-lea vers al său: „să văz în templu-i zâna cu farmece cereşti”[55], unde avem vederea ca înţelegere. Pe aceasta el o priveşte „cu ochii în lacrime fierbinţi”[56] şi vrea ca să îl lase, ca să îi consoleze privirea[57], recte sufletul.

Femeia, deşi e ca o marmură în faţa lui[58], poetul doreşte ca „să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori”[59]. Privirea poetului îi transmite adevărul profund al fiinţei lui şi de aceea femeia tace, dar e înfiorată. Tăcerea ei e plină de simţirea, de înţelegerea celui care o iubeşte.

---

[1] Eminescu 2, p. 358.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 359.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 361.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 363.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem. Versurile la care ne referim sunt următoarele: „Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură / Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură”.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 364.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 365.

[22] Idem, p. 366.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 367.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 368.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 369.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 370.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem. În această pagină, Eminescu numeşte şi sărutul, cât şi suflarea şi ochii tineri ai femeii drept modalităţi care contaminează, care împrăştie venin în sufletul bărbatului.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş a constatat că cele descrise aici de Mihail Eminescu se regăsesc în Comentariul la II Corinteni al Sfântului Ioan Gură de Aur şi că acesta, potrivit literaturii pastristice, a descris într-un mod foarte suplu lupta isihastă cu patimile, în speţă, cu patima desfrânării.

[42] Eminescu 2, p. 370.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 371.

[46] Ibidem.

[47] Idem, p. 372.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50]Idem, p. 373.

[51] Idem, p. 374.

[52] Idem, p. 375.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 376.

[55] Idem, p. 377.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.