Femeia din ochii lui Mihail Eminescu (1)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 381-385

*

Cuprinsul întregului volum

***

Poetul citeşte în ochii iubitei „iubire dinadins”[1], pentru că iubirea ei este evidentă, explicită. Se uită în faţa ei, direct, maternal, „ca copilul ce se uită / l-ale maicii sale braţe”[2].

În poemul Minte şi inimă, Mihail vorbeşte din nou despre duplicitatea femeii îndrăgostite, care, deşi priveşte „cu ochi nesiguri”[3], e foarte îndrăzneaţă în gesturi.

Poetul priveşte cuplul de îndrăgostiţi cu atenţie şi îi vede cum „ochi-n ochi priviţi fierbinte / şi de dragi unul altuia / conversaţi fără cuvinte”[4].

Ochii lor conversează, îşi vorbesc, pentru că inimile lor se iubesc, se caută reciproc. Ochii vorbesc cu limbajul sufletului. Tocmai de aceea ei îmbogăţesc conversaţia sau o înlocuie.

Mătuşa fetei însă priveşte acelaşi cuplu şi e sceptică asupra sincerităţii făgăduinţelor lor, deşi o întineresc discuţiile din cadrul lui[5]. Observă bucuria din ochii fetei şi faptul că ea doreşte să se căsătorească[6].

Dar şi bărbatul o iubeşte, pentru că îşi aruncă ochii în continuu asupra ei şi se uită lung la ea[7].

Despre vederea onirică se vorbeşte şi în Oricât de mult am suferit („pururi în visu-mi te-am zărit”[8]) şi, tot aici, despre căutarea plină de dor a iubitei în privirea mării: „pe marea tristă te-am cătat / cu depărtate maluri / şi numai tu te-ai arătat / pe mare, cu luna, din valuri”[9].

În ultimul poem al ediţiei citate, în poemul Serenadă, iubita poetului doarme „lină, pură / sub ochiul meu umbros”[10], pentru că se ştie iubită şi ocrotită de acesta.

După cum am văzut, problematica vizuală în lirica eminesciană e foarte extinsă şi ochii, ochii femeii iubite sunt un loc obsesiv pentru el, pentru că de la ochii ei pleacă totul.

Poetul nu poate trăi fără ochii ei, fără ea integral şi, când nu o are lângă el, ochii ei îl obsedează continuu.

Însă Mihail Eminescu, după cum am arătat, nu încearcă să sărăcească dimensiunea vizuală a omului şi a lumii ci, dimpotrivă, o explică ca pe o realitate complexă, neanalizabilă integral, care abia poate fi schiţată.

***

11. 1. 2. Femeia în lirica eminesciană

Eminescu se raportează la femeie numai în cadrul relaţiei cu ea şi nu distant. El o iubeşte, suferă din cauza ei sau o urăşte, tocmai pentru că o cunoaşte şi o înţelege de aproape.

Antumele sale încep discuţia despre femeie în poemul De-aş avea…, unde iubita pe care şi-o doreşte este „o floare / mândră, dulce, răpitoare / ca şi florile din mai”[11].  Ea este cea care şopteşte „şoapte de amor”[12] sau e o „cântare întrupată”[13]. Tot în poemul La o artistă, femeia iubită este „o notă rătăcită / din cântarea sferelor”[14] şi o „fiinţă-armonioasă”[15].

În poemul Amorul unei marmure apare prima nuanţă negativă a chipului femeii iubite, pentru că icoana ei îl înveninează[16], îl face să fie răutăcios. Şi cu toate acestea, în Venere şi madonă, femeia e văzută la modul absolut, idealizată în mod fals, pentru că aici „femeia-i prototipul îngerilor din senin”[17].

Însă durerea pe care o suferă din cauza femeii iubite îl face să o caracterizeze, în acelaşi poem: „femeie stearpă, fără suflet, fără foc”[18].

Frumuseţea ei ca de înger contrastează cu răceala ei, cu lipsa ei de pasiune autentică.

Poetul îşi dă seama că acest înger, femeia pe care el o iubeşte şi o idealizează, nu are inimă, nu are sensibilitate, în comparaţie cu enorma lui sensibilitate şi dăruire.

Din acest motiv ea este un demon[19] pentru el, un „demon cu ochi mari, cu părul blond”[20]. Din această „palidă femeie”[21] iubită el a făcut o „zeitate”[22] şi din cauza aceasta suferă, pentru că ea nu îi răspunde cu o iubire pe măsura iubirii sale.

În poemul Înger de pază, iubita este „copilă cuprinsă de dor şi de taină”[23], dar şi demon[24], pe când poemul Noaptea…conţine  numai caracterizări duioase ale iubitei. Ea este „albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară”[25], „jună ca lumina cea din soare”[26], „clară ca o rouă”[27] şi „dulce ca o floare”[28].

În Cugetările sărmanului Dionis, nevasta e văzută de poet ca o icoană[29], pe când în Înger şi demon, iubita este un înger[30], un înger păzitor.

În Călin (File din poveste) ea este un idol[31] care îţi răpeşte mintea[32], un idol „cu ochii mari şi părul des”[33], un idol viu, seducător.

Poemul Singurătate vorbeşte despre iubită ca despre „o icoană de lumină”[34], la „privazul negru”[35] al vieţii sale, pentru că e o fiinţă dragă a inimii lui[36].

În Atât de fragedă…femeia e „ca un înger dintre oameni”[37], un „vis ferice de iubire”[38], o „mireasă blândă din poveşti”[39], o fiinţă „dulce”[40].

Iubirea sa pentru femeia iubită transpare şi din caracterizările sale pozitive dar şi din caracterizările negative, pline de durere, pe care i le face. Caracterizările negative ale femii iubite nu sunt resentimente vulgare, ci dureri vii, în care asemănările cu demonii arată chinul sufletesc imens pe care acesta îl trăieşte.

În Sonete, secţiunea a 2-a, femeia iubită este o „minune cu ochi mari şi mână rece”[41], pe când în secţiunea a 3-a ea are „ochii mari şi purtători de pace”[42].

În poemul O, mamă…, femeia, în ipostaza sa de mamă este o „dulce mamă”[43], de care îşi aduce aminte cu duioşie.

E una dintre rarele ocazii în care Eminescu se raportează la femeie ca la mamă, la propria sa mamă, pentru că cel mai adesea femeia este pentru el femeia iubită.

În Scrisoarea IV, iubita este o fiinţă adorată[44], „ca un chip uşor de înger”[45], lucruri reiterate şi în poemul S-a dus amorul…unde poetul afirmă:

„Prea mult un înger mi-ai părut

Şi prea puţin femeie”[46].

În Adio, femeia iubită e comparată cu toate femeile lumii (prima comparaţie de acest fel din Antume) şi e decretată drept „cea mai dulce-ntre femei”[47].

În poemul Lasă-ţi lumea…iubita are ochi „plini de milă”[48] şi „chip de înger drăgălaş”[49]. În finalul poemului aceasta e caracterizată drept „dulce dragoste bălaie”[50].

O altă comparaţie absolută a femeii o regăsim în poemul Din valurile vremii…unde aceasta e „femeie între stele şi stea între femei”[51]. Tot aici ea este numită „iubite înger scump”[52].

Femeia iubită este incomparabilă. Ea nu poate fi confundată cu alte femei, chiar dacă din ochii multor femei „isvorăsc scântei”[53] ademenitoare. Aceasta a fost ultima raportare la femeie din poezia antumă a lui Eminescu şi am citat din poemul: De ce nu-mi vii.

---

[1] Eminescu 2, p. 444.

[2] Idem, p. 445.

[3] Idem, p. 451.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 453.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 457.

[8] Idem, p. 469.

[9] Idem, p. 470

[10] Idem, p. 472.

[11] Eminescu 1, p. 4.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 16 şi 17.

[14] Idem, p. 17.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 18.

[17] Idem, p. 25.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 26.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 33.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 34.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 35.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 38.

[30] Idem, p. 41**; p. 42***.

[31] Idem, p. 64 şi 65.

[32] Idem, p. 64.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 88.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 95.

[38] Idem, p. 96.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 97.

[42] Idem, p. 98.

[43] Idem, p. 104.

[44] Idem, p. 122.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 146.

[47] Idem, p. 148.

[48] Idem, p. 163.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 164.

[51] Idem, p. 166.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 182.