Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (6)
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
*
A vedea
şi
a fi văzut
*
Vol. I
*
Paginile 369-375
*
***
Această fiinţă dulce mergea „armonic şi lin”[1] şi privind la ea, spune poetul: am „rămas în nemişcare, m-a fost cuprins extasul/ [şi-]am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu”[2].
Femeia care îi încânta întreaga fiinţă era resimţită de el ca o „gingaşă mireasă a sufletului”[3] său și tocmai de aceea ea avea „chipul sfânt”[4] şi era cea mai frumoasă dintre femeile pământului[5].
Răspunsul iubitei din poemul Sarmis cuprinde în el o referire profundă la modul de a privi al poetului:
„Şi ochiul tău adânc e şi-n adâncime tristu-i,
Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui!”[6].
Tristeţea din ochii săi reverberează în mod dureros în sufletul femeii pentru că aceasta îl iubeşte şi compătimeşte cu el. Ea doreşte ca să orbească privindu-i ochii săi trişti[7], adică să îi privească neîntrerupt, pentru toată viaţa. Iubirea devine aici o privire continuă a persoanei celuilalt, până la sfârşit, până la bătrâneţe, până la orbirea ochilor.
În Gemenii apare vederea ca înţelegere şi anume în versul: „am văzut virtutea găsind la ei răsplată”[8], dar şi vederea ca şi constatare, pentru că vede că răsplata este „un giulgi şi patru scânduri”[9].
În acelaşi poem, femeia care apare, deodată, în spatele lui Prigbelu, îl face pe acesta ca să-şi învârtă ochii[10], să se întoarcă spre ea, pentru ca să discute faţă către faţă. Acesta vrea ca să vadă „ochiul înţelept”[11] al femeii, numai că aceasta nu suportă ochii acestuia care o îngheaţă[12].
Căutătura bărbatului, privirea lui insistentă o doare, după cum o doare şi răsuflarea acestuia[13]. Femeia constată că el are ochi negri, urâţi şi că sunt stinşi, de mort, fapt pentru care îl roagă ca să-şi închidă ochii[14].
Deşi nu îi suportă privirea, vederea ochilor, femeia mărturiseşte însă: „simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe”[15]. El o atrage ca „un rece ochi de şerpe”[16] şi o face să înnebunească[17]…deşi îl urăşte „din suflet”[18], din toată inima.
Când bărbatul o cuprinde în braţe aceasta trăieşte sentimente paradoxale, pentru că „ea îl sorbea cu ochii, deşi murea de spaimă”[19]. Apropierea tot mai mare între cei doi o face pe femeie ca să-şi închidă ochii[20]. Închiderea ochilor a fost un gest de abdicare în faţa lui, a acestui bărbat care îi stârnea sentimente contrarii.
În scena nunţii, regele e prezentat la un moment dat în relaţie vizuală cu soţia lui, pentru că „privea-n ochii miresei al cerului albastru”[21]. Corespondenţa cu cerul albastru nu face altceva decât să sublinieze serenitatea şi frumuseţea fiinţei iubite.
Toată această atmosferă paşnică este însă tulburată de venirea în cadrul festiv a fratelui regelui şi anume a lui Sarmis. Ochii lui Sarmis „ard în friguri”[22], el „se uită turbur”[23] şi îi îndeamnă pe toţi ca să-l privească pe Zamolxe[24].
Însă Sarmis nu pare un om tulburat ci, dimpotrivă, pare un vizionar, pentru că el ştie ce face Zamolxe. În descrierea sa, privirea lui Zamolxe „tremură şi seacă”[25] marea. Şi totuşi Sarmis are puterea ca să îl înfrunte pe zeu şi dispreţuieşte darul iubirii venit din partea lui, pentru că îl doare privirea, atunci când priveşte la lumea zeului[26].
Sarmis îl înfruntă şi pe rege, pe fratele său, reproşându-i faptul că vrea să ia ochii oamenilor prin multiple tertipuri[27].
Exprimându-şi dorinţa de a se întoarce în singurătate, acesta vrea ca să trăiască în codrii cei negri[28], unde „privesc cum peste frunze uscate fără urme / aleargă zimbri negri şi cerbii fug în turme, / iar lângă vechi fântâne de lume date-uitării / privesc în iarba naltă sirepii albi ai mării”[29].
Vederea ca privelişte, pe care o avem în versurile supra, e urmată în finalul poemului de privirea înmărmurită a ochiului, care „fix se uită, cu spaimă şi durere”[30].
Poemul Gelozie pune problema vederii din punct de vedere ascetic. Poetul, de la prima vedere a femeii de care se va îndrăgosti, şi-a dorit ca ea să nu pătrundă „vreodată înlăuntrul astei inemi”[31]. Ar fi dorit să-şi zăvorască inima, pentru ca „zâmbirea” ei să nu pătrundă înăuntrul său[32].
„Săgeata din arcul cel cu gene”[33] al ochilor femeii a adus „durerea însăşi a vieţii pământene”[34] în inima poetului şi această durere e caracterizată de către el ca o împrăştiere, în adâncul său, a veninului ochilor ei[35].
Ochii femeii abuzează de acel „dulce vicleşug”[36] al flirtului şi îi aprind în suflet un rug de patimi[37]. Zâmbetul ei este o calamitate pentru actul creator, pentru că au distrus „zborul cugetării”[38] şi mândria cântării poetice[39].
În faţa privirii ei stranii, bărbatul alege să tacă[40]. Numai că sub tăcerea lui se ascundea, de fapt, un întreg procedeu ascetic de luptă cu patima desfrânării[41], procedeu care e profund vizual:
„Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ţi dezbrac
De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe,
Că idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,
Tu nici visai că-n gându-mi eu faţa ta o tai,
Că ce rămase-atuncea naintea minţi-mi, vai!
Era doar începutul frumos al unui leş…
Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deşi,
Şi nici visai că gându-mi te face de ocară
Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară
Şi că priviri grozave, ca mâni fără de trup,
Se întindeau asupră-ţi cu ele să te rup,
Şi pe cât de frumoasă şi gingaşă la port
Eu te priveam atunci c-un rece ochi de mort”[42].
Dacă nu se cunoaşte procedeul ascetic ca atare şi, mai ales, fundamentul său profund, care constă în grija faţă de sănătatea sufletului, întregul tablou eminescian e citit într-o cheie clinică.
Poetul nu trăieşte aici o intenţie criminală profundă, ci întreaga destructurare metală a imaginii femeii este lupta sa ascetică cu imaginea tentantă a acesteia, care i se inflitrează în inimă şi se transformă, fără dorinţa lui profundă, în iubire pătimaşă faţă de ea.
Poetul omoară idolul, aduce frumuseţea ei, pe cale imaginală, la aspectul unui leş, pentru că doreşte să fie insensibil la prezenţa ei.
Şi-ar fi dorit ca să o privească rece, indiferent. Dar se declară învins de către femeie, pentru că aceasta i-a pătruns în cămara inimii[43] şi luceşte „ca steau fatală peste mări pe gândurile mele”[44].
Ochii iubitei apar în poemul Din când în când…purtând un mesaj puternic, cuceritor, în primă instanţă: „ochii tăi…străluceau mistuitor şi înfocat”[45], pentru ca, mai apoi, aceeaşi ochi să devină osteniţi şi să se aprindă numai arareori[46].
Deşi imaginea ei i se şterge din inimă, poetul încă îşi urmăreşte visul uneori[47], adică iubirea faţă de aceea, pentru că, spune el: „tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis”[48].
Vederea ca amintire sau ca imaginare a fiinţei iubite apare aşadar în acest poem şi face din vizualitate, punctul de la care poetul începe să gâdească la sine şi la iubita sa din trecut, pentru că: „l-al tău trecut eu mă gândesc cu-atâta amar din când în când”[49].
Numai că reamintirea ei înseamnă şi o reamintire a sa, o adâncire a cunoaşterii de sine, pentru că femeia iubită face parte din sine şi tocmai de aceea ea ţâşneşte, arareori, în mintea lui.
Reamintirea însă e profund vizuală, deşi stârneşte, odată cu ea, multiple alte facultăţi ale fiinţei umane.
Pentru Eminescu însă reamintirea a fost una dintre sursele primordiale ale creaţiei sale şi cea care i-a dat, nu de puţine ori, puterea ca să meargă mai departe.
Poemul Ca şi Stoa ce pretinde…ne propune rămânerea în vedere, în contemplarea femeii iubite: „
„Să mă pierd privind-o vecinic
De la creştet la picioare…”[50].
Rămânerea în vedere, după cum se observă, nu e o pierdere indiferentă în ceea ce se contemplă, ci o pierdere activă, continuă în ceea ce se vede. Ar dori ca să o contemple veşnic pe femeia pe care o iubeşte, pentru că are nevoie ca să o vadă şi să o cunoască continuu.
Din acest motiv, pierderea în contemplarea aceasta activă e o continuă cunoaştere a femeii iubite, o continuă minunare de fiinţa ei, fapt care arată că persoana e o continuă taină chiar şi în aspectul ei fizic, nu numai în cel moral şi duhovnicesc.
Trupul femeii este o încântare pentru poet, care predispune la înţelegere vie, continuă. Cu atât mai mult sufletul ei, întreaga ei fiinţă e o continuă invitaţie la cunoaştere şi minunare, dacă trupul ei îl invită la o contemplare continuă.
În poemul Donña Sol, ochii femeii sunt întrebători pentru că sunt iubitori. Ei cer răspunsuri iubitului: „mă-ntrebi cu ochiul tău întrebător / unde mă duc şi ce mă fac”[51]. Avem de-a face aşadar cu privirea ca întrebare îngrijorată, cu privirea care se pătrunde de grija ta. Şi numai iubirea e îngrijorată de viaţa celui iubit.
În acelaşi poem, poetul îşi priveşte chipul în apa din pădure şi observă diferenţa dintre chipul său şi undele apei: „şi pe oglinda mişcătoare / stau de privesc un straniu joc: / e apa pururi călătoare / pe chipu-mi ce rămâne-n loc”[52]. Adică vederea ca stârnire a curiozităţii de a cunoaşte sau vederea ca sursă continuă de cunoaştere pluriformă, pentru că e vorba de cunoaşterea a diverse detalii intrigante, suprinzătoare, neaşteptate.
Eminescu este atent la detaliile vizuale şi le evocă adesea în literatura sa. Din acest motiv, în poemul citat, el vede cum mâna ei „îndoiae / în arc o ramură de fag”[53].
Deşi acesta e un amănunt şi nu punctul central al descrierii, poetul pendulează de la amănunt la întreg în multe dintre descrierile sale.
În De-ar fi mijloace, poetul ar dori să devină…starea de somn a iubitei sale: „un somn m-aş face/ dulce, de vară/ să-ţi închiz ochii / în orice sară”[54].
Iubitul-somn, care îi închide ochii, o face pe femeie ca să fie numai cu el. El ar dori ca să-i închidă ochii, pentru ca să nu mai vadă pe altcineva decât pe sine.
Poemul Apari să dai lumină ne oferă un amănunt vizual încă din al 2-lea vers al său: „să văz în templu-i zâna cu farmece cereşti”[55], unde avem vederea ca înţelegere. Pe aceasta el o priveşte „cu ochii în lacrime fierbinţi”[56] şi vrea ca să îl lase, ca să îi consoleze privirea[57], recte sufletul.
Femeia, deşi e ca o marmură în faţa lui[58], poetul doreşte ca „să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori”[59]. Privirea poetului îi transmite adevărul profund al fiinţei lui şi de aceea femeia tace, dar e înfiorată. Tăcerea ei e plină de simţirea, de înţelegerea celui care o iubeşte.
[1] Eminescu 2, p. 358.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Idem, p. 359.
[7] Ibidem.
[8] Idem, p. 361.
[9] Ibidem.
[10] Idem, p. 363.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem. Versurile la care ne referim sunt următoarele: „Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură / Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură”.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Idem, p. 364.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] Idem, p. 365.
[22] Idem, p. 366.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem.
[26] Idem, p. 367.
[27] Ibidem.
[28] Idem, p. 368.
[29] Ibidem.
[30] Idem, p. 369.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem.
[33] Idem, p. 370.
[34] Ibidem.
[35] Ibidem. În această pagină, Eminescu numeşte şi sărutul, cât şi suflarea şi ochii tineri ai femeii drept modalităţi care contaminează, care împrăştie venin în sufletul bărbatului.
[36] Ibidem.
[37] Ibidem.
[38] Ibidem.
[39] Ibidem.
[40] Ibidem.
[41] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş a constatat că cele descrise aici de Mihail Eminescu se regăsesc în Comentariul la II Corinteni al Sfântului Ioan Gură de Aur şi că acesta, potrivit literaturii pastristice, a descris într-un mod foarte suplu lupta isihastă cu patimile, în speţă, cu patima desfrânării.
[42] Eminescu 2, p. 370.
[43] Ibidem.
[44] Ibidem.
[45] Idem, p. 371.
[46] Ibidem.
[47] Idem, p. 372.
[48] Ibidem.
[49] Ibidem.
[50]Idem, p. 373.
[51] Idem, p. 374.
[52] Idem, p. 375.
[53] Ibidem.
[54] Idem, p. 376.
[55] Idem, p. 377.
[56] Ibidem.
[57] Ibidem.
[58] Ibidem.
[59] Ibidem.