Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (7)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 375-380

*

Cuprinsul întregului volum

***

Iubirea lui e atât de mare, de puternică încât doreşte să moară „de-ntâia rază din ochii tăi cei reci”[1]. Deşi ea are ochi „de înger”[2], aceşti ochi îl şi mângâie, dar îl şi mint[3]. De aceea poetul se întunecă la suflet[4], însă e străbătut în visul său, şi în această ipostază, de ochii ca de înger ai femeii[5].

În poemul Renunţare, poetul, ca un împărat al lumii, ar vrea să vie văzut de către preoţi drept „un monstru ce se-nchină”[6]. În ultima strofă însă poetul renunţă la toate şi îşi pleacă „a ochilor lumine”[7] în faţa iubitei sale, dorind ca „înamoraţi de tine [să] rămână ochii-mi trişti / şi vecinic urmărească, cum, marmură, te mişti”[8].

Poemul Nu mă-nţelegi vorbeşte, în primele două versurile ale sale, despre vederea ca îndrăgostire, pentru că, mărturiseşte el, „în ochii mei acuma nimic nu are preţ, ca taina ce ascunde a tale frumuseţi”[9].

Vederea îndrăgostită a bărbatului caută în femeia iubită întregul său univers, întreaga sa sursă a înţelegerii. Femeia devine atât cea care procură înţelegere dar şi cea care asigură stabilitate interioară sau distruge totul în câteva clipe. De femeia iubită se leagă toată stabilitatea sau instabilitatea vieţii interioare a poetului.

Ea îi răsare înainte[10]„ca marmura de clară”[11] şi ochii ei mândrii[12], care „scânteie în afară”[13], îl fac incapabil să le cunoască gândurile din „noaptea lor adâncă”[14].

Poetul mărturiseşte că sufletul său îi pluteşte în ochi la fiecare „cutremur tainic al tinerei femei”[15] şi, prin aceasta, pe măsură ce ea îl înţelege şi el se înţelege pe sine[16].

Dar el doreşte ca să o iubească ca pe o femeie şi nu ca pe o zeitate ca până acum[17], pentru ca să nu o mai iubească „c-o oaste de imagini”[18]. Femeia iubită, pentru că nu îl înţelege aşa cum şi-ar dori, îi ucide gândirea[19], în loc să îi fie „un soare al astei lumi întregi”[20].

Poemul Ochiul tău iubit exprimă dorinţa de a privi, în mod întreg, chipul frumos al femeii iubite[21]. Ar dori ca să o vadă ca-n vis, pe cea care i-a surâs până mai ieri[22].

Să fie sara-n asfinţit e un poem în care Eminescu îşi doreşte alinarea „sub raza ochiului senin / şi negrăit de dulce”[23] al femeii iubite. Rămânerea sub privirea femeii iubite l-ar face iarăşi „cuminte”[24], fiindcă ochii ei prind toate nuanţele gândurile care îl traversează[25].

De aceea ochii ei sunt comparaţi cu cerul „ce priveşte-n lac / adâncu-i cuprinzându-l”[26].

În poemul Muşat şi ursitoarele dimensiunea vizuală apare în strofa a treia, unde, „prin ochiul prins [al] unei fereşti rotunde / se-aude plâns, se vede luminare”[27], acest lucru fiind o introducere în prezentarea unei ipostaze maternale: o mamă îşi leagănă pruncul.

A doua exprimare vizuală a poemului are legătură cu dimensiunea onirică, pentru că mama adoarme şi „prin somn stă ţintă să privească: / un mândru vis”[28].

Vederea ca vedere în somn sau prin somn este unul dintre motivele clasice ale literaturii romantice[29] şi a fost reliefată adesea de Mihail Eminescu[30].

Ursitorile văzute în vis au ochi „adânc adormitori”[31], pentru că apelează la acte magice asupra copilului. Însă când mama cere pentru copilul ei: „un dar nespus de scump ce n-are nume”[32], una dintre ursitori, care ia chipul zânei[33], îi spune că dorinţa ei este „nebună”[34], pentru că „i s-a dat să simtă-ntotdeauna / un dor adânc şi îndărătnic foarte/ de-o frumuseţe cum nu e niciuna”[35].

Darul dăruit copilului e nemurirea plină de dor, pentru că soarta lui e aceea de a trăi „tinereţă neîmbătrânită /…şi viaţă făr’ de moarte”[36]. Însă nemurirea aceasta e una terestră, pe când femeia iubită, hărăzită copilului, e o idealitate, pentru că nu numai că nu o va avea niciodată, dar această femeie nici nu poate să existe vreodată, fiindcă „neîntrupat e chipu-acei iubite”[37].

În poemul Întunericul şi poetul, în care Eminescu tratează realitatea destinului poetului de geniu, apare ideea vederii trecutului, istoria fiind percepută ca o vedere / înţelegere a trecutului[38]. Concluzia acestei vederi este una plină de optimism, pentru că „românu-n trecut mare e [şi va fii] mare-n [şi în] viitor”[39].

Domnitorul Vlad are „priviri crunte”[40] şi priveşte „rece”[41] în poemul: Sus în curtea cea domnească.

Ochiul său negru e „înfundat”[42] în tristeţe şi face notă discordantă cu ochii femeilor, care sunt „ochi de foc”[43], dar şi cu ochii tuturor celor prezenţi, care îndrăgesc lumina acestei reuniuni[44] şi care sunt „ochi lucii”[45], strălucitori.

Într-o altă variantă a poemului, intitulată: Sala-i mare, strălucită, apar aceiaşi „ochi lucii”[46] şi „mulţi”[47] ai mulţimii iar femeile „cu lungi gene / râd în taină şi privesc”[48].

A treia strofă a poemului surprinde acţiunea perversă a femeii, care  se „face că nu[-l] vede / şi cu capul stă plecat / pe când ochii,-namorat, / a lor rază îşi repede / la streinul întristat”[49].

În La Quadrat – un poem ironic la adresa uni confrate – poetul îi vedea acestuia „umbra lui fatală”[50], în timp ce acesta mănânca şi bea într-una[51].

Într-un alt poem ironic – în Romancero Español – dona Diana, unul dintre personaje, se vede / se recunoaşte sub numele de Elena într-o comedie a lui Iacob Negruzzi[52] iar pe Manuel, soţul ei, îl vede/ îl recunoaşte, sub chipul lui Costică[53].

În poemul O, de-ai şti cum şoapta ta divină, poetul vede, în privirea senină a iubitei sale, ce „n-a văzut nimeni, nimeni pe pământ”[54].

O privire abisală, o cunoaştere adâncă a persoanei iubite. El recunoaşte că trebuie să aibă „un trai de sfânt”[55], pentru ca să cunoască „privirea…cea dulce şi aprinsă”[56] a iubitei. Dacă cineva „ar pricepe-o…/ privind în ochii-ţi n-ar zice nimic”[57].

Ultima strofă din Palida madonă ne rezervă întâlnirea cu vederea ca intuiţie, pentru că „ţi se pare cum că vezi / pe o veche-icoană / îmbrăcată prea frumos – / palida madonă”[58].

În poemul: Cum universu-n stele…poetul vorbeşte despre iubire ca despre o înşelare a privirii[59], ca despre o consecinţă a îndrăgostirii de o clipă, pe când, în poemul: Am pus sofa la fereastră, poetul observă, că juna fată doreşte să „râdă de bucurie/ fără ca s-o văd şi eu”[60].

În acelaşi poem, poetul, rezemat cu fruntea de umărul alb al iubitei[61], e într-o stare adânc meditativă: „zic puţin şi mult privesc / inima în mine creşte / [de un dor supra-firesc]”[62].

Poemul De ce n-aflăm în împlinirea…ne vorbeşte despre „ochirea desperată, clară”[63] a bacantei, care ne vizează şi care ne umple de o voluptate profundă, care ne face să tremurăm[64].

Dacă vrem să ne aruncăm durerea în vin, ca să ne veselim puţin, poetul ne aminteşte, că „vinu-n loc să lumineze a ta privire-ntunecoasă / mai mult te face să vezi răul, micimile din lumea ta”[65].

În poemul Aducând cântări mulţime, poetul ne vorbeşte despre privirea / înţelegerea paginilor sale, în viitor, de către suflete curate de cititori[66], pe când în poemul Confesiune, chipul său se vede a fi de gheaţă, pe când în visul său, în nedejdea sa, acesta e căldură, lumină şi viaţă[67].

Poemul Când se juca Elisa Müller ne oferă întâlnirea cu privirea reciprocă, deplin acceptată: „pe genunchii-mi te-am purtat, / ţi-am privit în faţă, / ochii-mi ochii-ţi a cătat, / gura-mi buza-ţi creaţă”[68]. Privirea lui a găsit privirea ei, pentru că privirea ei îl iubea.

Însă, în acelaşi poem, întâlnim atât privirea absentă a femeii („tu gândeşti cine ştii ce / şi te uiţi la mine”[69]) cât şi privirea melancolică, care o însingurează („cum te uiţi aşa, năuc, / şi-n gânduri te-singuri”[70]).

În poemul Luna iese dintre codri, noaptea stă să vadă luna[71], pe când poetul, „înfăşat în întuneric”[72], spune: „eu nu văd, nu aud şoapte”[73], pentru că se simte singur în noaptea profundă[74].

Poemul Şi dacă cu ziuă e construit pe corespodenţa indestructibilă dintre vederea diurnă şi cea nocturnă.

Dacă o vede pe femeia iubită peste zi, poetul mărturiseşte că ori visează un tei, pentru că a văzut-o[75] ori visează, cum „toată noaptea te uiţi în ochii mei”[76].

În poemul Lumea îmi părea o cifră, poetul ne spune cum a căutat în ştiinţă, în filosofie şi în poezie scopul vieţii sale[77], dar l-a găsit numai atunci, când a văzut-o pe femeia iubită, de a cărei clipiri a genei şi-a legat întreaga viaţă[78]. Iubirea pentru aceasta l-a făcut să îşi piardă ochii, l-a făcut să nu mai vadă nimic altceva în afară de ea[79].

Observăm faptul că vederea este la Eminescu cea care ne uneşte dar şi cea care ne separă pe unii de alţii.

Prin vedere ne îndrăgostim şi ne legăm viaţa de o altă persoană. Numai că dragostea, atunci când se instaurează în noi, ne scoate din noi şi ne face orbi la ceea ce se petrece în jurul nostru, pentru că ne poziţionează numai spre relaţia cu persoana iubită.

---

[1] Eminescu 2, p. 377.

[2] Idem, p. 378.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 379.

[7] Idem, p. 380.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 381.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 382. E vorba de celebru vers de final: „Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înţelegi”.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 383.

[22] Idem, p. 384.

[23] Idem, p. 391.

[24] Idem, p. 392.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 394.

[28] Ibidem.

[29] Vederea onirică în Romantism…

[30] A se vedea teza doctorală recentă, a Dr. Violeta Ştefanian, Eminescu – vis şi reverie, 2007, susţinută la Facultatea de Litere a Universităţii Ovidius din Constanţa.

[31] Eminescu 2, p. 395.

[32] Idem, p. 396.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 397.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 402. Facem referire la versurile: „Să văd trecutu-n viaţă, să văd româna dramă / Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă”.

[39] Idem, p. 403.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 404.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 405.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 406.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 407-408.

[53] Idem, p. 408.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 409.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 410.

[59] Idem, p. 411.

[60] Idem, p. 412.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 417.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Idem, p. 424.

[67] Idem, p. 425.

[68] Idem, p. 428.

[69] Idem, p. 429

[70] Idem, p. 430.

[71] Idem, p. 432.

[72] Idem, p. 433.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Idem, p. 438.

[76] Ibidem.

[77] Idem, p. 438-439.

[78] Idem, p. 439.

[79] Ibidem. Ne referim la versurile finale: „Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu? / Toate existau sub soare, pentru că exişti şi tu”.