Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 15 aprilie 2011 (Page 1 of 2)

Viteza onlineului

Bineînțeles e vorba despre spațiul temporal în care se încarcă o locație online.

Adică cât timp așteaptă cineva până când intră la tine pe platformă.

Și există acest utilitar care măsoară diferența de încărcare a conținutului dintre două platforme online.

Noi am făcut niște măsurători pentru TPA…

1. Basilica. ro este cu 7% mai rapidă decât Teologiepentruazi. ro

2. Gândul. info este de 5, 2 ori mai rapid decât Teologiepentruazi. ro (asta numai până când se deschide mesajul publicitar de 30 secunde…și nu până la conținutul platformei)

3. Teologiepentruazi. ro însă este mai rapidă cu 86% decât Antena 3. ro

4. Teologiepentruazi. ro este mai rapidă cu 10 % decât Mariuscruceru. ro

5. Teologiepentruazi. ro este mai rapidă cu 11 % decât Creștinortodox. ro

6. Teologiepentruazi. ro este mai rapidă cu 52 % decât Ortodoxiatinerilor. ro

Pentru ca să avem un spațiu temporal și mai bun ar trebui să transformăm widgetele în lincuri și să dăm fotografii la rezoluții foarte mici…

Nu am pus încă în practică aceste lucruri…

Părintele Abel Pavel, confidentul Roxanei (1)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 408-416

*

Cuprinsul întregului volum

***

12. A vedea în roman sau a vedea prin scris

Romanul confesiv sau documentul existenţial este o redare grafică de mare profunzime personală a imaginilor exterioare dar şi a celor interioare nouă.

Romanul de analiză este, prin excelenţă, o scanare a realităţii, a întrepătrunderilor multiple dintre cele două planuri: exterior şi interior.

În cadrul unui roman analitic se trece foarte uşor de la ceea ce vedem în faţa noastră la modul cum simţim ceea ce vedem.

Observaţia, introspecţia, povestirea, detaliul, o sinteză a cugetărilor şi a sentimentelor care ne străbat într-o anume clipă sunt prezente în filele unui roman.

În secţiunea de faţă vom încerca să analizăm anumite personaje cheie ale literaturii universale, pentru a prezenta modul lor profund participativ la realitatea care îi înconjoară.

*

12. 1. Părintele Abel Pavel, confidentul Roxanei

Romanul Roxana[1] al părintelui Grigore Pişculescu[2], alias Gala Galaction, ne face cunoştinţă cu sufletul tânărului preot ortodox român şi cu aspiraţiile sale în persoana părintelui Pavel.

Iar părintele Abel Pavel[3] este un preot celib[4], într-o parohie de „la marginea oraşului”[5], de curând înfiinţată, care nu avea nici Biserică şi era situată într-un centru muncitoresc [6].

Acesta, creat ca „ostaş al unor convingeri uriaşe[7], al convingerilor evanghelice, în timpul studiilor sale teologice, ajunge să se confrunte din primele zile ale pastoraţiei sale cu „noaptea, zbuciumul şi dezastrul”[8] problemelor de tot felul.

Romanul debutează cu nevoia de confesiune stringentă faţă de duhovnicul său aflat departe şi se constituie tocmai într-o stoarcere a rănilor proprii pe „aceste cearceafuri de hârtie albă”[9].

Părintele Abel Pavel ajunge într-o lume refractară şi puţin religioasă, neconformă cu sensibilităţile sale umane şi teologice, unde trebuie să se confrunte pe deasupra şi cu vulgaritatea şi obtuzitatea confraţilor săi preoţi[10].

Peisajul uman din jurul său e terifiant pentru noul preot: „…înfricoşătorul meu pustiu moral. Nu întâlneam decât priviri bănuitoare, răspunsuri indiferente sau ironice şi o completă nesimţire religioasă[11].

Noul preot vedea în faţa lui o „vale a plângerii…[un oraş] bântuit de ftizie şi de alcoolism”[12], dar încerca să le răspândească parohienilor săi „mireasma dragostei de oameni”[13].

Nu se lasă descurajat de neîncrederea directorului şcolii, căruia îi cere o clasă pentru a-i catehiza pe muncitori[14] şi îşi începe catehezele sale mai întâi în faţa a câtorva copii, a câtorva femei bătrâne şi a câtorva moşnegi, odinioară cântăreţi bisericeşti în satele lor[15].

Demersul său catehetic e înţeles cu totul distorsionat de către directorul şcolii, care îl cataloghează drept socialism creştin[16].

Perspectiva interioară a preotului nu este sesizată de către ceilalţi la reala ei valoare, preotul fiind un luptător singuratic pentru binele real al celorlalţi.

Întâlnirea reală cu parohienii săi accentuează însă înţelegerea sa vizavi de drama personală a acestora: „Am văzut sărăcia, viţiul, lipsa de creştere, izina materială şi morală, ignoranţa sordidă, beţia şi destrăbălarea, setea de găteală absurdă şi foamea copiilor…bântuind, ca râia şi ca gălbeaza, în sărmana mea turmă duhovnicească!”[17].

Această străvedere adâncă a păcatelor şi a sărăciei oamenilor e asumată de către preot şi faţă de aceştia se manifestă cu milă şi iubire duhovnicească.

În contrast cu mizeria vieţii muncitorilor, capitolul al 3-lea introduce în povestire singura „casă de om bogat”[18], casa multimilionarului Atanasie Ceaur[19], acest loc devenind punctul central al naraţiunii, pentru că aici o va întâlni pe Roxana, soţia magnatului.

Însă pe Atanasie Ceaur părintele Abel Pavel îl vedea sub raport moral, tocmai de aceea spune el: „mă jignea această avere copleşitoare, cuibărită pe un pogon întreg, în mijlocul câtorva mii de locuinţe mizerabile şi ale unui popor dezmoştenit[20].

Cu o recomandare din partea primarului către Atanasie Ceaur[21], după ce ierarhul său se purtase cu el precaut şi brutal în concluzii[22], părintele Abel ajunge în vestibulul „rece şi neprimitor”[23] al magnatului.

Iar primele impresii ale părintelui Abel devin un portret tuşat al acestuia:

„Atanasie Ceaur arăta a fi de vreo 40-45 de ani, dar era cărunt ca un bursuc. Nu radia şi nu încălzea. Avea o căpăţână rotundă şi voluntară, obraji grei ca de pământ, partea de jos a figurii pătrată şi arhiegoistă. Purta, sub nasul său cu nări porcine, această urâciune, jumătate rasă, jumătate tunsă şi absurdă, care este mustaţa modernă.

Faptul că purta ochelari adăuga figurii sale închise şi respingătoare intermitenţele unei străluciri diabolice.

Persoana lui întreagă, prin tot ce arăta – o cărare la mijlocul capului, nişte bosumflări dezgustătoare pe sub bărbie, o gură strânsă şi neagră ca o chisea de cămătar, zvârlitura ochilor, împungătoare şi ironică, în moalele privirii tale – persoana lui întreagă, îmbrăcată negru şi pretenţios, te înţepa şi te răzvrătea. Un om sanchiu[24], fără stimă pentru aproapele, fără dragoste şi fără pic de milă[25].

E un portret al indignării profunde, pentru că e o prezentare realistă a magnatului din punctul de vedere al moralităţii, trăsăturile sale exterioare fiind înţelese prin prisma interiorităţii sale.

Deşi nu ar fi dorit să îl întâlnească pe acest om, părintele Abel face acest compromis, se deranjează interior datorită aspiraţiilor sale pastorale.

În urma unei discuţii politicoase, însă practice şi tăioase cu magnatul, preotul nu câştigă bani pentru Biserică, dar i se propune să devină meditatorul fiilor săi[26].

Numele Roxanei apare pentru prima dată în roman în finalul acestei prime discuţii, într-o lumină foarte bună şi ca un motiv în plus de acceptare a propunerii, pentru că „este nepoată de arhiereu şi iubeşte Biserica[27].

Al doilea portret al magnatului e mult mai scurt şi concis dar la fel de vehement: „urâcios, umflat, mercantil, josnic prin toată concepţia lui despre viaţă, mai presus de toate prin orgoliul unui noroc stupid, acest parvenit mă răzvrătea cu toate gesturile lui, cu toate cuvintele lui!”[28].

Cu el se începe capitolul al 6-lea, capitolul frământărilor personale ale preotului, care e pus să aleagă între trocul politic pentru binele Bisericii sau gestul de a refuza propunerea magnatului.

În urma unei scrisori de indulgenţă în favoarea unei femei sărmane scoasă afară din casă, părintele Pavel reprimeşte de la magnat invitaţia de a-l vizita, scrisoarea având cuvinte primitoare destul de expresive: „Convino, te rog, că uneori nu strică să ai bune legături în această tristă societate omenească”[29].

Intrarea în casa magnatului îl face să se întâlnească cu un miros bisericesc [„mirosea ca un naos de Biserică”[30]], miros care prefaţează întâlnirea cu Roxana, o întâlnire providenţială, care va schimba cu totul cursul evenimentelor descrise:

„Deodată, în mijlocul convorbirii şi în zăngănitul linguriţelor de argint, se arătă doamna Roxana Ceaur. Nu mă aşteptasem deloc la ceea ce îmi vedeau ochii.

Credeam că voi vedea o femeie de om bogat, o doamnă studiată şi pretenţioasă, o parvenită plutitoare în atmosferă nobilă şi făgăduitoare de protecţie, o păpuşă săltăreaţă şi neurastenică, sau mai ştiu eu ce comediană, cu mai mult sau mai puţin talent de salon…Nimic din toate acestea!

Doamna Roxana Ceaur  părea în faţa mea o fată mare de la ţară, rumenă şi mlădie ca un bujor, puţin sfioasă, îngândurată şi cumpănită de treburile casnice, care nu-i permit să se dezechilibreze, franc surâzătoare, firească şi bună, fără niciun artificiu de sulemeneală, îmbrăcată în port de musceleancă şi fără altă podoabă decât diadema grea a părului ei de aramă[31].

Portretul Roxanei, după cum se observă, contrastează cu totul cu cel al soţului ei, părintele Pavel găsind numai virtuţi în aceasta.

Ideea preconcepută despre ea este spulberată la primul contact vizual, autorul dându-ne impresia că nu a făcut decât să detalieze această primă întâlnire surprinzătoare.

Din acest motiv el acceptă să fie meditatorul Liei şi al lui Bujorel[32], provocând prima stare de entuziasm a magnatului: „Iată o primă afacere pe care o încheiem între noi! Nu protesta! Orice pricină serioasă este o afacere, şi instrucţia copiilor este una din cele mai importante[33].

Umanizarea magnatului se produce de la sine, fiindcă „pe nesimţite [acesta n.n.] începea să-mi fie mai puţin antipatic[34]. Modul cum îl vedem pe altul, cu alte cuvinte, ţine de gradul de cunoaştere directă şi reală a acestuia.

Părintele Pavel începe să îl vadă pe magnat dincolo de figura sa respingătoare sau dincolo de zvonistica creată în jurul persoanei sale.

După primele lecţii cu copiii ei, avem un nou portret moral al Roxanei, care îl continuă pe primul: „Nu mă înşelam în privinţa acestei femei. Avea un fond sufletesc sănătos şi cucernic.

Primise de la maică-sa o elementară dar gospodărească educaţie…şi dădea pe faţă, prin tot felul ei de a fi, o statornicie şi o seriozitate cam rare la femei.

Aşa mic-burgheză cum era, îmi părea puţin ispitită de orgoliul şi de minciuna socială cu care o îmbia bogăţia ei de azi.

Mă miram că a putut să rămână atât de firească şi de dreaptă sub cascada milioanelor, a luxului şi a corupţiunii spumegânde din casele pe care le frecventa, de la recepţiile unde se arăta, de la seratele şi de la spectacolele adesea obligatorii în viaţa ei cea nouă[35].

Părintele Pavel admira tăria de caracter şi seriozitatea Roxanei arătând prin aceasta că admira, de fapt, femeia necontaminată de un mod fals de viaţă. Ea devine pentru el o sursă de fascinaţie şi un punct de echilibru în viaţa sa preoţească plină de insatisfacţii.

Însă înţelege din primele zile că Roxana trebuia mai întâi catehizată, ca să devină „o bună fiică a Bisericii”[36], pentru că în fiinţa ei vedea „un tradiţionalism rezistent, dar incult[37].

Când Roxana vine cu copiii la Biserică, părintele Pavel se simte „slujind cele sfinte, mai devotat, mai fierbinte şi mai recunoscător decât totdeauna”[38].

Predica sa a avut ca laitmotiv nevoia zidirii unei Biserici proprii – numită de către el: „Biserica mângâierilor noastre”[39] – şi îşi dă seama că prin modul cum a predicat a zguduit-o pe Roxana, care a început să plângă[40].

Datorită ei, spune părintele Pavel, „începeau să înmugurească pentru mine certitudinea că mă apropii de hotarele visului”[41].

În urma unei rugăciuni făcute lui Bujor, care era bolnav, părintele Pavel o uimeşte pe Roxana prin nădejdea sa într-o vindecare imediată a acestuia[42].

Contactul direct al femeii cu rugăciunea şi nădejdea preotului fac să îi crească încrederea în acesta.

Tocmai de aceea Roxana consimte să vină în mod regulat la lecţiile sale catehetice[43], pentru ca mai apoi să îl invite ca să-l cunoască pe tatăl ei şi pe alte cunoştinţe influente[44].

După invitaţia aceasta specială, părintele Pavel caracterizează casa magnatului pe măsura sentimentelor sale de atunci: „casă caldă, îmbietoare şi tămâiată de duhul plantelor exotice”[45].

Persoanele venite la recepţia din casa magnatului sunt văzute de către preot tot sub unghiul moralităţii, de fapt al unei perspective duhovniceşti asupra vieţii interioare a oamenilor.

Din acest motiv Debora Simon este „o veche cunoştinţă”[46] pentru el, ca teolog, pentru că face parte din poporul evreu, în afara rochiei sale scurte, care e „o modă deplorabilă a zilelor zănatice pe care le trăim”[47] iar diplomatul Ilie Trandafirescu e caracterizat drept un bărbat cu o figură „funebru decorativă[48].

Vecinătatea soţiei directorului e resimţită de către părintele Pavel la modul glacial: „nu era prea fericită de vecinătatea mea, şi în decursul mesei m-a făcut s-o simt de mai multe ori. O ghiceam  rău-voitoare şi dispusă să mă provoace şi să mă umilească[49].

Această atentă şi intensă vedere a celui de lângă noi e o realitate trăită de către omul duhovnicesc, care sondează în fiecare clipă realitatea lui interioară dar şi pe a acelora cu care el se întâlneşte. De aceea constatările de nuanţă morală ale părintelui Pavel sunt scanări ale realităţii personale a celuilalt şi nu răutăţi personale.

Din disputa cu soţia directorului aflăm că părintele Abel Pavel este un alter-ego al autorului, pentru că e „doctor în Teologie”[50] şi în cadrul dezbaterilor de la masă el e singurul cu poziţii profunde şi coerente.

Însă el face ceva mai mult la această recepţie: reuşeşte să-i înmărmurească pe toţi cu vederea şi vorbirea sa profetice: „Iată, doamnă, pe acest loc gol şi nins, eu văd în acest moment o catedrală măreaţă, închisă într-un patrulater de chilii. Această catedrală va fi o realitate vizibilă şi pentru dv. de acum în doi ani. O sută de familii nevoiaşe vor locui în chiliile din jurul ei, iar dv. şi soţul dv. veţi asista la târnosirea acestui sfânt locaş şi la inaugurarea acestui cămin al săracilor[51].

De la Atanasie află că pământul e al evreului Simon iar Roxana e singura care crede în cuvintele sale: „Mă voi ruga şi eu lui Dumnezeu ca să îndeplinească profeţia pe care ai făcut-o!”[52].

Ajungând în chilia sa [începutul cap. 12] părintele Pavel conştientizează faptul, că deşi inima i-a fost măgulită de oaspeţii magnatului, totuşi cutezanţa sa a fost un lucru bun pentru Biserică[53].

Şi intuiţia sa se dovedeşte una corectă, pentru că Roxana face un pom de Crăciun şi daruri pentru copiii săraci[54], încercând astfel să armonizeze contrastele sociale: „În mijloc stătea drept, din podea până la lămpile electrice ale tavanului, bradul cu braţele largi şi împodobite. Împrejurul copacului străluceau, extaziaţi, ochişorii a o sută de copii din mahala, iar în spatele lor stăteau – încovoiaţi, trenţăroşi şi înmărmuriţi – bunicii şi bunicile”[55].

Cu ocazia revederii mamei sale, părintele Pavel ne oferă o descriere superbă a unei zile de iarnă, în care vederea priveliştii din faţa lui se îmbină cu vederea de sine: „Am ieşit, într-o zi luminoasă şi cu totul învelită în linţoliul iernii, afară din linia locuinţelor. Era pârtie bună şi am putut să merg departe, spre sura clădire a codrilor.

Simţeam în mine ceva analog cu senzaţia unui gospodar care şi-a prefăcut casa şi, din cât era mai înainte, a făcut-o de două ori mai largă şi mai înaltă.

Simţeam în mine adâncimi şi rezonanţe pe care nu le dovedisem până aici. Peisajul de iarnă care se desfăşura sub ochii mei, în soarele oblic şi purpuriu, mă fermeca dincolo de normele mele obişnuite. Niciodată columnele tremurătoare ale fumului din coşuri nu mi se păruseră atât de pline de alean ca în ziua aceea.

Niciodată dalba şi încremenita ondulaţie a troienelor zăpezii nu mă găsise atât de simţitor. Şi niciodată coama sură a leilor carpatini, tolăniţi spre miazăzi, sub cerul de cristal albastru, nu mă înduioşase atât de adânc, atât de stăruitor ca în ora aceea!

Eram un altul. Izvoare noi şi neaşteptate sunau în pieptul meu în faţa acestei privelişti, atât de des contemplate şi totuşi atât de puţin înţelese, în zilele neştiutoarei copilării şi mai încoace, în zilele vacanţelor şcolare”[56].

Schimbarea de decor naşte şi schimbarea de atitudine faţă de trecut şi faţă de locurile natale. Părintele Pavel vede altcumva lucrurile, viaţa, pentru că este un alt om, deşi se vede legat de aceste locuri prin firele trecutului său.

Contemplarea naturii e în acelaşi timp o regândire, o reînţelegere de sine. Din punctul de vedere al cunoaşterii interioare modul în care revede părintele Pavel locurile natale e tot una cu o descifrare a vieţii sale, a celui dezrădăcinat[57] din aceste locuri, dar care încă le simte în el foarte viu.


[1] Vom cita ediţia: Gala Galaction, Roxana şi Doctorul Taifun, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976, romanul nostru fiind între p. 6-122. Ediţia citată reproduce: Galaction, Opere alese, vol. III (romane), col. Scriitori Români, E. P. L., 1965, o ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gala_Galaction.

[3] Îi aflăm primul nume în Gala Galaction, Roxana şi Doctorul Taifun, ed. cit.,  p. 19, din gura ierarhului său şi apoi numele întreg în Idem, p. 22.

[4] Din Idem, p. 13, am putea trage concluzia că părintele Pavel este ieromonah : „În această sărmană lume, oropsită şi degradată, eu veneam să ridic o imensă catedrală Mântuitorului, şi de jur împrejurul ei să zidesc o mănăstire nouă, o casă pentru săraci, ca pe timpul marelui Vasilie, mitropolitul Chesariei Capadochiei!”. Însă în Idem, p. 16, găsim  faptul că el trebuia să zidească aici „o catedrală lui Iisus Hristos şi o mănăstire laică de jur împrejurul ei”.

[5] Idem, p. 10.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 6.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 8.

[10] Idem, p. 10: „eram ucenicul rectorului meu, bine pregătit ca să rabd şi să mă resignez, mai ales în faţa vulgarităţii şi obtuzităţii colegilor mei preoţi”.

[11] Idem, p. 11.

[12] Ibidem. În Idem, p. 13, acesta îşi va caracteriza parohia drept un „ostrov de mizerie trupească şi sufletească de la marginea marelui oraş”.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 12.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 13.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 15.

[21] Idem, p. 20-21.

[22] Idem, p. 20.

[23] Idem, p. 21.

[24] Cf. *** RoDEX v. 1. 2: sanchiu înseamnă  în limbajul popular tăcut, posac, ursuz, încăpăţânat.

[25] Gala Galaction, Roxana şi Doctorul Taifun, op. cit., p. 22.

[26] Idem, p. 25.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 29.

[30] Idem, p. 30.

[31] Idem, p. 31.

[32] Ibidem. În Idem, p. 36 aflăm că numele copiilor erau de fapt: Natalia şi Bujor.

[33] Idem, p. 32.

[34] Idem, p. 33.

[35] Idem, p. 34.

[36] Idem, p. 35.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 35-36.

[39] Idem, p. 37.

[40] Idem, p. 38.

[41] Ibidem.

[42] Idem, p. 39.

[43] Idem, p. 43.

[44] Idem, p. 46.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 49.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 50.

[50] Idem, p. 51.

[51] Idem, p. 59.

[52] Idem, p. 61.

[53] Idem, p. 62.

[54] Idem, p. 63.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 66.

[57] Părintele Pavel consimte cu durere că e un dezrădăcinat: „Simţeam cu o intensitate surprinzătoare că sunt un dezrădăcinat!”, cf. Idem, p. 65, pentru că resimţea lumea copilăriei lui ca o lume care îi da aripi, care era însăşi izvorul de viaţă al lui.

Raportarea la moarte a lui Eminescu

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 400-407

*

Cuprinsul întregului volum

***

1. 1. 4.  Raportarea la moarte a lui Eminescu

Moartea a fost o obsesie vie pentru Mihail Eminescu şi se poate observa acest lucru începând cu antumele sale, atâta timp cât, de foarte tânăr, în numai a treia sa poemă, poetul vorbeşte despre propria-i moarte:

„Chiar moartea ce răspânde teroare-n omenire,

Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,

Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,

În visuri fericite m-ar duce către nori[1].

Şi se observă faptul, că poetului nu îi e frică de moarte, de care se tem aproape toţi, ci o vede ca pe o adormire, ca pe un somn dulce, liniştit, în care sufletul său merge la ceruri.

În Speranţa, poetul subliniază precaritatea existenţei umane, repedea noastră ieşire din decorul istoriei de faţă, spunând că oamenii: „pier, cum de boare pier norii”[2], pe când în La Heliade, poetul doreşte să-şi cânte cântecul de moarte, să se pregătească aşadar şi apoi să moară[3].

În Junii corupţi, aceştia sunt desemnaţi drept „morţi de vii”[4], datorită decadenţei lor morale iar în Epigonii se prezintă, concis şi realist, ciclul existenţei umane: „moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte”[5].

În Mortua est!, moartea apare ca trecere de „[h]otarul” lumii[6] şi această trecere s-a petrecut, „când ceru-i [era] câmpie senină”[7]. În acelaşi poem, moartea e şi suire, căci sufletul urcă pe „a norilor schele, / prin ploaie de raze şi aur în aer”[8] dar şi înălţare pe o rază sau o ducere de aici purtată de cântec[9].

Câteva strofe mai departe, moartea este definită ca „un chaos, o mare de stele”[10] dar şi ca „un secol cu sori înflorit”[11].

Însă Mortua est! este primul poem eminescian în care moartea e privită ca o stare eternă[12], în sens păgân, lucru care va fi precizat şi în alte poeme[13].

Iubita decedată este, tot aici, „ţărână frumoasă şi moartă[14], pe de o parte iar, pe de altă parte: „o rază fugită din chaos lumesc”[15].

Înger şi demon vorbeşte despre moartea ca iad, care e o moarte a cărei viaţă a fost în zadar[16], pe când în Împărat şi proletar apare ideea eretică cum că moartea nu aduce nicio răsplată[17], când tocmai după moarte omul primeşte din partea lui Dumnezeu o dreaptă răsplată pentru viaţa sa.

Tot în Împărat şi proletar moartea e văzută ca o stingere a lămpii „vieţii finite”[18], care, atunci când va veni ca să ne curme existenţa, ni se va părea „un înger cu părul blond şi des”[19].

Ultimul vers al poemului citat anterior ne conduce, din nou, la ideea morţii eterne, în sens păgân, pentru că: „vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”[20].

Moartea apare aici, după cum observăm, ca sensul implacabil şi veşnic al întregii existenţe, care exclude transfigurarea creaţiei şi viaţa veşnică fericită.

Fiind detaşat de sine, de viaţa sa, poetul ne spune că îşi priveşte viaţa ca şi când ar fi „murit de mult”[21]. Asta în poemul Melancolie.

În Strigoii, moartea e desemnată ca cea care îl răpeşte pe om[22]. Palatul lui Arald este o expresie a unei vieţi sumbre, fiindcă „chipul morţii pare că-n orice colţ îl vezi”[23]. El însuşi e îmbrăcat în „haina morţii”[24] deşi e încă viu, iar dimineţile îl prind cu „un fior de moarte” în trup[25].

Arald şi crăiasa sa experimentează din plin fiorul morţii ca un „fior de gheaţă”[26]. Moartea îi sleieşte de puteri, pentru că „de-a morţii gălbeneală pieriţi ei sunt la faţă”[27].

Însă şi în Strigoii, moartea are un chip etern, pentru că Arald simte cum ochiul începe să-i fie împăienjenit „de-al morţii glas etern[28].

Însă moartea lor, deşi eternă, are un iz romantic, fiindcă cei doi „frumoşi erau şi…de moarte logodiţi”[29].

Mormântul, deşi plin de noapte şi o pierdere veşnică a existenţei umane, este unul măreţ pentru cei doi iubiţi[30], ca o contrapondere fictivă la scurtimea vieţii şi a iubirii pământeşti.

Şi în Rugăciunea unui dac moartea apare ca o extincţie eternă a existenţei personale, pentru că cel care se roagă aspiră la „stingerea eternă”[31], la dispariţia sa „fără de urmă”[32].

În Despărţire, moartea îi trimite o scrisoare poetului, una simplă dar elocventă, prin foaia veştejită care îi loveşte în fereastră[33].

În ultima strofă a poemului, moartea apare ca o veste blândă[34], potrivit mentalităţii ortodoxe de această dată, căci „moartea vindec-orice rană, / dând la patime repaus[35].

În poemul O, mamă…moartea este văzută senin, ca şi în poezia anterioară, deşi e vorba de o adormire continuă[36], care ne duce tot la ideea morţii eterne.

Moartea mamei este o adormire continuă în „cripta neagră a sfântului [ei] mormânt”[37].

A doua strofă a poemului, care se referă la moartea sa şi la relaţia sa postumă cu iubita, precizează faptul că poetul va simţi prezenţa iubitei la mormânt[38], deşi va „dormi mereu”[39].

În Scrisoarea I, omenirea este stăpânită de raza lunii şi de „geniul morţii”[40], sintagmă care reapare, în acelaşi poem, în versul final[41].

Dar în acest poem întreaga existenţă e prezentată ca sfârşindu-se într-o extincţie generală, în nefiinţă totală, pentru că universul este o himeră:

„Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,

Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,

Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…”[42].

Deşi nefiinţa este o noapte unde „totul cade, totul tace”[43], poetul vorbeşte despre o eternă pace, care reîncepe[44], deşi nu ar mai exista nicio existenţă care să o perceapă.

În Scrisoarea III, moartea apare ca o realitate imediată, evidentă, pentru că „umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare”[45] pe câmpul de luptă. În strofa de final a poemului însă, poetul vorbeşte nu numai despre moartea ca somn a strămoşilor noştri, ci şi despre amintirea morţii lor în conştiinţa şi memoria noastră, fapt pentru care ne cere să îi lăsăm pe strămoşi, cu cinste, ca să „doarmă-n colb de cronici”[46].

În celebrul Mai am un singur dor, poetul doreşte să fie lăsat să moară „în liniştea serii…la marginea mării”[47]. Aici, moartea apare ca somn lin[48].  Într-o altă variantă a poemului, intitulată De-oi adormi…, moartea e văzută ca adormire „în noaptea uitării”[49]. Adormire şi uitare a sa.

În postume, moartea e tot o prezenţă obsesivă, de care poetul nu poate face abstracţie.

În Steaua vieţii moartea e o stingere a lungilor sale zile[50], pe când în Iubitei moartea e somn[51]. În poemul Cântecul lăutarului moartea e caracterizată ca o stare „adâncă”[52], pe când în Ah, mierea buzei tale, poetul vrea să moară împreună cu femeia iubită[53] iar moartea e văzută ca o culcare în raclă[54] şi ca un somn adânc[55].

În Pe gânduri ziua…, poetul cere „mormântul rece, /repaos lung la lunga mea durere”[56]. Moartea este „umbră…vieţii, o umbră de ocară”[57] dar eternă[58] în poemul Femeia?…Măr de ceartă.

În poemul Zadarnic şterge vremea, poetul vorbeşte despre moartea ca dor, de dorul iubitei, spunând: „mor de durerea că-n braţe nu te am”[59].

Şi în poemul Să ţin încă o dată…poetul doreşte ca să moară şi să fie uitat de către toţi: „să mor uitat de oameni – / e soarta ce-mi prezic”[60].

În ultimul vers din poemul Vis, poetul îşi exprimă presentimentul morţii[61], pe când în Mureşanu moartea este o prezenţă pe care o purtăm cu noi în piept[62].

Poemul Auzi prin frunzi uscate este impregnat profund de conştiinţa morţii. Recele vânt, care trece prin frunzele uscate, „duce vieţile toate / în mormânt, în adâncul mormânt[63].

Versul „în mormânt, în rece mormânt” apare la finalul a cinci strofe din cele 7 ale poemului, însă şi versurile finale ale celorlalte două strofe vizează moartea şi sunt parafraze ale acestuia: 1. „În adânc, în adâncul mormânt” şi 2. „Adâncului mormânt”[64].

Moartea e percepută aici ca somn, ca somn pe care poetul şi-l doreşte[65] iar mormântul este cel care spulberă „nădejdile toate”[66]. Poetul aude „un rece cânt”[67], cântecul morţii, care „atrage vieţile noastre…parcă sub bolţi de piatră[68].

În poemul Oricâte stele…poetul pune semnul de egalitate între moarte şi uitare[69]. El se vede murind şi vede cum „în umbra porţii / aşteaptă cei ce vor să mă îngroape…/ aud cântări şi văd lumini de torţii”[70].

În finalul poemului, el se roagă unei umbre dulci[71], pentru ca să simtă „plutind deasupra-mi geniul morţii / cu aripi negre, umede pleoape”[72].

Însă iubirea intensă pe care o simte îl predispune la moarte, ca în poemul Atât de dulce…: „pe mine mă iubeşti tu numai / şi numai eu doresc să mor”[73].

El nu vrea să se sinucidă, ci vrea să-şi exprime prin acest paradox faptul, că nu ar dori să mai piardă această simţire, ci ar dori, ca prin moarte, să permanentizeze această stare de împlinire interioară.

În Alei mică, alei dragă…moartea e văzută ca o trecere prin viaţă şi ca ofilirea unei frunze: „de ne-alegem cu nimică – / viaţa trece, frunza pică”[74].

În poemul Ta twam asi, moartea prinţesei aduce multă lume la catafalcul ei, pe când moartea femeii decăzute este o moarte care nu o linişteşte, pentru că „nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac”[75].

Şi în Viaţa, moartea „singură e dreaptă[76] pentru cel sărac. Tinerei fete, care e săracă şi orfană, moartea nu ştie decât să îi lege mâinile[77], adică să îi întrerupă osteneala zilnică a muncii. Singura ei prietenă, albina, la fel de muncitoare ca şi ea, vine la privegherea copilei şi „încunjură capul şi guriţa moartă; / ea zboară aproape şi tot mai aproape, / şi vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape…”[78].

În Calul troian, somnul e descris ca un fel de moarte[79], pe când în poemul În van căta-veţi…moartea e desemnată drept „viermele vremurilor [care] roade-n noi”[80]. Tot în ultimul poem citat moartea e văzută ca cea care „rămâne [ca] marmura grea sub ochiul mort”[81].

În Ca o făclie…, problema morţii e pusă în relaţie cu cărţile. Poetul ne asigură că nu vom învăţa din cărţi sensul morţii şi al vieţii, pentru că „nu-i foliant în lume din care să înveţi / ca viaţa preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ…”[82]. Drama lumii e naşterea spre moarte, pentru că „mulţimea nu se naşte decât spre a muri[83].

Moartea aduce uitare profundă, pentru că „numele lor e nimeni, nimic a lor fiinţă. / Ei dorm cum doarme-un chaos pătruns de sine însuşi”[84].

În primul vers al poemului O, stingă-se a vieţii…poetul vede moartea ca stingere a unei făclii „fumegătoare”[85]. Tot aici moartea este o aflare sau o ajungere la „căpătâiul cel mult dorit în raclă”[86]. Poetul  consideră că „viaţa, moartea noastră noi ni le ţinem în mâini”[87] şi de aceea doreşte ca să înveţe cum să facă ca viaţa şi moartea lui să aibă preţ[88].

În Apari să dai lumină, poetul simte „ochii cei de gheaţă ai morţii”[89], fapt pentru care totul îi „pare veşted, căzut şi uniform[90]. Moartea e aici un somn al pământului de care poetul se simte însetat[91].

În poemul Dacă iubeşti fără să speri, poetul consideră că „o iubire în zadar” e soră geamănă cu moartea[92], pe când în Numai poetul…, moartea face parte din mersul firesc al lumii, pentru că „lumea toată-i trecătoare…[iar] oamenii se trec şi mor[93].

În ultimul poem luat în calcul de către noi din postume, în poemul Mi-am zidit mormânt, poetul mărturiseşte că nu crede în moartea definitivă a persoanei sale: „nu de tot voi muri, partea mai bună a mea / va scăpa de mormânt…”[94].

Între moartea ca somn lin, cu amprentă ortodoxă şi moartea eternă, de sorginte păgână, Mihail Eminescu a fost obsedat, la modul pozitiv, de clipa în care viaţa, aspiraţiile, scrisul său se încheie.

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”[95] e o mărturie a încrederii sale în viaţă, în bine, în iubire, care nu cunoaşte moartea.

Prea multele suferinţe personale l-au făcut să şi exagereze, să ceară extincţia definitivă, însă cred că în adâncul său poetul a dorit ca viaţa sa să nu se termine niciodată sau să ajungă la viaţa care e o odihnă veşnică.


[1] Eminescu 1, p. 9.

[2] Idem, p. 12.

[3] Idem, p. 16.

[4] Idem, p. 20.

[5] Idem, p. 30.

[6] Idem, p. 31.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 32.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Despre moarte ca moarte eternă găsim şi în poemul Egipetul [piramidele sunt „eterne ca şi moartea”, cf. Idem, p. 35].

[14] Eminescu 1, p. 32.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 44. Ne referim la versurile: „Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar: / O astfel de moarte-i iadul”.

[17] Idem, p. 49.

[18] Idem, p. 50.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 54.

[21] Idem, p. 59.

[22] Idem, p. 75.

[23] Idem, p. 78.

[24] Idem, p. 79.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 80.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 81.

[30] Ibidem. Cu referire la versul: „Pe veci pieriră-n noaptea măreţului mormânt”.

[31] Idem, p. 95.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 102.

[34] Idem, p. 103.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 104.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 105.

[41] Idem, p. 109.

[42] Idem, p. 107.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 116.

[46] Idem, p. 120.

[47] Idem, p. 170.

[48] Ibidem. Ne referim la versul: „Să-mi fie somnul lin”.

[49] Idem, p. 171.

[50] Eminescu 2, p. 40.

[51] Idem, p. 60. Ne referim la versul: „În somnul morţii m-or nelinişti”.

[52] Idem, p. 61.

[53] Idem, p. 170.

[54] Ibidem.

[55] Idem, p. 171.

[56] Idem, p. 219.

[57] Idem, p. 232.

[58] Ibidem. În versul: „Ci moartea cea eternă în care toate-s una”.

[59] Idem, p. 248.

[60] Idem, p. 249.

[61] Idem, p. 263.

[62] Idem, p. 266.

[63] Idem, p. 301.

[64] Idem, p. 302.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 305. Versul luat în calcul: „Iar moştenirea ta şi-a tot: uitarea”.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Idem, p. 311.

[74] Ibidem.

[75] Idem, p. 323.

[76] Idem, p. 325.

[77] Ibidem.

[78] Idem, p. 326.

[79] Ibidem.

[80] Idem, p. 329, 330.

[81] Idem, p. 330.

[82] Idem, p. 339.

[83] Idem, p. 340.

[84] Ibidem.

[85] Idem, p. 341.

[86] Ibidem.

[87] Idem, p. 342.

[88] Ibidem.

[89] Idem, p. 377.

[90] Ibidem.

[91] Ibidem.

[92] Idem, p. 386.

[93] Idem, p. 401.

[94] Idem, p. 442.

[95] Eminescu 1, p. 155.

Chipul geniului în lirica eminesciană (2)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 393-399

*

Cuprinsul întregului volum

***

În postume, prima întâlnire cu conştiinţa genialităţii poetului o avem în poemul Când priveşti oglinda mărei:

„De-ai pătrunde c-o privire

Al meu sân,

Să vezi marea-i de mâhnire

Şi venin,

Ai cunoaşte-atuncea bine

Traiul meu:

Suflet mort, zâmbiri senine

Iată eu”[1].

Este adânc nefericit şi se simte mort sufleteşte, dar ar fi dorit să fie văzut în această profundă şi dramatică perspectivă abisală a persoanei sale.

Are însă şi momente de înviorare interioară, pentru că în poemul Locul aripelor declară despre sine: „azi sunt cast ca rugăciunea, şi timid ca primăvara, / azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu”[2].

În poemul Replici – un poem dialogic cu iubita sa – Eminescu vorbeşte explicit despre genialitatea propriei sale persoane: „eu sunt un geniu, tu o problemă, / privesc în ochii-ţi să te ghicesc – / şi te iubesc[3].

Genialitatea nu intră în coliziune aşadar cu iubirea sau cu căsnicia, ci geniul resimte în mod dramatic nefericirea în urma dragostei neîmplinite.

Suferinţa geniului vine din mărturisirea adevărului. Acest lucru îl afirmă poetul în poemul dramatic Andrei Mureşanu: „Dar spune-li adevărul, / te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre / şi te vei stinge mizer de nimeni jelit”[4].

În acelaşi poem, Mihail se declară învins de propria sa amărăciune[5], pentru ca în poemul Cântecul lăutarului, poetul să se autodefinească în mod sublim într-o strofă, ale cărei versuri încep cu raportarea categorică la persoana sa:

„Sunt ca lira spartă-n stâncă,

Sunt ca glasul din pustii,

Sunt ca marea cea adâncă,

Sunt ca moartea între vii[6].

Cu alte cuvinte, complexitatea persoanei sale nu este o bucurie ci, dimpotrivă, o mare nefericire. Pentru că de aceea se simte un mort printre cei vii: pentru că este un om rar pentru urechile plictisite de adevăr ale oamenilor din vremea lui.

Despre situaţia ingrată, ca poet, în momentul în care e pus să-şi cânte nefericirea, poetul vorbeşte în poemul Odin şi poetul, unde spune: „ei cer să cânt…durerea mea adâncă / s-o lustruiesc în rime şi-n cadenţe”[7].

Pentru că poezia izvorăşte din persoana şi viaţa poetului şi este una cu el, tocmai de aceea e ingrată situaţia în care e pus, aceea ca să se bucure de propria sa nefericire sau să îşi prezinte nefericirea cu lux de amănunte.

Se declară un om nefericit[8] şi, în acelaşi timp, un om singur, „cu fruntea-ntunecată,/ ce nu pot plânge, pentru că durerea/ ochii-mi a stors şi sufletul meu aspru / l-a împietrit”[9].

Poemul Povestea magului călător în stele însă introduce ideea, de provenienţă păgână, cum că geniile sunt îngeri care se întrupează[10].

El spune în mod explicit aici, că „geniile beau vinu-uitării, când se cobor din ceruri”[11], acesta fiind singurul poem în care genialitatea provine dintr-o antecedentă ipostază supranaturală.

Tot în poemul citat anterior, geniile sunt desemnate ca fiinţe rare, extraordinare, dar neiubite de către oameni:

„Deşi rari şi puţini-s, lumea nu va să-i vază,

Viaţa lor e luptă, când mor se duc neplânşi.

Ei n-au avut la leagăn un blând înger de pază

Şi-a lor ochi de durere sunt turbure, şi stinşi;

Dară deşi blânzi îngeri nu-şi varsă a lor raze

În sufletul lor, totuşi ei mari îs şi distinşi,

Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată

Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată[12].

Geniile sunt persoane privilegiate în acest context, pentru că sunt desemnate ca fiind fiii lui Dumnezeu şi gândirea lor e un dar dumnezeiesc.

Şi în O arfă pe-un mormânt geniul este desemnat ca având o viaţă tristă[13], iar în Preot şi filosof, filosoful de geniu simte că face parte dintre „copii[i] nimicniciei”[14].

În O, adevăr sublime!…geniul se doreşte admirat[15], deşi el îşi urăşte semenii: „tu îi iubeşti atâta încât îi strângi de gât…”[16], pe când în Cărţile, Eminescu îşi arată prietenia pe care o are cu Shakespeare prin prisma genialităţii comune: „adesea te gândesc cu jale, / prieten blând al sufletului meu”[17].

Shakespeare este pentru Eminescu când crud, când moale, pentru că are glasul când asemenea unei furtuni, când asemenea unui vânt lin[18].

Deşi poetul de geniu stârneşte multe controverse, contestări şi minimalizări din partea oamenilor, în poemul Ce şopteşti atât de tainic…, poetul spune despre sine:

„Ci eu trec tăcut ca moartea,

Nu mă uit la vechii munţi;

Scrisă-i soarta mea în creţii

Întristate-i mele frunţi”[19].

Şi în Pierdut în suferinţă…poetul de geniu este un glas „singuratec”[20], care se strecoară printre oameni ca un necunoscut[21] „şi nimenea nu-ntreabă ce este sau era[22].

Sub aspectul sănătăţii sale fizice el este o fiinţă precară, pentru că e „o boabă…de spumă, un creţ de val, un nume, / ce timid se cutează în veacul cel de fier”[23], în definitiv, o fiinţă ce nu ar fi trebuit să existe[24].

Şi în Icoană şi privaz regăsim idee că există mulţi autori mediocri, dar puţine genii: „ici-colo câte-un geniu – şi peste tot gunoi[25].

Reiterând pritenia sa cu Shakespeare[26], Eminescu se declară „copilul nefericitei secte / cuprins de-adânca sete a formelor perefecte[27], desăvârşite, arătând prin aceasta că genialitatea este o continuă dorire a desăvârşirii artistice.

Lumea omului de geniu, spune poetul tot aici, îşi are izvodul în creaţia lui Dumnezeu[28]. În comparaţie cu cel care îşi închipuie că e geniu, omul de geniu nu are versuri „goale de cuprins[29], spune Eminescu în Oricare cap îngust.

Şi în Uşoare sunt vieţile multora…poetul mărturiseşte că viaţa sa nu e una uşoară[30], pentru că, pe de o parte, se simte „pierdut în umbra amorţirii”[31] iar, pe de altă parte, datorită iubirii neîmplinite a trăit „amarul omenirii”[32].

În poemul Răsai asupra mea…el este un om care are mare nevoie de mila Maicii lui Dumnezeu, pentru că se simte „străin de toţi, pierdut în suferinţa / adâncă a nimicniciei mele”[33] şi cere de la ea ca să-i redea tinereţea sufletului şi credinţa[34].

În O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!, poetul se descrie drept o persoană care râde şi plânge în acelaşi timp şi care se uită răpit la experienţele sale[35].

Maturitatea poetului, adusă de marea sa experienţă de viaţă este evidentă în mărturia din poemul Ca o făclie…, unde ne spune: „nu apăr adevărul, nu apăr un eres, / nu sunt la înălţime şi nu sunt dedesupt,/ cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt/ să-nving eu adevărul sau să-ntăresc minciuna[36].

Poetul are conştiinţa valorii sale unice, pe care o exprimă lapidar în acelaşi poem: „fost-am în lume poate unic[37] şi tot aici geniile sunt desemnate drept fiinţe care sfinţesc pământul cu umbra lor[38].

Geniile trec prin istorie ca prietenii oricui deşi sunt nişte neîncetăţeniţi[39]. Ei au făcut ca viaţa să primească haina neîmbătrânirii creaţiei artistice şi aceasta este o oglindă a lumii[40].

În poemul Gelozie, poetul mărturiseşte despre sine: „mă mişc ca oceanul cu suferinţi adânci[41], pentru ca în Numai poetul… să avem de-a face cu ipostaza măreaţă a omului de geniu, unde acesta, „ca păsări ce zboară / deasupra valurilor / trece peste marginea timpului”[42].

Posteritatea omului de geniu, în cheie păgână, apare discutată la finalul ultimului poem citat, pentru că el va ajunge „în sfintele lunci, / unde păsări ca el / se-ntrec în cântări”[43].

În Întunericul şi poetul, geniul apare ca „poet gonit de râsuri şi îngheţat de vânt”[44], care cântă „ca o stafie căiţii din mormânt”[45]. El nu este admirat de lumea care e de piatră[46], ci plânge în faţa ei „nebun şi palid”[47].

Tot în acest poem, Eminescu de declară ca „scoborât din stele”[48], fapt pentru care e posesorul razei naţiunii sale[49].

Şi în Cereţi cânturi de iubire, poetul se declară neapreciat şi neiubit, acesta fiind ultimul loc marcant din postume, pe care îl luăm în calcul în această secţiune:

„Nu, de când eu sunt în lume,

Nimeni, nimeni pe pământ

N-a zâmbit l-a mele glume,

N-a-ascultat al meu cuvânt.

*

Nu, de când eu sunt pe lume,

Fericire n-am băut;

De râdeam cu veselie

Eu în veci m-am prefăcut[50].

Tema genialităţii este, cu alte cuvinte, o temă autoconfesivă la Eminescu şi obsesia ei este, de fapt, neputinţa de a înlătura sau de a minimaliza ceea ce era ca persoană.

Poetul vorbeşte despre omul de geniu pentru că îl cunoaşte din interior, pentru că este unul dintre ei şi pentru că ar fi vrut ca să fie fericit, iubit, apreciat întru totul.

Obsesia lui Eminescu în ceea ce priveşte genialitatea se centrează pe amănuntul, cum că  istoria este la fel de nedreaptă cu geniile şi că, implicit, nu a învăţat nimic din veacurile anterioare, despre cum trebuie să se comporte faţă de ele.

Repetarea aceloraşi erori e strigătoare la cer pentru Eminescu şi, credem noi, pentru toţi oamenii de bun simţ.


[1] Eminescu 2, p. 22.

[2] Idem, p. 37.

[3] Idem, p. 41.

[4] Idem, p. 51.

[5] Idem, p. 54.

[6] Idem, p. 61.

[7] Idem, p. 88.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 89.

[10] Idem, p. 146-147.

[11] Idem, p. 148.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 173.

[14] Idem, p. 194.

[15] Idem, p. 196.

[16] Idem, p. 195.

[17] Idem, p. 218.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 230.

[20] Idem, p. 235.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem. Ne referim la versurile finale: „Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume / Şi-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri”.

[25] Idem, p. 256.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 257.

[28] Idem, p. 258.

[29] Idem, p. 303.

[30] Idem, p. 304.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 321.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 333.

[36] Idem, p. 340.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 341.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 370.

[42] Idem, p. 401.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 402.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 413.

Chipul geniului în lirica eminesciană (1)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 390-393

*

Cuprinsul întregului volum

***

11. 1. 3. Chipul geniului în lirica eminesciană

De la bun început am dorit să scriem o secţiune dedicată genialităţii din perspectivă eminesciană, pentru că am dorit să vedem cum se percepea pe sine Eminescu şi cum se raporta la ceilalţi creatori de geniu în poematica sa.

Numai că, în comparaţie cu tema vederii – foarte amplă la el, după cum am văzut – tema geniului nu are amplitudinea pe care ne-o închipuiam, însă nici nu putem spune că aceasta are o pondere neglijabilă, ci dimpotrivă.

Antumele accesează tema persoanei geniale, pentru prima dată, în poemul Din străinătate. Aici, poetul se autocaracterizează drept „un suflet [care] numai plânge”[1] şi a cărui inimă „geme de durere”[2]. Sufletul său „n-are mângâiere…[pentru că] arde de dor nemărginit[3]. Poetul suferă pentru ţara sa şi durerea pe care o trăieşte atât de intens e pentru că se află departe de ea.

În poemul La Bucovina, în ultima strofă, poetul spune despre sine, iarăşi în mod dureros: „ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline, / inima mi-e grea”[4], profunzimea genialităţii sale exprimându-se tocmai în profunzimea sentimentelor pe care le trăieşte.

Poemul intitulat Amicului F. I. e prima menţionare din antume a stării de inconfortabilitate pe care o trăieşte persoana de geniu în viaţa socială:

„Mă topesc tainic, însă mereu

De ale patimilor orcane[5].

*

Sau ca un nour gonit de vânt,

Alerg pe calea vieţii mele,

O buhă[6] care, ţipând a jele,

Bântuie urma unui mormânt.

*

Viaţa-mi se scurge ca şi marmura

Ce-o suflă-un crivăţ printre pustii,

Mă usuc ca crucea pusă-n câmpii

Şi de blesteme mi-e neagră gura.

*

Îmi târăsc soarta ca un vultur

Ce îşi târăşte aripa frântă,

Viscolul iernii moarte îi cântă,

Moarte, îi râde tot de-mprejur.

*

Am uitat mamă, am uitat ţară,

Am uitat lege, am uitat tot;

Mintea mi-e seacă, gândul netot,

Pustiul arde-n inima-mi beată[7].

*

El simte moartea în jur şi se simte, în acelaşi timp, un om anacronic, nefolositor vremii sale, deşi e un vultur, o minte înaltă. Viaţa l-a făcut să-şi piardă liniştea, sensul. Tocmai de aceea a ajuns să nu mai dorească viaţa socială ci, mai degrabă, pustiul.

În poemul La moartea principelui Ştirbey, poetul trăieşte acut durerea morţii acestuia, pentru că „durerea este mută ca un gând[8], pe când, în poemul Lacul, el îşi exprimă durerea pe care o trăieşte din iubire, fapt pentru care a ajuns un „singuratic”[9], care suspină şi suferă în mod inutil[10].

Lipsa de fericire în viaţa sa, neîmplinirea în dragoste, îl făcea pe Mihail să se simtă inutil, să se simtă fără rost.

Tocmai de aceea în poemul Singurătate, el consideră că poezia nu mai are sens, dacă e însoţită de pustiul, de singurătatea pe care o trăieşte:

„Ah! de câte ori voit-am

Ca să spânzur lira-n cui

Şi un capăt poeziei

Şi pustiului să pui”[11].

În Departe sunt de tine…el se confesează şi spune: „viaţa- mi [este] lipsită de noroc[12] şi aceasta tot pentru că nu era împlinit în dragoste. A fi avut noroc însemna pentru el a fi avut o soţie care să-l iubească şi cu care să se simtă împlinit.

În poemul De câte ori, iubit-o…poetul se simte „din ce în ce mai singur”[13] pentru că: „mă-ntunec şi îngheţ”[14]. Simţea cum îi îngheaţă inima, cum nu mai poate iubi din cauza durerii şi a nefericirii pe care i le-a adus dragostea.

Scrisoarea I ne aduce în faţă conştiinţa înaltă pe care Eminescu o avea despre sine. El ştia că şi omul de geniu moare, că de opera sa se vor ocupa numai specialiştii[15], dar că moare ca un om neînţeles[16].

Geniul este un om care nu este admirat[17] tocmai din cauza faptului că nu poate fi ajuns. El va fi răstălmăcit de către urmaşi, pentru că, de fapt, nu va fi înţeles de către ei[18].

Tocmai de aici conştiinţa acută a lui Mihail că nici în timpul vieţii, şi nici după aceea, nu va fi iubit, înţeles şi apreciat, aşa cum s-ar fi cuvenit sau s-ar cuveni.

În Scrisoarea II, poetul declară că se luptă cu viaţa[19], pentru „a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă[20].  El se dedică culturii pentru a câştiga în faţa nefericirii personale şi a celor care sunt improprii creaţiei. De aceea, în acest poem, Mihail declară în mod răspicat, că nu suportă pe cei care scriu literatură numai pentru a dobândi protecţie şi sprijin financiar[21].

În Scrisoarea III, spre final, poetul afirmă că singura intenţie a majorităţii este „câştigul fără muncă[22] şi că în faţa acestei dorinţe ingrate de prosperitate virtutea este o nerozie şi geniul o nefericire[23].

Eminescu a trăit din plin această nefericire a creatorului de geniu, pentru că a înţeles indiferenţa majorităţii oamenilor faţă de o creaţie excepţională.

În finalul poemului Scrisoarea IV, poetul vorbeşte despre presimţirea faptului, că e posibil să înnebunească[24]. El a trăit cu această posibilitate în minte.

În Odă (în metru antic) se simţea „pururi tânăr”[25], dar singur[26], acomodându-se cu ideea că moartea este şi pentru el[27].


[1] Eminescu 1, p. 8.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 10.

[5] Orcan = uragan.

[6] Buhă = bufniță.

[7] Eminescu 1, p. 22-23.

[8] Idem, p. 24.

[9] Idem, p. 61.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 87.

[12] Idem, p. 88.

[13] Idem, p. 93.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 108. Ne referim la versurile: „Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac/…te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă”.

[16] Ibidem. Ne referim, mai degrabă, la versurile: „Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”.

[17] Idem, p. 109. Cu referire directă la versul: „Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?”.

[18] Ibidem. Cu referire la versurile: „Ei vor aplauda desigur biografia subţire / Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare, / C-ai fost om cum sunt şi dânşii…Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, / Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege [de la tine]…”.

[19] Idem, p. 110.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem. Ne referim la versurile: „Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, / Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră / C-ajungând cândva miniştri le-ar deschide carieră”.

[22] Idem, p. 120.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 125.

[25] Idem, p. 155.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem. Ne referim, bineînţeles, la marele vers eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”.

Femeia din ochii lui Mihail Eminescu (2)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 385-389

*

Cuprinsul întregului volum

***

Postumele eminesciene ne prilejuiesc prima aducere în discuţie a persoanei femeii iubite în poemul Care-o fi în lume…, unde aceasta e văzută ca „îngerul cu râsul de-albă veselie”[1].

Ea are un chip dulce[2], e o zeitate[3] „cu suflet de înger, cu chip de femeie, / dulce şi iubită, sântă şi frumoasă, / vergină curată, steauă radioasă”[4]. În acelaşi poem, poetul crede că iubita sa e moartă, dacă nu a găsit-o până acum şi că, în definitiv, nu se poate împlini în dragoste[5].

În poemul Când…iubita este o „nebună copilă”[6], care amestecă plăcerea cu durerea pe care i-o provoacă[7]. Amorul pe care ea i-l aduce e unul ceresc şi de aceea el o iubeşte foarte mult[8].

În poemul De ce să mori tu?, poetului i se pare că ea este „un înger ce se plânge pe-o ruină / ori o lună gânditoare pe un nor vagabond”[9]. În acelaşi poem ea este „o sântă”[10] pentru el, „o martiră ce surâde printr-a lumei dor şi chin”[11], o femeie frumoasă ca un înger din paradis[12].

Şi în De-aş muri ori de-ai muri ea este „înger de palidă lumină”[13], un „înger venit din ceruri”[14] şi, la fel, în Basmul ce i l-aş spune ei, femeia iubită este un înger palid[15], un înger cu ochi cereşti[16].

În Iubitei, aceasta e numită „înger de amor”[17], pe când în Aveam o muză ea este „înger blond cu ochii plini d-eres”[18], pentru că îl face pătimaş pentru ea. Însă îngerul ce i-a fost „trimis din cer” a fost unul muritor, la moartea căruia el a plâns[19].

În Povestea magului călător în stele, iubita este „un înger c-ochi verzi, cu trăs[ăt]urile pale, / ce lumii aduce durere şi jale”[20]. Femeia pe care şi-ar fi dorit-o magul ar fi trebuit să fie cu „trupul de zăpadă”[21] scăldat în „negru păr”[22].

În poemul Ah, mierea buzei tale, femeia este atât o fiinţă demonică, cât şi una curată[23], după modul cum se raporta la sine. Ea este o păsărică[24], o fiinţă care are nevoie de protecţie şi alintare.

Tot o fiinţă demonică („demonică prăsilă”[25]) e şi în poemul Ghazel, pe când în poemul: Care-i amorul meu în astă lume, dimpotrivă, iubita e „dulce, pură, sântă şi frumoasă”[26]. E o „steauă radioasă”[27] şi „o zee”[28] şi are suflet de înger şi numai chipul său e de femeie[29].

În Pustnicul, inima femeii are „patimi [care] au firea scânteii: / în clipa ce le naşte, ele mor[30]. Tot aici, femeia ar putea fi un înger, dacă ar avea aripi[31]. Numai că ea este posedată de un demon, de „un demon crud”[32], care locuieşte în sufletul ei „de noroi”[33] şi de aceea e un demon[34].

Un înger fals şi, de fapt, un demon[35], este femeia iubită şi în poemul Antropomorfism. Însă în poemul Azi e zi întâi de mai, poetul îşi numeşte femeia iubită drept un „giuvaer”[36], podoaba vieţii sale, pe care o caută pretutindeni ca şi când ar fi pierdut-o[37].

Dar femeia e şi „măr de ceartă”[38], o fiinţă cu mască „de ceară”[39] şi minte „deşartă”[40], pentru că este „comediantă veche”[41].

În poemul M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire, femeia iubită e o fiinţă nefericită[42] şi, în relaţia cu ea, poetul vede că sunt „ca două note cu totul discordante”[43]. Pentru că l-a făcut „slab şi moale[44], poetul o declară că nu e femeie, ci un demon[45].

În poemul Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci, poetul o reabilitează pe femeia iubită, pentru că aici aceasta apare ca o zeitate, ca un înger, ca o stea, deşi e doar femeie[46]. O iubeşte atât de mult încât e dumnezeul lui şi viaţa vieţii lui[47]. În finalul poemului, poetul ne spune în mod tranşant că indiferent dacă ea este „heteră[48], un monstru, [sau] că-i Satan[49], el tot o iubeşte.

În poemul O, dulce înger blond…, după cum se vede încă din titlu, femeia iubită e un înger pentru el, un înger care îi aduce blândeţe în inimă[50]. Ea e un înger[51] şi în Icoană şi privaz, după cum, în poemul dramatic Mureşanu, femeia din castel e „un înger, o femeie cu chip aşa ales”[52].

Şi pentru cavalerul din poemul Diamantul Nordului femeia este o fiinţă scumpă[53], Madonnă[54], adorată şi înger[55].

În poemul: Ce s-alegea de noi, a mea nebună…iubita e numită „nebună”[56] la modul drăgăstos şi, tot aici, ea este „ca o crăiasă”[57].

Şi în Atât de dulce…femeia e numită, tot drăgăstos, drept nebună[58] şi aceasta, pentru că ea este „dragă tuturor”[59].

În Sarmis, femeia iubită e văzută ca o „fiinţă ca floarea de cireş”[60] şi consideră că ea este „prea mult înger şi prea puţin femeie[61]. În poemul Din când în când, iubita este un „suflet dulce”[62], pe când în Apari să dai lumină, poetul mărturiseşte: „cu ochii tăi de îngermângâi şi mă minţi[63].

Tot înger[64] este iubita şi în Cereţi cânturi de iubire, poem cu care terminăm, de fapt, analiza acestei probleme în postumele eminesciene.

Femeia este înger sau demon pentru Eminescu, pentru că ea este, cel mai adesea, iubita căreia el îi dă totul şi aştepată de la ea ca să se ofere lui cu totul.

Momentele de iubire intensă sunt momente care definesc femeia în mod pozitiv, pe când momentele  dramatice în dragoste o ipostaziază, cel mai adesea, ca un demon crud, fără inimă.

Însă femeia iubită este o obsesie benefică pentru el, pentru că în aceasta caută şi găseşte împlinirea personală, chiar dacă nu una de lungă durată.


[1] Eminescu 2, p. 11.

[2] Idem, p. 12.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 13.

[6] Idem, p. 20 **.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 34.

[10] Idem, p. 35.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 36.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 42.

[16] Idem, p. 44.

[17] Idem, p. 60.

[18] Idem, p. 67.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 153.

[21] Idem, p. 165.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 170.

[24] Ibidem. Ne referim la versul: „Ah, mierea buzei tale, păsărică”.

[25] Idem, p. 171.

[26] Idem, p. 173.

[27] Idem, p. 174.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 185.

[31] Idem, p. 186.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 206. Facem referire la versurile:

„Voi, ce-uniţi  tot universul îm zâmbirea minţii scurte,

Ce cătaţi gândiri de înger’n-ochii mari, cari vă par

Două nopţi însprâncenate – vie-vă-n minte măcar,

Cum că demonul din ochii-i e acelaşi de sub burtă”.

[36] Idem, p. 229.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 230.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 231.

[42] Idem, p. 236.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 237.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 241.

[47] Idem, p. 242.

[48] Hetairă = numele curtezanei în Grecia antică;  prostituată.

[49] Eminescu 2, p. 244.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 256.

[52] Idem, p. 272.

[53] Idem, p. 291.

[54] Ibidem.

[55] Idem, p. 292.

[56] Idem, p. 307 şi 308.

[57] Idem, p. 308.

[58] Idem, p. 310.

[59] Ibidem.

[60] Idem, p. 359.

[61] Ibidem.

[62] Idem, p. 371.

[63] Idem, p. 378.

[64] Idem, p. 414.

Rugăciunea la binecuvântarea salciei și comentariu

A fost inclusă în arhiva TPA 2.

6.2 MB

Cât și aici.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén