Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 390-393

*

Cuprinsul întregului volum

***

11. 1. 3. Chipul geniului în lirica eminesciană

De la bun început am dorit să scriem o secţiune dedicată genialităţii din perspectivă eminesciană, pentru că am dorit să vedem cum se percepea pe sine Eminescu şi cum se raporta la ceilalţi creatori de geniu în poematica sa.

Numai că, în comparaţie cu tema vederii – foarte amplă la el, după cum am văzut – tema geniului nu are amplitudinea pe care ne-o închipuiam, însă nici nu putem spune că aceasta are o pondere neglijabilă, ci dimpotrivă.

Antumele accesează tema persoanei geniale, pentru prima dată, în poemul Din străinătate. Aici, poetul se autocaracterizează drept „un suflet [care] numai plânge”[1] şi a cărui inimă „geme de durere”[2]. Sufletul său „n-are mângâiere…[pentru că] arde de dor nemărginit[3]. Poetul suferă pentru ţara sa şi durerea pe care o trăieşte atât de intens e pentru că se află departe de ea.

În poemul La Bucovina, în ultima strofă, poetul spune despre sine, iarăşi în mod dureros: „ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline, / inima mi-e grea”[4], profunzimea genialităţii sale exprimându-se tocmai în profunzimea sentimentelor pe care le trăieşte.

Poemul intitulat Amicului F. I. e prima menţionare din antume a stării de inconfortabilitate pe care o trăieşte persoana de geniu în viaţa socială:

„Mă topesc tainic, însă mereu

De ale patimilor orcane[5].

*

Sau ca un nour gonit de vânt,

Alerg pe calea vieţii mele,

O buhă[6] care, ţipând a jele,

Bântuie urma unui mormânt.

*

Viaţa-mi se scurge ca şi marmura

Ce-o suflă-un crivăţ printre pustii,

Mă usuc ca crucea pusă-n câmpii

Şi de blesteme mi-e neagră gura.

*

Îmi târăsc soarta ca un vultur

Ce îşi târăşte aripa frântă,

Viscolul iernii moarte îi cântă,

Moarte, îi râde tot de-mprejur.

*

Am uitat mamă, am uitat ţară,

Am uitat lege, am uitat tot;

Mintea mi-e seacă, gândul netot,

Pustiul arde-n inima-mi beată[7].

*

El simte moartea în jur şi se simte, în acelaşi timp, un om anacronic, nefolositor vremii sale, deşi e un vultur, o minte înaltă. Viaţa l-a făcut să-şi piardă liniştea, sensul. Tocmai de aceea a ajuns să nu mai dorească viaţa socială ci, mai degrabă, pustiul.

În poemul La moartea principelui Ştirbey, poetul trăieşte acut durerea morţii acestuia, pentru că „durerea este mută ca un gând[8], pe când, în poemul Lacul, el îşi exprimă durerea pe care o trăieşte din iubire, fapt pentru care a ajuns un „singuratic”[9], care suspină şi suferă în mod inutil[10].

Lipsa de fericire în viaţa sa, neîmplinirea în dragoste, îl făcea pe Mihail să se simtă inutil, să se simtă fără rost.

Tocmai de aceea în poemul Singurătate, el consideră că poezia nu mai are sens, dacă e însoţită de pustiul, de singurătatea pe care o trăieşte:

„Ah! de câte ori voit-am

Ca să spânzur lira-n cui

Şi un capăt poeziei

Şi pustiului să pui”[11].

În Departe sunt de tine…el se confesează şi spune: „viaţa- mi [este] lipsită de noroc[12] şi aceasta tot pentru că nu era împlinit în dragoste. A fi avut noroc însemna pentru el a fi avut o soţie care să-l iubească şi cu care să se simtă împlinit.

În poemul De câte ori, iubit-o…poetul se simte „din ce în ce mai singur”[13] pentru că: „mă-ntunec şi îngheţ”[14]. Simţea cum îi îngheaţă inima, cum nu mai poate iubi din cauza durerii şi a nefericirii pe care i le-a adus dragostea.

Scrisoarea I ne aduce în faţă conştiinţa înaltă pe care Eminescu o avea despre sine. El ştia că şi omul de geniu moare, că de opera sa se vor ocupa numai specialiştii[15], dar că moare ca un om neînţeles[16].

Geniul este un om care nu este admirat[17] tocmai din cauza faptului că nu poate fi ajuns. El va fi răstălmăcit de către urmaşi, pentru că, de fapt, nu va fi înţeles de către ei[18].

Tocmai de aici conştiinţa acută a lui Mihail că nici în timpul vieţii, şi nici după aceea, nu va fi iubit, înţeles şi apreciat, aşa cum s-ar fi cuvenit sau s-ar cuveni.

În Scrisoarea II, poetul declară că se luptă cu viaţa[19], pentru „a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă[20].  El se dedică culturii pentru a câştiga în faţa nefericirii personale şi a celor care sunt improprii creaţiei. De aceea, în acest poem, Mihail declară în mod răspicat, că nu suportă pe cei care scriu literatură numai pentru a dobândi protecţie şi sprijin financiar[21].

În Scrisoarea III, spre final, poetul afirmă că singura intenţie a majorităţii este „câştigul fără muncă[22] şi că în faţa acestei dorinţe ingrate de prosperitate virtutea este o nerozie şi geniul o nefericire[23].

Eminescu a trăit din plin această nefericire a creatorului de geniu, pentru că a înţeles indiferenţa majorităţii oamenilor faţă de o creaţie excepţională.

În finalul poemului Scrisoarea IV, poetul vorbeşte despre presimţirea faptului, că e posibil să înnebunească[24]. El a trăit cu această posibilitate în minte.

În Odă (în metru antic) se simţea „pururi tânăr”[25], dar singur[26], acomodându-se cu ideea că moartea este şi pentru el[27].


[1] Eminescu 1, p. 8.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 10.

[5] Orcan = uragan.

[6] Buhă = bufniță.

[7] Eminescu 1, p. 22-23.

[8] Idem, p. 24.

[9] Idem, p. 61.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 87.

[12] Idem, p. 88.

[13] Idem, p. 93.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 108. Ne referim la versurile: „Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac/…te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă”.

[16] Ibidem. Ne referim, mai degrabă, la versurile: „Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”.

[17] Idem, p. 109. Cu referire directă la versul: „Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?”.

[18] Ibidem. Cu referire la versurile: „Ei vor aplauda desigur biografia subţire / Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare, / C-ai fost om cum sunt şi dânşii…Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, / Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege [de la tine]…”.

[19] Idem, p. 110.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem. Ne referim la versurile: „Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, / Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră / C-ajungând cândva miniştri le-ar deschide carieră”.

[22] Idem, p. 120.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 125.

[25] Idem, p. 155.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem. Ne referim, bineînţeles, la marele vers eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”.

Did you like this? Share it: