Chipul geniului în lirica eminesciană (2)
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
*
A vedea
şi
a fi văzut
*
Vol. I
*
Paginile 393-399
*
***
În postume, prima întâlnire cu conştiinţa genialităţii poetului o avem în poemul Când priveşti oglinda mărei:
„De-ai pătrunde c-o privire
Al meu sân,
Să vezi marea-i de mâhnire
Şi venin,
Ai cunoaşte-atuncea bine
Traiul meu:
Suflet mort, zâmbiri senine –
Iată eu”[1].
Este adânc nefericit şi se simte mort sufleteşte, dar ar fi dorit să fie văzut în această profundă şi dramatică perspectivă abisală a persoanei sale.
Are însă şi momente de înviorare interioară, pentru că în poemul Locul aripelor declară despre sine: „azi sunt cast ca rugăciunea, şi timid ca primăvara, / azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu”[2].
În poemul Replici – un poem dialogic cu iubita sa – Eminescu vorbeşte explicit despre genialitatea propriei sale persoane: „eu sunt un geniu, tu o problemă, / privesc în ochii-ţi să te ghicesc – / şi te iubesc”[3].
Genialitatea nu intră în coliziune aşadar cu iubirea sau cu căsnicia, ci geniul resimte în mod dramatic nefericirea în urma dragostei neîmplinite.
Suferinţa geniului vine din mărturisirea adevărului. Acest lucru îl afirmă poetul în poemul dramatic Andrei Mureşanu: „Dar spune-li adevărul, / te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre / şi te vei stinge mizer de nimeni jelit”[4].
În acelaşi poem, Mihail se declară învins de propria sa amărăciune[5], pentru ca în poemul Cântecul lăutarului, poetul să se autodefinească în mod sublim într-o strofă, ale cărei versuri încep cu raportarea categorică la persoana sa:
„Sunt ca lira spartă-n stâncă,
Sunt ca glasul din pustii,
Sunt ca marea cea adâncă,
Sunt ca moartea între vii”[6].
Cu alte cuvinte, complexitatea persoanei sale nu este o bucurie ci, dimpotrivă, o mare nefericire. Pentru că de aceea se simte un mort printre cei vii: pentru că este un om rar pentru urechile plictisite de adevăr ale oamenilor din vremea lui.
Despre situaţia ingrată, ca poet, în momentul în care e pus să-şi cânte nefericirea, poetul vorbeşte în poemul Odin şi poetul, unde spune: „ei cer să cânt…durerea mea adâncă / s-o lustruiesc în rime şi-n cadenţe”[7].
Pentru că poezia izvorăşte din persoana şi viaţa poetului şi este una cu el, tocmai de aceea e ingrată situaţia în care e pus, aceea ca să se bucure de propria sa nefericire sau să îşi prezinte nefericirea cu lux de amănunte.
Se declară un om nefericit[8] şi, în acelaşi timp, un om singur, „cu fruntea-ntunecată,/ ce nu pot plânge, pentru că durerea/ ochii-mi a stors şi sufletul meu aspru / l-a împietrit”[9].
Poemul Povestea magului călător în stele însă introduce ideea, de provenienţă păgână, cum că geniile sunt îngeri care se întrupează[10].
El spune în mod explicit aici, că „geniile beau vinu-uitării, când se cobor din ceruri”[11], acesta fiind singurul poem în care genialitatea provine dintr-o antecedentă ipostază supranaturală.
Tot în poemul citat anterior, geniile sunt desemnate ca fiinţe rare, extraordinare, dar neiubite de către oameni:
„Deşi rari şi puţini-s, lumea nu va să-i vază,
Viaţa lor e luptă, când mor se duc neplânşi.
Ei n-au avut la leagăn un blând înger de pază
Şi-a lor ochi de durere sunt turbure, şi stinşi;
Dară deşi blânzi îngeri nu-şi varsă a lor raze
În sufletul lor, totuşi ei mari îs şi distinşi,
Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată
Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată”[12].
Geniile sunt persoane privilegiate în acest context, pentru că sunt desemnate ca fiind fiii lui Dumnezeu şi gândirea lor e un dar dumnezeiesc.
Şi în O arfă pe-un mormânt geniul este desemnat ca având o viaţă tristă[13], iar în Preot şi filosof, filosoful de geniu simte că face parte dintre „copii[i] nimicniciei”[14].
În O, adevăr sublime!…geniul se doreşte admirat[15], deşi el îşi urăşte semenii: „tu îi iubeşti atâta încât îi strângi de gât…”[16], pe când în Cărţile, Eminescu îşi arată prietenia pe care o are cu Shakespeare prin prisma genialităţii comune: „adesea te gândesc cu jale, / prieten blând al sufletului meu”[17].
Shakespeare este pentru Eminescu când crud, când moale, pentru că are glasul când asemenea unei furtuni, când asemenea unui vânt lin[18].
Deşi poetul de geniu stârneşte multe controverse, contestări şi minimalizări din partea oamenilor, în poemul Ce şopteşti atât de tainic…, poetul spune despre sine:
„Ci eu trec tăcut ca moartea,
Nu mă uit la vechii munţi;
Scrisă-i soarta mea în creţii
Întristate-i mele frunţi”[19].
Şi în Pierdut în suferinţă…poetul de geniu este un glas „singuratec”[20], care se strecoară printre oameni ca un necunoscut[21] „şi nimenea nu-ntreabă ce este sau era”[22].
Sub aspectul sănătăţii sale fizice el este o fiinţă precară, pentru că e „o boabă…de spumă, un creţ de val, un nume, / ce timid se cutează în veacul cel de fier”[23], în definitiv, o fiinţă ce nu ar fi trebuit să existe[24].
Şi în Icoană şi privaz regăsim idee că există mulţi autori mediocri, dar puţine genii: „ici-colo câte-un geniu – şi peste tot gunoi”[25].
Reiterând pritenia sa cu Shakespeare[26], Eminescu se declară „copilul nefericitei secte / cuprins de-adânca sete a formelor perefecte”[27], desăvârşite, arătând prin aceasta că genialitatea este o continuă dorire a desăvârşirii artistice.
Lumea omului de geniu, spune poetul tot aici, îşi are izvodul în creaţia lui Dumnezeu[28]. În comparaţie cu cel care îşi închipuie că e geniu, omul de geniu nu are versuri „goale de cuprins”[29], spune Eminescu în Oricare cap îngust.
Şi în Uşoare sunt vieţile multora…poetul mărturiseşte că viaţa sa nu e una uşoară[30], pentru că, pe de o parte, se simte „pierdut în umbra amorţirii”[31] iar, pe de altă parte, datorită iubirii neîmplinite a trăit „amarul omenirii”[32].
În poemul Răsai asupra mea…el este un om care are mare nevoie de mila Maicii lui Dumnezeu, pentru că se simte „străin de toţi, pierdut în suferinţa / adâncă a nimicniciei mele”[33] şi cere de la ea ca să-i redea tinereţea sufletului şi credinţa[34].
În O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!, poetul se descrie drept o persoană care râde şi plânge în acelaşi timp şi care se uită răpit la experienţele sale[35].
Maturitatea poetului, adusă de marea sa experienţă de viaţă este evidentă în mărturia din poemul Ca o făclie…, unde ne spune: „nu apăr adevărul, nu apăr un eres, / nu sunt la înălţime şi nu sunt dedesupt,/ cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt/ să-nving eu adevărul sau să-ntăresc minciuna”[36].
Poetul are conştiinţa valorii sale unice, pe care o exprimă lapidar în acelaşi poem: „fost-am în lume poate unic”[37] şi tot aici geniile sunt desemnate drept fiinţe care sfinţesc pământul cu umbra lor[38].
Geniile trec prin istorie ca prietenii oricui deşi sunt nişte neîncetăţeniţi[39]. Ei au făcut ca viaţa să primească haina neîmbătrânirii creaţiei artistice şi aceasta este o oglindă a lumii[40].
În poemul Gelozie, poetul mărturiseşte despre sine: „mă mişc ca oceanul cu suferinţi adânci”[41], pentru ca în Numai poetul… să avem de-a face cu ipostaza măreaţă a omului de geniu, unde acesta, „ca păsări ce zboară / deasupra valurilor / trece peste marginea timpului”[42].
Posteritatea omului de geniu, în cheie păgână, apare discutată la finalul ultimului poem citat, pentru că el va ajunge „în sfintele lunci, / unde păsări ca el / se-ntrec în cântări”[43].
În Întunericul şi poetul, geniul apare ca „poet gonit de râsuri şi îngheţat de vânt”[44], care cântă „ca o stafie căiţii din mormânt”[45]. El nu este admirat de lumea care e de piatră[46], ci plânge în faţa ei „nebun şi palid”[47].
Tot în acest poem, Eminescu de declară ca „scoborât din stele”[48], fapt pentru care e posesorul razei naţiunii sale[49].
Şi în Cereţi cânturi de iubire, poetul se declară neapreciat şi neiubit, acesta fiind ultimul loc marcant din postume, pe care îl luăm în calcul în această secţiune:
„Nu, de când eu sunt în lume,
Nimeni, nimeni pe pământ
N-a zâmbit l-a mele glume,
N-a-ascultat al meu cuvânt.
*
Nu, de când eu sunt pe lume,
Fericire n-am băut;
De râdeam cu veselie
Eu în veci m-am prefăcut”[50].
Tema genialităţii este, cu alte cuvinte, o temă autoconfesivă la Eminescu şi obsesia ei este, de fapt, neputinţa de a înlătura sau de a minimaliza ceea ce era ca persoană.
Poetul vorbeşte despre omul de geniu pentru că îl cunoaşte din interior, pentru că este unul dintre ei şi pentru că ar fi vrut ca să fie fericit, iubit, apreciat întru totul.
Obsesia lui Eminescu în ceea ce priveşte genialitatea se centrează pe amănuntul, cum că istoria este la fel de nedreaptă cu geniile şi că, implicit, nu a învăţat nimic din veacurile anterioare, despre cum trebuie să se comporte faţă de ele.
Repetarea aceloraşi erori e strigătoare la cer pentru Eminescu şi, credem noi, pentru toţi oamenii de bun simţ.
[1] Eminescu 2, p. 22.
[2] Idem, p. 37.
[3] Idem, p. 41.
[4] Idem, p. 51.
[5] Idem, p. 54.
[6] Idem, p. 61.
[7] Idem, p. 88.
[8] Ibidem.
[9] Idem, p. 89.
[10] Idem, p. 146-147.
[11] Idem, p. 148.
[12] Ibidem.
[13] Idem, p. 173.
[14] Idem, p. 194.
[15] Idem, p. 196.
[16] Idem, p. 195.
[17] Idem, p. 218.
[18] Ibidem.
[19] Idem, p. 230.
[20] Idem, p. 235.
[21] Ibidem.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem. Ne referim la versurile finale: „Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume / Şi-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri”.
[25] Idem, p. 256.
[26] Ibidem.
[27] Idem, p. 257.
[28] Idem, p. 258.
[29] Idem, p. 303.
[30] Idem, p. 304.
[31] Ibidem.
[32] Ibidem.
[33] Idem, p. 321.
[34] Ibidem.
[35] Idem, p. 333.
[36] Idem, p. 340.
[37] Ibidem.
[38] Idem, p. 341.
[39] Ibidem.
[40] Ibidem.
[41] Idem, p. 370.
[42] Idem, p. 401.
[43] Ibidem.
[44] Idem, p. 402.
[45] Ibidem.
[46] Ibidem.
[47] Ibidem.
[48] Ibidem.
[49] Ibidem.
[50] Idem, p. 413.