Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 408-416

*

Cuprinsul întregului volum

***

12. A vedea în roman sau a vedea prin scris

Romanul confesiv sau documentul existenţial este o redare grafică de mare profunzime personală a imaginilor exterioare dar şi a celor interioare nouă.

Romanul de analiză este, prin excelenţă, o scanare a realităţii, a întrepătrunderilor multiple dintre cele două planuri: exterior şi interior.

În cadrul unui roman analitic se trece foarte uşor de la ceea ce vedem în faţa noastră la modul cum simţim ceea ce vedem.

Observaţia, introspecţia, povestirea, detaliul, o sinteză a cugetărilor şi a sentimentelor care ne străbat într-o anume clipă sunt prezente în filele unui roman.

În secţiunea de faţă vom încerca să analizăm anumite personaje cheie ale literaturii universale, pentru a prezenta modul lor profund participativ la realitatea care îi înconjoară.

*

12. 1. Părintele Abel Pavel, confidentul Roxanei

Romanul Roxana[1] al părintelui Grigore Pişculescu[2], alias Gala Galaction, ne face cunoştinţă cu sufletul tânărului preot ortodox român şi cu aspiraţiile sale în persoana părintelui Pavel.

Iar părintele Abel Pavel[3] este un preot celib[4], într-o parohie de „la marginea oraşului”[5], de curând înfiinţată, care nu avea nici Biserică şi era situată într-un centru muncitoresc [6].

Acesta, creat ca „ostaş al unor convingeri uriaşe[7], al convingerilor evanghelice, în timpul studiilor sale teologice, ajunge să se confrunte din primele zile ale pastoraţiei sale cu „noaptea, zbuciumul şi dezastrul”[8] problemelor de tot felul.

Romanul debutează cu nevoia de confesiune stringentă faţă de duhovnicul său aflat departe şi se constituie tocmai într-o stoarcere a rănilor proprii pe „aceste cearceafuri de hârtie albă”[9].

Părintele Abel Pavel ajunge într-o lume refractară şi puţin religioasă, neconformă cu sensibilităţile sale umane şi teologice, unde trebuie să se confrunte pe deasupra şi cu vulgaritatea şi obtuzitatea confraţilor săi preoţi[10].

Peisajul uman din jurul său e terifiant pentru noul preot: „…înfricoşătorul meu pustiu moral. Nu întâlneam decât priviri bănuitoare, răspunsuri indiferente sau ironice şi o completă nesimţire religioasă[11].

Noul preot vedea în faţa lui o „vale a plângerii…[un oraş] bântuit de ftizie şi de alcoolism”[12], dar încerca să le răspândească parohienilor săi „mireasma dragostei de oameni”[13].

Nu se lasă descurajat de neîncrederea directorului şcolii, căruia îi cere o clasă pentru a-i catehiza pe muncitori[14] şi îşi începe catehezele sale mai întâi în faţa a câtorva copii, a câtorva femei bătrâne şi a câtorva moşnegi, odinioară cântăreţi bisericeşti în satele lor[15].

Demersul său catehetic e înţeles cu totul distorsionat de către directorul şcolii, care îl cataloghează drept socialism creştin[16].

Perspectiva interioară a preotului nu este sesizată de către ceilalţi la reala ei valoare, preotul fiind un luptător singuratic pentru binele real al celorlalţi.

Întâlnirea reală cu parohienii săi accentuează însă înţelegerea sa vizavi de drama personală a acestora: „Am văzut sărăcia, viţiul, lipsa de creştere, izina materială şi morală, ignoranţa sordidă, beţia şi destrăbălarea, setea de găteală absurdă şi foamea copiilor…bântuind, ca râia şi ca gălbeaza, în sărmana mea turmă duhovnicească!”[17].

Această străvedere adâncă a păcatelor şi a sărăciei oamenilor e asumată de către preot şi faţă de aceştia se manifestă cu milă şi iubire duhovnicească.

În contrast cu mizeria vieţii muncitorilor, capitolul al 3-lea introduce în povestire singura „casă de om bogat”[18], casa multimilionarului Atanasie Ceaur[19], acest loc devenind punctul central al naraţiunii, pentru că aici o va întâlni pe Roxana, soţia magnatului.

Însă pe Atanasie Ceaur părintele Abel Pavel îl vedea sub raport moral, tocmai de aceea spune el: „mă jignea această avere copleşitoare, cuibărită pe un pogon întreg, în mijlocul câtorva mii de locuinţe mizerabile şi ale unui popor dezmoştenit[20].

Cu o recomandare din partea primarului către Atanasie Ceaur[21], după ce ierarhul său se purtase cu el precaut şi brutal în concluzii[22], părintele Abel ajunge în vestibulul „rece şi neprimitor”[23] al magnatului.

Iar primele impresii ale părintelui Abel devin un portret tuşat al acestuia:

„Atanasie Ceaur arăta a fi de vreo 40-45 de ani, dar era cărunt ca un bursuc. Nu radia şi nu încălzea. Avea o căpăţână rotundă şi voluntară, obraji grei ca de pământ, partea de jos a figurii pătrată şi arhiegoistă. Purta, sub nasul său cu nări porcine, această urâciune, jumătate rasă, jumătate tunsă şi absurdă, care este mustaţa modernă.

Faptul că purta ochelari adăuga figurii sale închise şi respingătoare intermitenţele unei străluciri diabolice.

Persoana lui întreagă, prin tot ce arăta – o cărare la mijlocul capului, nişte bosumflări dezgustătoare pe sub bărbie, o gură strânsă şi neagră ca o chisea de cămătar, zvârlitura ochilor, împungătoare şi ironică, în moalele privirii tale – persoana lui întreagă, îmbrăcată negru şi pretenţios, te înţepa şi te răzvrătea. Un om sanchiu[24], fără stimă pentru aproapele, fără dragoste şi fără pic de milă[25].

E un portret al indignării profunde, pentru că e o prezentare realistă a magnatului din punctul de vedere al moralităţii, trăsăturile sale exterioare fiind înţelese prin prisma interiorităţii sale.

Deşi nu ar fi dorit să îl întâlnească pe acest om, părintele Abel face acest compromis, se deranjează interior datorită aspiraţiilor sale pastorale.

În urma unei discuţii politicoase, însă practice şi tăioase cu magnatul, preotul nu câştigă bani pentru Biserică, dar i se propune să devină meditatorul fiilor săi[26].

Numele Roxanei apare pentru prima dată în roman în finalul acestei prime discuţii, într-o lumină foarte bună şi ca un motiv în plus de acceptare a propunerii, pentru că „este nepoată de arhiereu şi iubeşte Biserica[27].

Al doilea portret al magnatului e mult mai scurt şi concis dar la fel de vehement: „urâcios, umflat, mercantil, josnic prin toată concepţia lui despre viaţă, mai presus de toate prin orgoliul unui noroc stupid, acest parvenit mă răzvrătea cu toate gesturile lui, cu toate cuvintele lui!”[28].

Cu el se începe capitolul al 6-lea, capitolul frământărilor personale ale preotului, care e pus să aleagă între trocul politic pentru binele Bisericii sau gestul de a refuza propunerea magnatului.

În urma unei scrisori de indulgenţă în favoarea unei femei sărmane scoasă afară din casă, părintele Pavel reprimeşte de la magnat invitaţia de a-l vizita, scrisoarea având cuvinte primitoare destul de expresive: „Convino, te rog, că uneori nu strică să ai bune legături în această tristă societate omenească”[29].

Intrarea în casa magnatului îl face să se întâlnească cu un miros bisericesc [„mirosea ca un naos de Biserică”[30]], miros care prefaţează întâlnirea cu Roxana, o întâlnire providenţială, care va schimba cu totul cursul evenimentelor descrise:

„Deodată, în mijlocul convorbirii şi în zăngănitul linguriţelor de argint, se arătă doamna Roxana Ceaur. Nu mă aşteptasem deloc la ceea ce îmi vedeau ochii.

Credeam că voi vedea o femeie de om bogat, o doamnă studiată şi pretenţioasă, o parvenită plutitoare în atmosferă nobilă şi făgăduitoare de protecţie, o păpuşă săltăreaţă şi neurastenică, sau mai ştiu eu ce comediană, cu mai mult sau mai puţin talent de salon…Nimic din toate acestea!

Doamna Roxana Ceaur  părea în faţa mea o fată mare de la ţară, rumenă şi mlădie ca un bujor, puţin sfioasă, îngândurată şi cumpănită de treburile casnice, care nu-i permit să se dezechilibreze, franc surâzătoare, firească şi bună, fără niciun artificiu de sulemeneală, îmbrăcată în port de musceleancă şi fără altă podoabă decât diadema grea a părului ei de aramă[31].

Portretul Roxanei, după cum se observă, contrastează cu totul cu cel al soţului ei, părintele Pavel găsind numai virtuţi în aceasta.

Ideea preconcepută despre ea este spulberată la primul contact vizual, autorul dându-ne impresia că nu a făcut decât să detalieze această primă întâlnire surprinzătoare.

Din acest motiv el acceptă să fie meditatorul Liei şi al lui Bujorel[32], provocând prima stare de entuziasm a magnatului: „Iată o primă afacere pe care o încheiem între noi! Nu protesta! Orice pricină serioasă este o afacere, şi instrucţia copiilor este una din cele mai importante[33].

Umanizarea magnatului se produce de la sine, fiindcă „pe nesimţite [acesta n.n.] începea să-mi fie mai puţin antipatic[34]. Modul cum îl vedem pe altul, cu alte cuvinte, ţine de gradul de cunoaştere directă şi reală a acestuia.

Părintele Pavel începe să îl vadă pe magnat dincolo de figura sa respingătoare sau dincolo de zvonistica creată în jurul persoanei sale.

După primele lecţii cu copiii ei, avem un nou portret moral al Roxanei, care îl continuă pe primul: „Nu mă înşelam în privinţa acestei femei. Avea un fond sufletesc sănătos şi cucernic.

Primise de la maică-sa o elementară dar gospodărească educaţie…şi dădea pe faţă, prin tot felul ei de a fi, o statornicie şi o seriozitate cam rare la femei.

Aşa mic-burgheză cum era, îmi părea puţin ispitită de orgoliul şi de minciuna socială cu care o îmbia bogăţia ei de azi.

Mă miram că a putut să rămână atât de firească şi de dreaptă sub cascada milioanelor, a luxului şi a corupţiunii spumegânde din casele pe care le frecventa, de la recepţiile unde se arăta, de la seratele şi de la spectacolele adesea obligatorii în viaţa ei cea nouă[35].

Părintele Pavel admira tăria de caracter şi seriozitatea Roxanei arătând prin aceasta că admira, de fapt, femeia necontaminată de un mod fals de viaţă. Ea devine pentru el o sursă de fascinaţie şi un punct de echilibru în viaţa sa preoţească plină de insatisfacţii.

Însă înţelege din primele zile că Roxana trebuia mai întâi catehizată, ca să devină „o bună fiică a Bisericii”[36], pentru că în fiinţa ei vedea „un tradiţionalism rezistent, dar incult[37].

Când Roxana vine cu copiii la Biserică, părintele Pavel se simte „slujind cele sfinte, mai devotat, mai fierbinte şi mai recunoscător decât totdeauna”[38].

Predica sa a avut ca laitmotiv nevoia zidirii unei Biserici proprii – numită de către el: „Biserica mângâierilor noastre”[39] – şi îşi dă seama că prin modul cum a predicat a zguduit-o pe Roxana, care a început să plângă[40].

Datorită ei, spune părintele Pavel, „începeau să înmugurească pentru mine certitudinea că mă apropii de hotarele visului”[41].

În urma unei rugăciuni făcute lui Bujor, care era bolnav, părintele Pavel o uimeşte pe Roxana prin nădejdea sa într-o vindecare imediată a acestuia[42].

Contactul direct al femeii cu rugăciunea şi nădejdea preotului fac să îi crească încrederea în acesta.

Tocmai de aceea Roxana consimte să vină în mod regulat la lecţiile sale catehetice[43], pentru ca mai apoi să îl invite ca să-l cunoască pe tatăl ei şi pe alte cunoştinţe influente[44].

După invitaţia aceasta specială, părintele Pavel caracterizează casa magnatului pe măsura sentimentelor sale de atunci: „casă caldă, îmbietoare şi tămâiată de duhul plantelor exotice”[45].

Persoanele venite la recepţia din casa magnatului sunt văzute de către preot tot sub unghiul moralităţii, de fapt al unei perspective duhovniceşti asupra vieţii interioare a oamenilor.

Din acest motiv Debora Simon este „o veche cunoştinţă”[46] pentru el, ca teolog, pentru că face parte din poporul evreu, în afara rochiei sale scurte, care e „o modă deplorabilă a zilelor zănatice pe care le trăim”[47] iar diplomatul Ilie Trandafirescu e caracterizat drept un bărbat cu o figură „funebru decorativă[48].

Vecinătatea soţiei directorului e resimţită de către părintele Pavel la modul glacial: „nu era prea fericită de vecinătatea mea, şi în decursul mesei m-a făcut s-o simt de mai multe ori. O ghiceam  rău-voitoare şi dispusă să mă provoace şi să mă umilească[49].

Această atentă şi intensă vedere a celui de lângă noi e o realitate trăită de către omul duhovnicesc, care sondează în fiecare clipă realitatea lui interioară dar şi pe a acelora cu care el se întâlneşte. De aceea constatările de nuanţă morală ale părintelui Pavel sunt scanări ale realităţii personale a celuilalt şi nu răutăţi personale.

Din disputa cu soţia directorului aflăm că părintele Abel Pavel este un alter-ego al autorului, pentru că e „doctor în Teologie”[50] şi în cadrul dezbaterilor de la masă el e singurul cu poziţii profunde şi coerente.

Însă el face ceva mai mult la această recepţie: reuşeşte să-i înmărmurească pe toţi cu vederea şi vorbirea sa profetice: „Iată, doamnă, pe acest loc gol şi nins, eu văd în acest moment o catedrală măreaţă, închisă într-un patrulater de chilii. Această catedrală va fi o realitate vizibilă şi pentru dv. de acum în doi ani. O sută de familii nevoiaşe vor locui în chiliile din jurul ei, iar dv. şi soţul dv. veţi asista la târnosirea acestui sfânt locaş şi la inaugurarea acestui cămin al săracilor[51].

De la Atanasie află că pământul e al evreului Simon iar Roxana e singura care crede în cuvintele sale: „Mă voi ruga şi eu lui Dumnezeu ca să îndeplinească profeţia pe care ai făcut-o!”[52].

Ajungând în chilia sa [începutul cap. 12] părintele Pavel conştientizează faptul, că deşi inima i-a fost măgulită de oaspeţii magnatului, totuşi cutezanţa sa a fost un lucru bun pentru Biserică[53].

Şi intuiţia sa se dovedeşte una corectă, pentru că Roxana face un pom de Crăciun şi daruri pentru copiii săraci[54], încercând astfel să armonizeze contrastele sociale: „În mijloc stătea drept, din podea până la lămpile electrice ale tavanului, bradul cu braţele largi şi împodobite. Împrejurul copacului străluceau, extaziaţi, ochişorii a o sută de copii din mahala, iar în spatele lor stăteau – încovoiaţi, trenţăroşi şi înmărmuriţi – bunicii şi bunicile”[55].

Cu ocazia revederii mamei sale, părintele Pavel ne oferă o descriere superbă a unei zile de iarnă, în care vederea priveliştii din faţa lui se îmbină cu vederea de sine: „Am ieşit, într-o zi luminoasă şi cu totul învelită în linţoliul iernii, afară din linia locuinţelor. Era pârtie bună şi am putut să merg departe, spre sura clădire a codrilor.

Simţeam în mine ceva analog cu senzaţia unui gospodar care şi-a prefăcut casa şi, din cât era mai înainte, a făcut-o de două ori mai largă şi mai înaltă.

Simţeam în mine adâncimi şi rezonanţe pe care nu le dovedisem până aici. Peisajul de iarnă care se desfăşura sub ochii mei, în soarele oblic şi purpuriu, mă fermeca dincolo de normele mele obişnuite. Niciodată columnele tremurătoare ale fumului din coşuri nu mi se păruseră atât de pline de alean ca în ziua aceea.

Niciodată dalba şi încremenita ondulaţie a troienelor zăpezii nu mă găsise atât de simţitor. Şi niciodată coama sură a leilor carpatini, tolăniţi spre miazăzi, sub cerul de cristal albastru, nu mă înduioşase atât de adânc, atât de stăruitor ca în ora aceea!

Eram un altul. Izvoare noi şi neaşteptate sunau în pieptul meu în faţa acestei privelişti, atât de des contemplate şi totuşi atât de puţin înţelese, în zilele neştiutoarei copilării şi mai încoace, în zilele vacanţelor şcolare”[56].

Schimbarea de decor naşte şi schimbarea de atitudine faţă de trecut şi faţă de locurile natale. Părintele Pavel vede altcumva lucrurile, viaţa, pentru că este un alt om, deşi se vede legat de aceste locuri prin firele trecutului său.

Contemplarea naturii e în acelaşi timp o regândire, o reînţelegere de sine. Din punctul de vedere al cunoaşterii interioare modul în care revede părintele Pavel locurile natale e tot una cu o descifrare a vieţii sale, a celui dezrădăcinat[57] din aceste locuri, dar care încă le simte în el foarte viu.


[1] Vom cita ediţia: Gala Galaction, Roxana şi Doctorul Taifun, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976, romanul nostru fiind între p. 6-122. Ediţia citată reproduce: Galaction, Opere alese, vol. III (romane), col. Scriitori Români, E. P. L., 1965, o ediţie îngrijită de Teodor Vârgolici.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Gala_Galaction.

[3] Îi aflăm primul nume în Gala Galaction, Roxana şi Doctorul Taifun, ed. cit.,  p. 19, din gura ierarhului său şi apoi numele întreg în Idem, p. 22.

[4] Din Idem, p. 13, am putea trage concluzia că părintele Pavel este ieromonah : „În această sărmană lume, oropsită şi degradată, eu veneam să ridic o imensă catedrală Mântuitorului, şi de jur împrejurul ei să zidesc o mănăstire nouă, o casă pentru săraci, ca pe timpul marelui Vasilie, mitropolitul Chesariei Capadochiei!”. Însă în Idem, p. 16, găsim  faptul că el trebuia să zidească aici „o catedrală lui Iisus Hristos şi o mănăstire laică de jur împrejurul ei”.

[5] Idem, p. 10.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 6.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 8.

[10] Idem, p. 10: „eram ucenicul rectorului meu, bine pregătit ca să rabd şi să mă resignez, mai ales în faţa vulgarităţii şi obtuzităţii colegilor mei preoţi”.

[11] Idem, p. 11.

[12] Ibidem. În Idem, p. 13, acesta îşi va caracteriza parohia drept un „ostrov de mizerie trupească şi sufletească de la marginea marelui oraş”.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 12.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 13.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 15.

[21] Idem, p. 20-21.

[22] Idem, p. 20.

[23] Idem, p. 21.

[24] Cf. *** RoDEX v. 1. 2: sanchiu înseamnă  în limbajul popular tăcut, posac, ursuz, încăpăţânat.

[25] Gala Galaction, Roxana şi Doctorul Taifun, op. cit., p. 22.

[26] Idem, p. 25.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 29.

[30] Idem, p. 30.

[31] Idem, p. 31.

[32] Ibidem. În Idem, p. 36 aflăm că numele copiilor erau de fapt: Natalia şi Bujor.

[33] Idem, p. 32.

[34] Idem, p. 33.

[35] Idem, p. 34.

[36] Idem, p. 35.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 35-36.

[39] Idem, p. 37.

[40] Idem, p. 38.

[41] Ibidem.

[42] Idem, p. 39.

[43] Idem, p. 43.

[44] Idem, p. 46.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 49.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 50.

[50] Idem, p. 51.

[51] Idem, p. 59.

[52] Idem, p. 61.

[53] Idem, p. 62.

[54] Idem, p. 63.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 66.

[57] Părintele Pavel consimte cu durere că e un dezrădăcinat: „Simţeam cu o intensitate surprinzătoare că sunt un dezrădăcinat!”, cf. Idem, p. 65, pentru că resimţea lumea copilăriei lui ca o lume care îi da aripi, care era însăşi izvorul de viaţă al lui.

Did you like this? Share it: