Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim [2011]

Iubiți frați și surori întru Domnul,

intrarea Domnului în Ierusalim înseamnă intrarea Lui în inima noastră! Și intrarea Lui în inima noastră se face prin virtuți, prin florile și ramurile virtuților, prin care consimțim permanent binelui dumnezeiesc.

Și la început de primăvară, când florile se deschid și vitalitatea copacilor și a ierbii izbucnește în miresme puternice, îmbătătoare, retrăirea primirii Domnului în Ierusalim înseamnă o minune imensă, o bucurie extinsă la nivel social, pentru că oamenii și-au deschis atunci inimile pentru Domnul lor, Cel îmbrăcat în smerenie, împlinind astfel profeția de la Zah. 9, 9…și ni le deschidem și noi acum, pentru ca să Îl primim pe același Stăpân și Domn al întregii creații.

Iar dacă venim cu ramuri de salcie și cu flori la Biserică, prin care ne exprimăm bucuria inimii noastre, arătăm prin aceasta că atunci când suntem bucuroși dorim să fim împreună și că atunci când retrăim împreună bucuria de a-L recunoaște pe Domnul și a fi cu El ne găsim ca o comunitate harică, ca o societate sfințită de har în centrul căreia este izvorul vieții și al bucuriei noastre, Iisus Hristos, Dumnezeul nostru.

Orașul și satul în postmodernitate suferă tocmai de lipsa de coeziune. Dacă nici la marile sărbători religioase și naționale nu ne mai manifestăm comunitar atunci anomia socială crește. Și observăm că scade continuu puterea de înțelegere a oamenilor vizavi de realitățile lumii de astăzi cât și atașamentul lor față de tradițiile comunitare.

Dacă nu mai faci colivă pentru pomenire, dacă nu mai înțelegi rostul rugăciunii și al milosteniei, dacă nu mai te simți integrat în bucuria sărbătorilor e semn că n-ai putut să faci față acaparantei frici pentru ziua de mâine.

Și observ cu și mai multă durere că românii sunt tot mai demoralizați, mai înfricoșați pentru viața lor și pentru viitorul apropiat și că spaima pe care nu știu cum să o gestioneze îi face imorali, indiferenți la ceilalți sau cruzi.

În Evanghelia de astăzi [In. 12, 1-18] însă observăm cum familia și comunitatea slujesc voii lui Dumnezeu.

Familia Sfântului Lazăr, cel a patra zi înviat din morții, este o gazdă primitoare pentru Domnul și Apostolii Săi și Sfânta Maria, sora Sfântului Lazăr Îl pregătește pe Domnul pentru înmormântare (v. 3 și v. 7).

Tocmai de aceea vorbeam în predica de duminica trecută despre acest praznic vesel și trist în același timp al întâmpinării Lui la intrarea în Ierusalim, pentru că El merge spre moarte…

Profeția s-a împlinit: El a intrat în Ierusalim pe mânzul asinei (In. 12, 15: polon onu, cf. GNT: )…dar arhiereii evrei căutau să-L omoare și pe El și pe Lazăr cel înviat (v. 10).

Numai că populația Ierusalimului s-a deschis harului dumnezeiesc la intrarea Sa în cetate și s-a manifestat comunitar: „au luat ramuri de finice și au ieșit întru întâmpinarea Lui” (GNT, In. 12, 13).

Și când ieșim din comoditatea noastră spre altul sau ne recunoaștem ca făcând parte din comunitatea Bisericii atunci venim ca să Îl întâmpinăm pe Domnul cu bucuria inimilor noastre.

Bineînțeles bucuria e pe măsura inimii.

Inima care a postit și s-a rugat și a trăit în ritmul sărbătorilor de până acum se bucură profund eclesial.

Inima care s-a trezit mai târziu se bucură pe măsura ei.

Fiecare ne bucurăm de Domnul și față de minunile lui Dumnezeu cu noi în modul nostru.

Iar primăvara din jurul nostru și din noi ne vorbește despre faptul că sărbătoarea întâmpinării Lui cu ramuri e o sărbătoare a reîntineririi duhovnicești continue.

Dar numai dacă familia trăiește comunitar sau dacă familia simte că nu poate trăi fără Biserică și fără societate și de aceea se simte datoare și față de frumusețea Bisericii și față de cea a societății.

Care e frumusețea Bisericii? Venirea la slujbă și trăirea întru bucurie a credinței ortodoxe.

Iar dacă ne trăim viața frumos vom ști să cultivăm și pământul și florile și copacii și viile și să ne aranjăm casele de așa manieră încât amprenta creștin-ortodoxă a spațiului locuit să fie foarte vizibilă.

Însă indiferența față de vecinii noștri, față de cei cu care muncim și lângă care călătorim ne arată lipsa noastră de omenie. Pentru că din omenia aceasta, adică din dragostea, respectul și mila față de ceilalți rezultă bunul simț creștin, adică a-l respecta pe altul după cum ne spune conștiința noastră.

Și iarăși constat la modul foarte dureros că nu ne mai manifestăm față de alții potrivit conștiinței noastre, ci în modul foarte violent al reticenței și al obrăzniciei.

Și când ești reticent față de toți atunci ești mânat numai de imaginea bună socială și de comoditatea proprie.

Iar dacă obrăznicia e prezentă atât în gesturile cât și în cuvintele tale înseamnă că te comporți ca un nerușinat tocmai pentru că nădejdea ta stă în banii tăi, în funcția ta socială sau într-o anume agendă de prieteni.

Dar manifestarea ortodoxă a oamenilor e aceea în care ei se conduc după propria lor conștiință.

Și când te lași condus de Dumnezeu atunci vezi profund oamenii, ai reverență față de oamenii valoroși ai istoriei, respecți liniștea și frumusețea naturii și simți să faci ceva, la rândul tău, pentru posteritate, ceva care să rămână în urma ta.

Iar ceea ce rămâne la modul fundamental e ceea ce produce coeziune, ceea ce înfrumusețează, ceea ce-i înalță pe oameni.

În v. 16, Sfântul Ioan ne spune că Sfinții Apostoli nu au înțeles, la momentul când evenimentul s-a petrecut…clipa specială, minunată a întâmpinării Lui. Nu au înțeles că era o împlinire profetică…Și în același verset se continuă prin a se spune: „dar când S-a preaslăvit (edoxasti) Iisus, atunci și-au reamintit (emnistisan) că acestea erau scrise (ghegrammena) pentru El și pe acestea I le-au făcut Lui” (In. 12, 16, cf. GNT).

Și istoria înregistrează atât faptele făcute pentru Dumnezeu cât și pe cele împotriva Lui.

Iar cele împotriva Lui sunt indescriptibile prin satanismul lor, prin neobrăzarea lor deicidă.

Și în Săptămâna Sfintelor Patimi care urmează sunt trecute în revistă atât exemple umane de mare conștiință dar și de mare decadență.

Iar fiecare dintre noi ne regăsim și în bucuriile și în durerile Domnului pentru că drumul mântuirii înseamnă tocmai trăirea și de către noi a bucuriilor și a durerilor din dragoste pentru El, pentru Dumnezeul nostru.

Concluzia acestei duminici e aceea că o societate creștină nu e cu adevărat consolidată dacă nu stă în bucuria comuniunii și a împlinirii voii lui Dumnezeu. Pentru că trăirea continuă în binele împlinirii voii lui Dumnezeu dorește comuniunea și comuniunea este expresia plinătății frumuseții personale. Amin!