Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 400-407

*

Cuprinsul întregului volum

***

1. 1. 4.  Raportarea la moarte a lui Eminescu

Moartea a fost o obsesie vie pentru Mihail Eminescu şi se poate observa acest lucru începând cu antumele sale, atâta timp cât, de foarte tânăr, în numai a treia sa poemă, poetul vorbeşte despre propria-i moarte:

„Chiar moartea ce răspânde teroare-n omenire,

Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,

Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,

În visuri fericite m-ar duce către nori[1].

Şi se observă faptul, că poetului nu îi e frică de moarte, de care se tem aproape toţi, ci o vede ca pe o adormire, ca pe un somn dulce, liniştit, în care sufletul său merge la ceruri.

În Speranţa, poetul subliniază precaritatea existenţei umane, repedea noastră ieşire din decorul istoriei de faţă, spunând că oamenii: „pier, cum de boare pier norii”[2], pe când în La Heliade, poetul doreşte să-şi cânte cântecul de moarte, să se pregătească aşadar şi apoi să moară[3].

În Junii corupţi, aceştia sunt desemnaţi drept „morţi de vii”[4], datorită decadenţei lor morale iar în Epigonii se prezintă, concis şi realist, ciclul existenţei umane: „moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte”[5].

În Mortua est!, moartea apare ca trecere de „[h]otarul” lumii[6] şi această trecere s-a petrecut, „când ceru-i [era] câmpie senină”[7]. În acelaşi poem, moartea e şi suire, căci sufletul urcă pe „a norilor schele, / prin ploaie de raze şi aur în aer”[8] dar şi înălţare pe o rază sau o ducere de aici purtată de cântec[9].

Câteva strofe mai departe, moartea este definită ca „un chaos, o mare de stele”[10] dar şi ca „un secol cu sori înflorit”[11].

Însă Mortua est! este primul poem eminescian în care moartea e privită ca o stare eternă[12], în sens păgân, lucru care va fi precizat şi în alte poeme[13].

Iubita decedată este, tot aici, „ţărână frumoasă şi moartă[14], pe de o parte iar, pe de altă parte: „o rază fugită din chaos lumesc”[15].

Înger şi demon vorbeşte despre moartea ca iad, care e o moarte a cărei viaţă a fost în zadar[16], pe când în Împărat şi proletar apare ideea eretică cum că moartea nu aduce nicio răsplată[17], când tocmai după moarte omul primeşte din partea lui Dumnezeu o dreaptă răsplată pentru viaţa sa.

Tot în Împărat şi proletar moartea e văzută ca o stingere a lămpii „vieţii finite”[18], care, atunci când va veni ca să ne curme existenţa, ni se va părea „un înger cu părul blond şi des”[19].

Ultimul vers al poemului citat anterior ne conduce, din nou, la ideea morţii eterne, în sens păgân, pentru că: „vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi”[20].

Moartea apare aici, după cum observăm, ca sensul implacabil şi veşnic al întregii existenţe, care exclude transfigurarea creaţiei şi viaţa veşnică fericită.

Fiind detaşat de sine, de viaţa sa, poetul ne spune că îşi priveşte viaţa ca şi când ar fi „murit de mult”[21]. Asta în poemul Melancolie.

În Strigoii, moartea e desemnată ca cea care îl răpeşte pe om[22]. Palatul lui Arald este o expresie a unei vieţi sumbre, fiindcă „chipul morţii pare că-n orice colţ îl vezi”[23]. El însuşi e îmbrăcat în „haina morţii”[24] deşi e încă viu, iar dimineţile îl prind cu „un fior de moarte” în trup[25].

Arald şi crăiasa sa experimentează din plin fiorul morţii ca un „fior de gheaţă”[26]. Moartea îi sleieşte de puteri, pentru că „de-a morţii gălbeneală pieriţi ei sunt la faţă”[27].

Însă şi în Strigoii, moartea are un chip etern, pentru că Arald simte cum ochiul începe să-i fie împăienjenit „de-al morţii glas etern[28].

Însă moartea lor, deşi eternă, are un iz romantic, fiindcă cei doi „frumoşi erau şi…de moarte logodiţi”[29].

Mormântul, deşi plin de noapte şi o pierdere veşnică a existenţei umane, este unul măreţ pentru cei doi iubiţi[30], ca o contrapondere fictivă la scurtimea vieţii şi a iubirii pământeşti.

Şi în Rugăciunea unui dac moartea apare ca o extincţie eternă a existenţei personale, pentru că cel care se roagă aspiră la „stingerea eternă”[31], la dispariţia sa „fără de urmă”[32].

În Despărţire, moartea îi trimite o scrisoare poetului, una simplă dar elocventă, prin foaia veştejită care îi loveşte în fereastră[33].

În ultima strofă a poemului, moartea apare ca o veste blândă[34], potrivit mentalităţii ortodoxe de această dată, căci „moartea vindec-orice rană, / dând la patime repaus[35].

În poemul O, mamă…moartea este văzută senin, ca şi în poezia anterioară, deşi e vorba de o adormire continuă[36], care ne duce tot la ideea morţii eterne.

Moartea mamei este o adormire continuă în „cripta neagră a sfântului [ei] mormânt”[37].

A doua strofă a poemului, care se referă la moartea sa şi la relaţia sa postumă cu iubita, precizează faptul că poetul va simţi prezenţa iubitei la mormânt[38], deşi va „dormi mereu”[39].

În Scrisoarea I, omenirea este stăpânită de raza lunii şi de „geniul morţii”[40], sintagmă care reapare, în acelaşi poem, în versul final[41].

Dar în acest poem întreaga existenţă e prezentată ca sfârşindu-se într-o extincţie generală, în nefiinţă totală, pentru că universul este o himeră:

„Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,

Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…

Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,

Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…”[42].

Deşi nefiinţa este o noapte unde „totul cade, totul tace”[43], poetul vorbeşte despre o eternă pace, care reîncepe[44], deşi nu ar mai exista nicio existenţă care să o perceapă.

În Scrisoarea III, moartea apare ca o realitate imediată, evidentă, pentru că „umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare”[45] pe câmpul de luptă. În strofa de final a poemului însă, poetul vorbeşte nu numai despre moartea ca somn a strămoşilor noştri, ci şi despre amintirea morţii lor în conştiinţa şi memoria noastră, fapt pentru care ne cere să îi lăsăm pe strămoşi, cu cinste, ca să „doarmă-n colb de cronici”[46].

În celebrul Mai am un singur dor, poetul doreşte să fie lăsat să moară „în liniştea serii…la marginea mării”[47]. Aici, moartea apare ca somn lin[48].  Într-o altă variantă a poemului, intitulată De-oi adormi…, moartea e văzută ca adormire „în noaptea uitării”[49]. Adormire şi uitare a sa.

În postume, moartea e tot o prezenţă obsesivă, de care poetul nu poate face abstracţie.

În Steaua vieţii moartea e o stingere a lungilor sale zile[50], pe când în Iubitei moartea e somn[51]. În poemul Cântecul lăutarului moartea e caracterizată ca o stare „adâncă”[52], pe când în Ah, mierea buzei tale, poetul vrea să moară împreună cu femeia iubită[53] iar moartea e văzută ca o culcare în raclă[54] şi ca un somn adânc[55].

În Pe gânduri ziua…, poetul cere „mormântul rece, /repaos lung la lunga mea durere”[56]. Moartea este „umbră…vieţii, o umbră de ocară”[57] dar eternă[58] în poemul Femeia?…Măr de ceartă.

În poemul Zadarnic şterge vremea, poetul vorbeşte despre moartea ca dor, de dorul iubitei, spunând: „mor de durerea că-n braţe nu te am”[59].

Şi în poemul Să ţin încă o dată…poetul doreşte ca să moară şi să fie uitat de către toţi: „să mor uitat de oameni – / e soarta ce-mi prezic”[60].

În ultimul vers din poemul Vis, poetul îşi exprimă presentimentul morţii[61], pe când în Mureşanu moartea este o prezenţă pe care o purtăm cu noi în piept[62].

Poemul Auzi prin frunzi uscate este impregnat profund de conştiinţa morţii. Recele vânt, care trece prin frunzele uscate, „duce vieţile toate / în mormânt, în adâncul mormânt[63].

Versul „în mormânt, în rece mormânt” apare la finalul a cinci strofe din cele 7 ale poemului, însă şi versurile finale ale celorlalte două strofe vizează moartea şi sunt parafraze ale acestuia: 1. „În adânc, în adâncul mormânt” şi 2. „Adâncului mormânt”[64].

Moartea e percepută aici ca somn, ca somn pe care poetul şi-l doreşte[65] iar mormântul este cel care spulberă „nădejdile toate”[66]. Poetul aude „un rece cânt”[67], cântecul morţii, care „atrage vieţile noastre…parcă sub bolţi de piatră[68].

În poemul Oricâte stele…poetul pune semnul de egalitate între moarte şi uitare[69]. El se vede murind şi vede cum „în umbra porţii / aşteaptă cei ce vor să mă îngroape…/ aud cântări şi văd lumini de torţii”[70].

În finalul poemului, el se roagă unei umbre dulci[71], pentru ca să simtă „plutind deasupra-mi geniul morţii / cu aripi negre, umede pleoape”[72].

Însă iubirea intensă pe care o simte îl predispune la moarte, ca în poemul Atât de dulce…: „pe mine mă iubeşti tu numai / şi numai eu doresc să mor”[73].

El nu vrea să se sinucidă, ci vrea să-şi exprime prin acest paradox faptul, că nu ar dori să mai piardă această simţire, ci ar dori, ca prin moarte, să permanentizeze această stare de împlinire interioară.

În Alei mică, alei dragă…moartea e văzută ca o trecere prin viaţă şi ca ofilirea unei frunze: „de ne-alegem cu nimică – / viaţa trece, frunza pică”[74].

În poemul Ta twam asi, moartea prinţesei aduce multă lume la catafalcul ei, pe când moartea femeii decăzute este o moarte care nu o linişteşte, pentru că „nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac”[75].

Şi în Viaţa, moartea „singură e dreaptă[76] pentru cel sărac. Tinerei fete, care e săracă şi orfană, moartea nu ştie decât să îi lege mâinile[77], adică să îi întrerupă osteneala zilnică a muncii. Singura ei prietenă, albina, la fel de muncitoare ca şi ea, vine la privegherea copilei şi „încunjură capul şi guriţa moartă; / ea zboară aproape şi tot mai aproape, / şi vrea cu amica-i deodată s-o-ngroape…”[78].

În Calul troian, somnul e descris ca un fel de moarte[79], pe când în poemul În van căta-veţi…moartea e desemnată drept „viermele vremurilor [care] roade-n noi”[80]. Tot în ultimul poem citat moartea e văzută ca cea care „rămâne [ca] marmura grea sub ochiul mort”[81].

În Ca o făclie…, problema morţii e pusă în relaţie cu cărţile. Poetul ne asigură că nu vom învăţa din cărţi sensul morţii şi al vieţii, pentru că „nu-i foliant în lume din care să înveţi / ca viaţa preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ…”[82]. Drama lumii e naşterea spre moarte, pentru că „mulţimea nu se naşte decât spre a muri[83].

Moartea aduce uitare profundă, pentru că „numele lor e nimeni, nimic a lor fiinţă. / Ei dorm cum doarme-un chaos pătruns de sine însuşi”[84].

În primul vers al poemului O, stingă-se a vieţii…poetul vede moartea ca stingere a unei făclii „fumegătoare”[85]. Tot aici moartea este o aflare sau o ajungere la „căpătâiul cel mult dorit în raclă”[86]. Poetul  consideră că „viaţa, moartea noastră noi ni le ţinem în mâini”[87] şi de aceea doreşte ca să înveţe cum să facă ca viaţa şi moartea lui să aibă preţ[88].

În Apari să dai lumină, poetul simte „ochii cei de gheaţă ai morţii”[89], fapt pentru care totul îi „pare veşted, căzut şi uniform[90]. Moartea e aici un somn al pământului de care poetul se simte însetat[91].

În poemul Dacă iubeşti fără să speri, poetul consideră că „o iubire în zadar” e soră geamănă cu moartea[92], pe când în Numai poetul…, moartea face parte din mersul firesc al lumii, pentru că „lumea toată-i trecătoare…[iar] oamenii se trec şi mor[93].

În ultimul poem luat în calcul de către noi din postume, în poemul Mi-am zidit mormânt, poetul mărturiseşte că nu crede în moartea definitivă a persoanei sale: „nu de tot voi muri, partea mai bună a mea / va scăpa de mormânt…”[94].

Între moartea ca somn lin, cu amprentă ortodoxă şi moartea eternă, de sorginte păgână, Mihail Eminescu a fost obsedat, la modul pozitiv, de clipa în care viaţa, aspiraţiile, scrisul său se încheie.

„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”[95] e o mărturie a încrederii sale în viaţă, în bine, în iubire, care nu cunoaşte moartea.

Prea multele suferinţe personale l-au făcut să şi exagereze, să ceară extincţia definitivă, însă cred că în adâncul său poetul a dorit ca viaţa sa să nu se termine niciodată sau să ajungă la viaţa care e o odihnă veşnică.


[1] Eminescu 1, p. 9.

[2] Idem, p. 12.

[3] Idem, p. 16.

[4] Idem, p. 20.

[5] Idem, p. 30.

[6] Idem, p. 31.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 32.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Despre moarte ca moarte eternă găsim şi în poemul Egipetul [piramidele sunt „eterne ca şi moartea”, cf. Idem, p. 35].

[14] Eminescu 1, p. 32.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 44. Ne referim la versurile: „Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar: / O astfel de moarte-i iadul”.

[17] Idem, p. 49.

[18] Idem, p. 50.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 54.

[21] Idem, p. 59.

[22] Idem, p. 75.

[23] Idem, p. 78.

[24] Idem, p. 79.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 80.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 81.

[30] Ibidem. Cu referire la versul: „Pe veci pieriră-n noaptea măreţului mormânt”.

[31] Idem, p. 95.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 102.

[34] Idem, p. 103.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 104.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 105.

[41] Idem, p. 109.

[42] Idem, p. 107.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 116.

[46] Idem, p. 120.

[47] Idem, p. 170.

[48] Ibidem. Ne referim la versul: „Să-mi fie somnul lin”.

[49] Idem, p. 171.

[50] Eminescu 2, p. 40.

[51] Idem, p. 60. Ne referim la versul: „În somnul morţii m-or nelinişti”.

[52] Idem, p. 61.

[53] Idem, p. 170.

[54] Ibidem.

[55] Idem, p. 171.

[56] Idem, p. 219.

[57] Idem, p. 232.

[58] Ibidem. În versul: „Ci moartea cea eternă în care toate-s una”.

[59] Idem, p. 248.

[60] Idem, p. 249.

[61] Idem, p. 263.

[62] Idem, p. 266.

[63] Idem, p. 301.

[64] Idem, p. 302.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 305. Versul luat în calcul: „Iar moştenirea ta şi-a tot: uitarea”.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Idem, p. 311.

[74] Ibidem.

[75] Idem, p. 323.

[76] Idem, p. 325.

[77] Ibidem.

[78] Idem, p. 326.

[79] Ibidem.

[80] Idem, p. 329, 330.

[81] Idem, p. 330.

[82] Idem, p. 339.

[83] Idem, p. 340.

[84] Ibidem.

[85] Idem, p. 341.

[86] Ibidem.

[87] Idem, p. 342.

[88] Ibidem.

[89] Idem, p. 377.

[90] Ibidem.

[91] Ibidem.

[92] Idem, p. 386.

[93] Idem, p. 401.

[94] Idem, p. 442.

[95] Eminescu 1, p. 155.

Did you like this? Share it: