Balzac şi descriptivitatea imagologică
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
*
A vedea
şi
a fi văzut
*
Vol. I
*
Paginile 449-458
*
***
12. 3. Balzac şi descriptivitatea imagologică
L-am considerat întotdeauna pe Balzac[1] un maestru al descreierilor, chiar dacă, uneori, descrierile sale, mai ales cele arhitectonice, le-am resimţit ca pline de lucruri redundante.
Pentru secţiunea de faţă am ales să analizăm romanul Căutarea absolutului, în traducerea lui Cezar Petrescu[2], pentru a observa modul şi sensul descriptivităţii sale.
Prima descriere a romanului e rezervată casei unde se petrece acţiunea.
Casa Claes din Douai[3] are la faţadă „o uşă de stejar cu două canaturi, ghintuită în picioare aşezate pieziş, în mijlocul cărora stau dăltuite două suveici încrucişate, vădind fala Claeşilor.
Pervazul acestei uşi, durat din gresie, se boltea într-un arc ascuţit încununat de o firidă vârfuită în semn de cruce, care adăpostea chipul cioplit al Sfintei Genoveva[4] torcând din fuior. […]
Astfel, uşorul cu subţirii lui stâlpi îngrămădiţi unul într-altul, îşi păstrase culoarea-i cenuşie închisă şi lucea, de parcă era dat cu lac.
De o parte şi de alta a uşii, la parter, se aflau câte două ferestre la fel cu celelalte ale casei. Chenarul de piatră albă încheiat sub pervaz cu o scoică bogat înflorită, se arcuia, într-o dublă arcadă, tăiată la mijloc de braţul vertical al crucii, ce împărţea geamul în patru ochiuri inegale, căci braţul orizontal, întretăind pe cel vertical la o înălţime chibzuită, în aşa fel ca să înfăţişeze o cruce, cele două ochiuri de jos erau aproape de două ori cât cele de sus, rotunjite în arcuri.
Brâul de deasupra avea la rându-i drept podoabă trei şiruri de cărămizi, alternând cam la câte un deget fiecare, pentru a înscrie un ornament de model grec.
Vitraliul, croit din mici romburi, era încadrat în extrem de subţirele rame de fier vopsite cu roşu.
Zidurile de cărămizi tencuite cu mortar alb erau ferecate pe alocuri şi în unghiuri, cu lanţuri de piatră.
Primul cat avea cinci ferestre; al doilea n-avea decât trei, iar podul primea lumină printr-o uriaşă floare cu cinci petale, tivită cu gresie şi împlântată în mijlocul frontului triunghiular, ca roza din portalul unei catedrale.
Pe creasta coperişului se vântura în chip de morişcă o furcă cu fuiorul de in. Cele două laturi ale uriaşului triunghi alcătuit de coama acoperişului urca în scări, până la tavanul primului cat, de unde apele ploilor şuroiau de o parte şi de alta prin guri de balaur.
La intrare, o lespede de gresie închipuia o treaptă. În sfârşit, ca o ultimă rămăşiţă a străvechilor datini, de-a stânga şi de-a dreapta uşii, între cele două ferestre, se ivea în caldarâmul uliţei câte o podişcă de lemn, strunită în chingi de fier, prin care coborai în beciuri”[5].
O analiză de jos în sus a casei, de la uşă la acoperiş, pentru a coborî, în cele din urmă, până în beciuri. Asta în primul rând.
În al doilea rând, descrierea e formată dintr-o sumă de detalii minore, punctuale, care ne fac să credem că autorul a pictat-o în cuvinte la faţa locului.
Chiar şi pentru Balzac, casa descrisă de către el suferă de o „strictă perfecţiune”[6], având „o demnitate atât de rece şi o atât de decentă respectabilitate”[7].
Intrăm în casă prin intermediul descrierii, în momentul când oaspetele trage de „şnurul împletit al soneriei de metal, atârnat de-a lungul uşorului”[8].
Când slujnica deschidea canatul, acesta „scăpa smuls din mână de propria-i greutate şi se izbea răsunând până în inima clădirii, pe sub bolţile unui uriaş gang pietruit, cu un vaier grav şi prelung, ca şi când uşa ar fi fost din bronz.
Gangul, cu zidurile care imitau marmura, pururi răcoros şi presărat cu un strat de nisip mărunt, ducea într-o largă curte pătrată, pardosită cu mari lespezi în patru unghiuri, lustruite, de culoarea muşchiului.
Pe mâna stângă se înşirau încăperile pentru rufărie, bucătăriile şi odăile slugilor; pe dreapta, magazia de lemne, cea de cărbuni şi dependinţele, toate cu pereţi, cu geamuri şi uşi ornamentale, păstrate în cea mai strictă curăţenie.
Lumina cernută între cele patru ziduri cărămizii vărgate cu alb, se resfira în palpitări şi tonuri trandafirii, ce urzeau pe chipurile zugrăvite şi peste cele mai mici amănunte, o tainică vrajă şi fantastice năluciri”[9].
Balzac creează, în concluzie, mai întâi casa unde se va desfăşura acţiunea şi apoi ne face cunoştinţă cu personajele romanului.
Însă, după introducerea generală în casa Claes, autorul ne conduce în sufrageria casei, unde ne face cunoştinţă cu portretul lui Van Claes de deasupra căminului[10], cu „o străveche pendulă şi două sfeşnice cu cinci braţe răsucite, de prost gust, dar din argint masiv”[11].
Se observă, totodată, şi prima notă critică a descrierilor sale, pentru că braţele răsucite ale sfeşnicelor sunt de „prost gust”.
Camera are patru ferestre, „împodobite cu grele perdele de damasc roşu, cu flori negre, căptuşite cu mătase albă, iar jilţurile tapiţate cu aceeaşi ţesătură, fusese reînnoite sub Ludovic al XIV-lea[12].
Pardoseala, vădit modernă, era alcătuită din late tăblii de lemn alb tivite cu şipci de stejar.
Tavanul, întocmit din mai multe şi întortocheate căsuţe, în mijlocul cărora se iţea câte o mască cioplită de Van Huysium, fusese cruţat şi mai păstra tonurile sumbre ale stejarului de Olanda.
Din cele patru unghere ale acestui salon se înălţau coloane trunchiate, ce susţineau sfeşnice la fel cu acelea de pe cămin [adică de prost gust n.n.]; o masă rotundă ocupa mijlocul încăperii.
De-a lungul pereţilor se înşirau, simetric, măsuţe de joc. Pe două coloane aurite, cu tăbliile de marmură albă, se aflau, în momentul când începe această povestire, două globuri de sticlă pline cu apă, în care înotau, pe un strat de nisip şi de scoici, peştişori roşii, auri şi argintii”[13].
Toate descrierile de până acum sunt un fel de fotografii explicate sau de tablouri descrise cu minuţiozitate. De la aspectul static al povestirii se trece la cel dinamic, prin peştii care înoată în două globuri de sticlă, care sunt vii şi care nu au nimic de-a face cu această redundantă enciclopedie de detalii.
Pentru Balzac camera acţiunii, camera abia descrisă, e „în acelaşi timp strălucitoare şi posomorâtă”[14].
După peştii zglobii din cele două globuri, modul cum pătrundea lumina în cameră, e ultima treaptă spre întâlnirea cu primul personaj feminin al romanului: „dinspre grădină soarele izbucnea, sclipind jucăuş, în sculpturile abanosului”[15], pe vreme însorită dar, pe vreme tristă, înnegurată, camera „mocnea sub o lumină lâncedă, cu acele melancolice tonuri ruginii, pe care soarele le revarsă toamna pe coama pădurilor”[16].
Coordonatele temporale (una dintre ultimele zile ale lui august 1812, o zi de duminică, după vecernie[17]) sunt preambulul portretului enigmaticei femei, care „sta în jilţul ei din faţa ferestrei”[18].
„Razele soarelui…[învăluiau] femeia în zona purpurie, proiectată de perdeaua de damasc, ce cobora în falduri de-a lungul ferestrei.
Un pictor, chiar mediocru, dacă ar fi zugrăvit-o în acel moment, ar fi izbutit, fără îndoială, o operă rară, având înainte-i un chip atât de răvăşit de durere şi de melancolie.
Poziţia corpului şi a picioarele vădeau înfăţişarea abătută a unei făpturi, ce-şi pierde conştiinţa fiinţei trupeşti în încordarea forţelor absorbite de o idee fixă. […]
Mâinile femeii, respinse de braţele jilţului, atârnau în afară; iar capul, ca o prea grea povară, era rezemat pe spătar.
O rochie foarte simplă, de percal[19] alb, nu îngăduia ochiului să-i ghicească proporţiile, iar bustul îi era ascuns sub cutele unei eşarfe încrucişate pe piept şi înnodate cu o voită neglijenţă.
Chiar dacă lumina n-ar fi scos în relief faţa, pe care femeia dorea, parcă dinadins s-o arate mai cu plăcere, decât tot restul făpturii sale, ar fi fost peste putinţă să nu-ţi pironească luarea aminte”[20].
Portretul femeii, deşi creat cu aceeaşi observaţie statică şi precisă, ca şi casa în care locuieşte, ni se impune însă printr-o alură dramatică, care ne pune în aşteptare.
Balzac priveşte în mod distant personajul său, având grijă să ne sublinieze detaliile caracterologice.
Acestea, deşi evidente în poziţia mâinilor, a picioarelor şi a capului, ne ridică ochii spre faţa femeii, care este expresia persoanei ei.
Autorul e martorul discret şi compătimitor al adâncii dureri a eroinei sale[21].
Aflăm şi vârsta doamnei: „cam de vreo patruzeci de ani”[22].
Şi după ce ni se spune că încă e o persoană frumoasă, ca în tinereţe[23], autorul îi priveşte, cu minuţiozitatea caracteristică, înfăţişarea capului şi a feţei:
„Bogatele-i plete se revărsau în negre inele pe umeri şi de-a lungul obrajilor. Fruntea, foarte bombată, cu tâmple înguste, era ca de ceară, dar sub bolta ei scăpărau doi ochi negri aruncând văpăi.
Faţa, întru totul spaniolă, smeadă şi pală, devăstată de vărsat, reţinea privirea prin desăvârşirea ovalului de-un contur care, în ciuda trăsăturilor alterate, păstra o perfecţiune de o impunătoare eleganţă, ce apărea deplin, de câte ori încordarea sufletului îi restituia puritatea iniţială.
Trăsătura, care dădea deosebită distincţie acestui chip energic, era nasul adus, ca un plisc de vultur şi care, prea bombat spre mijloc, părea rău construit înlăuntru, dovedind însă o negrăită fineţe; peretele nărilor era atât de străveziu, încât se împurpura în bătaia luminii.
Cu toate că buzele cărnoase şi mărunt încreţite, dezvăluiau trufia unei înalte obârşii, ele erau pătrunse de o bunătate firească şi radiau buna cuviinţă”[24].
Portretul femeii ne descoperă sufletul ei. Autorul ne dă să privim, mai întâi, la ceea ce trebuie văzut, pentru ca, în cele din urmă, să ne arate tuşele grele, dureroase, pe care le vedeau mai toţi: „scundă, cocoşată şi şchioapă, această femeie îşi prelungise cu atât de mult fecioria, cu cât cei din juru-i se încăpăţânau s-o socotească săracă cu duhul[25]; şi totuşi, se găsiră o seamă de bărbaţi adânc răscoliţi de pasionata ardoare înscrisă pe faţa ei, de tainicile semne ale unui nesecat izvor de duioşie şi care s-au lăsat cuceriţi de un farmec anevoie de împăcat cu atâtea infirmităţi”[26].
O persoană a contrastelor dar cu un caracter pozitiv. Ceea ce emană din ea această femeie este mai important decât infirmităţile sale. Pentru că „zbuciumul său părea dintre acelea ce nu se pot încredinţa decât lui Dumnezeu”[27].
Balzac începe să anime femeia misterioasă de pe scaun: „îndurerata doamnă aţinti urechea şi păru a se reculege; scoase batista, îşi şterse lacrimile, încercă să zâmbească şi-şi birui atât de stăpână zbuciumul săpat de trăsături, încât oricine ar fi crezut-o cuprinsă de acea indiferenţă, în care ne afundă o viaţă scutită de griji”[28].
El e analizorul vizual invizibil în această situaţie, un fel de prezenţă sprituală care filmează, fotografiază sau vede totul, dar şi înţelege, în adâncime, ceea ce se petrece, pentru ca să ne scrie despre ceea ce vede şi înţelege.
El vede dar nu e văzut.
Tocmai de aceea femeia e singură şi se manifestă ca atare, nestingherită.
Tabloul următor – unul psihologic şi de mare fineţe – ne introduce în povestire pe Balthazar Claes.
Doamna infirmă aude şi îşi vizualizează în ritm ascendent zgomotul paşilor lui: „femeia aceasta desluşise pasul unui bărbat în coridorul de deasupra bucătăriilor şi încăperilor pentru servitori, prin care aripa din faţă comunica cu cartierul din dos.
Sunetul paşilor creştea din ce în ce mai lămurit. Şi, deîndată, chiar fără a fi avut puterea cu care o făptură pasionată, cum era dânsa, ştia să desfiinţeze spaţiul, pentru a se contopi cu celălalt eu al său, chiar un străin ar fi auzit, totuşi lesne, pasul bărbatului coborând scara din coridor în salon.
La sunetul acelui pas, fiinţa cea mai neatentă ar fi tresăltat răscolită de gânduri, căci era peste putinţă, ca cineva să rămână rece, ascultându-l.
Un mers grăbit ori sacadat sperie. Când un om sare şi strigă „foc!”, picioarele-i glăsuiesc tot atât de tare ca şi vocea. Dacă aşa este, apoi niciun mers potolit nu pricinuieşte emoţii mai puţin puternice.
Grava încetineală, pasul târât al acelui bărbat, ar fi scos, fără îndoială, din fire pe oamenii lipsiţi de judecată; dar un observator sau firile nervoase ar fi încercat, aproape, un simţământ de groază ascultând mersul cadenţat al acelor picioare, din care viaţa parcă era absentă şi care făceau să trosnească podelele, ca şi cum două greutăţi de fier se izbeau sacadat.
Oricine ar fi recunoscut pasul nehotărât şi greoi al unui moşneag sau maiestuosul mers al unui gânditor, ce târăşte lumi după el.
După ce coborî ultima treaptă, proptindu-şi picioarele pe lespezi, cu o mişcare şovăielnică, bărbatul zăbovi o clipă în spaţiul mare, unde sfârşea gangul, ce ducea în odaia slugilor şi de unde se putea intra şi în salon, printr-o uşă ascunsă în tăbliile de lemn, la fel cu cea paralelă, care dădea în sufragerie.
În acea clipă, un fior uşor, asemenea celui pricinuit de o scânteie electrică, scutură femeia întinsă în jilţ; dar, totodată, cel mai îmbietor surâs îi înflori pe buze, şi faţa-i, înviorată de aşteptarea unei plăceri, străluci ca a unei prea frumoase madone italiene; într-o clipă găsi tăria să-şi înăbuşe teroarea în străfundul sufletului; apoi întoarse capul spre tăbliile din ungherul sălii, unde avea să se deschidă uşa, care fu, într-adevăr, înpinsă cu atâta violenţă, încât sărmana creatură păru că a primit ea, direct, emoţia”[29].
Autorul ne dă să trăim teroarea femeii, tot drumul paşilor bărbatului prin casă – ca şi când ea l-ar fi trăit pentru prima oară – pentru a vedea cum frica ei se transformă într-un surâs plăcut, îmbietor.
Întâlnirea cu cel de al doilea personaj, cu personajul masculin, se face prin intermediul acestui interval auditiv şi prin trăirea profundă, interioară, a venirii şi a prezenţei lui.
Acum aflăm numele bărbatului – pe care noi, deja, l-am enunţat – dar nu-l aflăm şi pe cel al femeii. Femeii i se împânziră ochii de lacrimi, însă şi le şterse imediat, privind la Balthazar, care nu îi remarcase prezenţa în salon[30].
Autorul îl portretizează, tot la fel de atent, şi pe Balhazar: „părea un om trecut de şaizeci de ani, măcar că nu avea mai mult de cincizeci…Deşi înalt de statură, mergea adus de spate, fie că îndeletnicirile îl siliră să stea aplecat, fie că şira spinării se înconvoiase sub povara capului.
Avea umerii laţi şi pieptul bine legat. Dar restul trupului era firav, deşi nervos; şi această disproporţie într-o croială altădată vădit armonioasă, intriga mintea, care ar fi încercat să explice asemenea fantastică arătare, prin cine ştie ce ciudăţenie a traiului.
Stufoasa-i chică bălană neţesălată, îi cădea pe umeri, după moda germană, dar într-o dezordine ce se îmbina cu toată strania-i înfăţişare. Fruntea lată prezenta, de altfel, protuberanţele în care Gall[31] a statornicit sferele poetice.
Ochii, de un albastru clar şi cald, aveau ascuţita agerime, ce se întâlneşte la marii cercetători ai ştiinţelor oculte. Nasul, cândva, desigur, fără cusur, se alugise, iar nările păreau că se umflă treptat, printr-o involuntară încordare a muşchilor olfactivi.
Umerii obrajilor păroşi ieşeau mult în afară şi făceau faţa-i veştedă încă mai suptă; gura, plină de graţie, era ghemuită între nas şi o bărbie scurtă, întoarsă brusc în sus.
Linia feţei era mai mult lungă decât ovală…[şi] figura lui Balthazar Claes…părea că aduce cu capul unui cal. Pielea îi era lipită de oase, uscată, parcă fără istov, de o sacră văpaie; iar în clipele, când cerceta spaţiul, ca pentru a-şi urmări împlinirea speranţelor, s-ar fi zis, că aruncă pe nări flacăra ce-i devora fiinţa.
Pasiunile adânci ce frământă pe oamenii mari erau înscrise pe acest chip palid, brăzdat de cute, pe fruntea şănţuită, ca a unui bătrân rege răpus de griji, dar mai presus în ochii scânteietori a căror arşiţă era parcă, deopotrivă, hrănită şi de castitatea ce-o dă tirania gândirii, cât şi de lăuntrica văpaie a unei vaste inteligenţe.
Ochii, adânc cufundaţi în găvane, păreau umbriţi doar de vegheri şi de îndârjitele lupte ale unei speranţe mereu înşelată, mereu renăscută”[32].
Se observă faptul, că autorul vede anumite lucruri în cei doi iar pe altele le presupune. Numai că aceste presupuneri nu par credibile, atâta timp cât el este o arhiprezenţă în viaţa personajelor sale.
Bărbatul este însă un om de geniu, motiv pentru care autorul găseşte momentul potrivit ca să vorbească, cu amărăciune evidentă, reală, despre diferenţa dintre omul de geniu şi cel vicios:
„Prea deseori viciul şi geniul produc efecte asemănătoare, ce înşală pe omul de rând. Geniul nu este oare un neînfrânat exces, ce devoră timpul, banii, trupul, şi care duce la spital, mai grabnic chiar, decât josnicele pasiuni?
Oamenii arată, chiar mai mult respect pentru viciu, decât pentru geniu, căci geniul îi refuză orice credit.
Beneficiile de pe urma tăinuitelor munci ale savantului par atât de îndepărtate, încât societatea se teme a-l lua în serios, cât timp e în viaţă; socoate mai nimerit să se achite faţă de el, neiertându-i nici sărăcia, nici nenorocirile”[33].
Balzac vede frumuseţea poetică a lui Balthazar[34], a acestui bărbat a cărui chip arată „răbdare, lealitate flamandă, candidă moralitate, în care totul e larg şi mare, în care pasiunea părea calmă, fiindcă era adâncă”[35].
În primele pagini ale capitolului al doilea, care ne duc în trecut, spre momentul căsătoriei lui Balthazar, ne fac să aflăm numele misterioasei doamne infirme, cu care acesta s-a căsătorit, pe când ea avea 25 de ani: Joséphine de Temninck din Bruxelles[36].
Drama interioară a Joséphinei, prin prisma aspectului ei fizic, devine obiectul de cercetare al lui Balzac.
Femeia cu diformităţi trebuie să concure, de cele mai multe ori în mod ingrat, cu femeia frumoasă şi sănătoasă, care nu are profunzimea interioară a durerii şi a dezgustului public.
Acest lucru îl va sublinia autorul, în pasajul următor:
„O femeie frumoasă poate, în voia cea bună, să se arate aşa cum este [şi] lumea îi trece cu vederea o nerozie sau o stângăcie; pe când o singură ochire îngheaţă expresia cea mai minunată pe buzele unei slute, îi stânjeneşte privirea, îi sporeşte stângăcia gesturilor, îi stinghereşte ţinuta”[37].
Și Balzac privește profund și judicios lucrurile fiind de partea sensului moral al realității interioare. De aceea el trece mereu spre interiorul personajelor sale pentru ca să reliefeze caracterul lor.
[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Honor%C3%A9_de_Balzac.
[2] Cf. Honoré de Balzac, Opere, vol. III, trad. de Cezar Petrescu şi cu comentarii de Theodosia Ioachimescu, Ed. de Stat pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1957, p. 7- 207.
[3] Idem, p. 11.
[4] A se vedea: http://fr.wikipedia.org/wiki/Sainte_Genevi%C3%A8ve.
[5] Honoré de Balzac, Opere, vol. III, ed. cit., p. 13-14.
[6] Idem, p. 15.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Idem, p. 17.
[11] Ibidem.
[12] A se vedea:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Ludovic_al_XIV-lea_al_Fran%C8%9Bei.
[13] Honoré de Balzac, Opere, vol. III, ed. cit., p. 17.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Idem, p. 17-18.
[19] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/percal.
[20] Honoré de Balzac, Opere, vol. III, ed. cit., p. 18.
[21] Ibidem.
[22] Ibidem.
[23] Ibidem.
[24] Idem, p. 18-19.
[25]Este exprimată aceeași distorsionată perspectivă asupra expresiei evanghelice, pe care am remarcat-o și la Dostoievski.
[26] Honoré de Balzac, Opere, vol. III, ed. cit., p. 19.
[27] Ibidem.
[28] Idem, p. 19-20.
[29] Idem, p. 20-21.
[30] Idem, p. 21.
[31] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Franz_Joseph_Gall.
[32] Honoré de Balzac, Opere, vol. III, ed. cit., p. 21-22.
[33] Idem, p. 22-23.
[34] Idem, p. 23.
[35] Ibidem.
[36] Idem, p. 27-28.
[37] Idem, p. 29.