O poezie spusă-n barbă [6]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a și a 5-a…

***

În poemul Naștere și moarte, Cristian Bădiliță reapelează la imaginea situării în pântecele chitului („Atât de bine e în tine/ ca-n pântecele unui chit”) pe care o conexează cu imaginea bradoșului de la 9 martie („de șapte ori împăturit/ și uns cu miere de albine”).

Însă în a doua strofă a poemului mirosul fânului abia cosit (p. 57) e stricat de „luna beată” și de „pielea de meteorit” care vin să alunge aspectul de taină al existenței instaurat în prima strofă.

Și această fugă de firesc sau stricare a firescului în poezia sa e o constantă, lucru care mă determină să afirm că autorul se teme de sentimentele și trăirile exprimate ingenuu.

La fel constat și în a treia strofă: două versuri liniștite (miroase a gălbenuș de ouă și scorțișoară), două contorsionate (viața e trasă prin lasou, prin ștreang).

Numai în a patra strofă a poemului, în ultimul ei vers, ni se explică că e vorba despre pântecele vieții în acest poem și că despre viață s-a vorbit până acum.

Pântecele vieții, cel care e ca pântecele chitului, e și ca pântecele schitului…comutare obținută cu numai un s inițial. Și aici, în miezul vieții, e aldinat numele morții.

Scrisoarea a II-a. Despre androgin e un alt poem în proză care pune problema poematicii de dragoste care nu are un feedback real din partea femeii iubite. „Dealurile întregi de răvașe” fac pentru prima dată legătura cu cearcănele despre care autorul a tot vorbit până acum.

Numai că cearcănele lui sunt cosmicizate, în așa fel încât cerul se transformă într-un cearcăn (p. 59) rupt „de greutatea păsării” ce dorise să șadă pe el, în timp ce pământul este o stafidă, pentru că „pământul s-a făcut bob de strugure și s-a uscat demult”.

Doar el și ea mai sunt vii în acest cosmos distrus din motive estetice. Sunt „vii și tineri”. Mai mult ca sigur nechibzuit de „vii și de tineri”.

Și foaia răvașului/a scrisorii îi desparte pe cei doi, care se privesc prin intermediul scrisului…și nu se pot atinge.

Și pe marginea acestei nevoi tăioase de celălalt apare ideea posesiei comune, în sens androgin, a trupului cu iubita: „Ochii ei sunt chiar ochii tăi, mâinile ei sunt dintr-ale tale, privește-ți fruntea, părul, pieptul, privește-ți atent fiecare milimetru de trup și spune: totul este al ei, după cum totul este și-al meu”.

Cerul a fost „surpat”, pământul s-a „închircit”…și zeii au un rol determinant în viața celor doi (fapt pentru care „nu trebuie judecați”), fiindcă „ei ți-au dat viață și netămăduire, dor și uitare, ți-au dat putința de a te întruchipa singur scriind mereu, cu înverșunare, celuilalt chip al tău” (p. 59-60).

Se observă însă aici neîncrederea în scris a autorului (pentru că scrisul nu ajunge până la ea) dar încrederea în interiorizare: „privește-o [pe femeia iubită n.n.] și nu încerca să o prinzi altfel decât cu privirile dinlăuntru” (p. 60).

Și când privești în tine pe femeia iubită ajungi la concluzia că „tu ești ea” și că androginia este o realitate creațională în teologia păgână, pentru că „zeul v-a desfăcut din gelozie. Dar și din iubire pentru amândoi”.

Însă ipoteza androgină despre care vorbește autorul e o realitate umană existențială necomunicativă, pentru că el și ea sunt „despărțiți printr-un gard de muțenie”. E vorba de existența a două suflete într-un singur trup, care se urăsc reciproc, „două suflete moarte într-o carne perfect rotundă, veșnică”.

Numai că introducerea în poem a ideilor preeminenței trupului asupra sufletului și a urii dintre cele două suflete face ca poemul să se îndepărteze cu totul de faza de început a poemului, unde el îi scria ei răvașe pline de dragoste…până când ochii lui căpătau cearcăne imense.

Cum se transformă dragostea celor doi în ură și de ce e mai veșnic trupul decât sufletul?

Autorul este impios față de zei pentru că îi face „proști și răi” (p. 60). Ei „n-au milă, și-au pierdut mințile, au băut cucută [ca Socrate…dar n-au murit ca el], sunt geloși” și îi umilește iubirea pământenilor.

Zeii i-au înșurubat androginic pe bărbat de femeie, i-au „nituit cu lumină albă și densă”, lumină care nu face parte din teologia păgână ci din cea creștină, mistică.

În timp ce cosmosul se năruie iar bărbatul nu se poate dezlipi de femeie, „zeii dorm, dorm ascunși prin hăuri”, ceea ce înseamnă că sunt telurici. Zeii devin „un haos roșu” pe măsură ce sunt tot mai „sleiți” de puteri…în timp ce umanitatea apare „deasupra acestui haos…[și își numără] miile de chipuri”.

Zeii mor sau se transformă în fundamentul umanității, în firea umană, pentru că fiecare individ în parte este și o parte din ființa zeilor, ființă care „e viață-n clocotire nedomesticită, vârtej, bulboană, scrâșnire amuțită, moarte vie”.

În finalul poemului însă, androginul e sfătuit să nu iubească ci să facă din scris propria lui viață. Iar scrisul lui să vorbească despre ființa sa „bolnavă și singură” și să spere, atunci când îi scrie cu ură ființei iubite, că aceasta îl va auzi „cu urechi de fluture…din mijlocul paginii” (p. 61).

Bineînțeles că fantasmele nu împacă sufletul omului…