Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 416-421

*

Cuprinsul întregului volum

***

Scurtul intermezzo în descrierea evenimentelor, pe care îl constituie cap. al 12-lea, e un fel de a trage aer în piept înainte de a începe construirea Bisericii.

Pentru că în capitolul următor părintele Pavel va da curs invitaţiei de a vizita casa bancherului evreu, Debora devenind amica sa ideală[1].

Modul tulburător în care Debora a resimţit vizita părintelui Pavel s-a răsfrânt şi asupra tatălui ei, care îi dăruie locul pentru viitoarea Biserică[2].

Autorul nostru descrie într-un mod foarte propriu entuziasmul părintelui Pavel pentru zidirea casei Domnului. Râvna preoţească a acestuia nu are nimic materialist în ea, ci e plină doar de nădejdea neţărmurită în ajutorul lui Dumnezeu.

Întâlnirea hotărâtoare cu Atanasie Ceaur – supranumit „Goliat al banului”[3] – îl face să-şi tempereze toate emoţiile: „Am sugrumat freamăt, emoţii, sfiiciune…şi am stat dârz în scaunul în care aşteptam să-mi vie rândul”[4].

Fiind energic în a-şi pleda cauza părintele Pavel câştigă lupta cu magnatul, pentru că acesta acceptă dosarul cu planurile şi avizele de construcţie[5].

Dragostea sa pentru Roxana însă răzbate puternic din cap. al 17-lea. Părintele Pavel se îmbrăca sufleteşte în înfăţişarea Roxanei[6], al cărei chip era „chip de statuă grecească”[7].

Cercetându-se pe sine, el îi mărturiseşte duhovnicului său: „Apropierea Roxanei chema din adâncurile sufletului meu sărbătoare şi melodie. Dar mi se părea firesc ca această fiinţă – vădit purtătoarea unei mesaj divin în viaţa mea – să aibă pentru mine privilegiul sufletesc pe care i-l acordam”[8].

În urma unei convorbiri scurte dar plină de nuanţe Roxana îl anunţă că vrea să se spovedească[9]. Părintele Pavel şovăie în fiinţa lui[10] dar o spovedeşte pe Roxana[11] într-un mod intim şi eliberator.

Prima întâlnire de după spovedanie aduce schimbări profunde la nivelul interrelaţionării dintre ei: „ne-am purtat unul cu altul cu amicala neprevenire de mai-înainte. Dar în mine era cineva care picota de somn sau care se deznoda încet din nu ştiu ce boală lungă şi neînţeleasă[12].

Toate detaliile părintelui despre Roxana sunt vizuale dar ating cutele profunde ale fiinţei sale.

Numai că în acest cap. 19 sunt concentrate toate echivocurile fundamentale ale romanului.

Primul dintre ele o are ca protagonistă pe confidenta sa: „Roxana a oprit în ochii mei o privire clară, mulţumită, plină de înţelesuri. Eram mai bătrân decât Ilie Trandafirescu şi uitam ceea ce Roxana nu uita nicio clipă!…”[13].

Al doilea echivoc răsare de pe buzele mitropolitului: „Părintele Pavel este una din bucuriile şi nădejdile bătrâneţilor noastre. Modest şi singuratic cum îi place să fie, nu ne-a îmbulzit prea tare cu cereri de audienţă, dar a lucrat ca sluga cea bună şi credincioasă din parabolă: Peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune…”[14].

Dar după vizita la mitropolit, părintele Pavel află că pentru magnat toate demersurile pentru ridicarea Bisericii erau o simplă afacere făcută la presiunea familiei şi a prietenilor, şi nu o exprimare religioasă a fiinţei sale[15].

Atunci a înţeles că lucrurile vor lua o întorsătură nefericită iar când a sărutat mâna Sfântului Dimitrie Basarabov[16] a văzut că acesta nu îl mai cunoştea[17].

Magnatul îl înlocuie pe părintele Pavel la construirea Bisericii, folosindu-se de zidirea Bisericii ca de un atu politic şi social[18]. Pe de o parte, preotul îşi petrece mult timp în sihăstria lui[19], plin „de tristeţe şi de gânduri absurde”[20] iar, pe de altă parte, relaţia sa interioară cu Roxana şi cu casa acesteia începe să se schimbe[21].

În ziua punerii pietrei de temelie a Bisericii părintele Pavel e trist şi priveşte întreaga atmosferă în culori negre.

De aceea, mitropolitul  predică „idei cu universală circulaţie, locuri comune [şi] sfaturi bătrâneşti[22] iar „un ministru guraliv, bârdăhănos şi trivial de simpatic…călca pe picioare sărmana sintaxă naţională[23].

Părintele Pavel e ultragiat de mixtura teologiei cu politica pe care vorbitorii o serveau publicului şi este dezamăgit de faptul că nimic din ceea ce vedea acum nu era propriu viziunii sale despre Biserica pentru care se luptase[24].

Deşi bulversat sufleteşte[25] părintele Pavel o vizitează pe Debora şi află de la ea că e de mult timp în căutarea „certitudinii creştine”[26] şi a unui duhovnic, care să-i fie „magistrul vieţii şi al reconfortării”[27].

Confuzia începe să planeze în viaţa personajelor principale ale romanului. Roxana, Debora şi părintele Pavel trăiesc confuzii sufleteşti[28].

Preotul nu mai simţea în sine entuziasmul de la început[29] şi se mărturisea a fi „într-o oră de eclipsă a graţiei viu-făcătoare şi viu-păstrătoare”[30].

Când o reîntâlneşte pe Roxana [cap. 22], înţelegem că starea lui sufletească precară se datora ei de fapt, pentru că „mă dovedeam, din nou, deznodat, bântuit de vedenii tulburătoare, incorect cu numele meu, cu chemarea mea duhovnicească şi cu toată atitudinea mea de până acum”[31].

Dar Roxana îi cere să fie mereu lângă ea şi lângă familia ei, pentru că vrea să trăiască o viaţă autentic creştină sub povăţuirea sa şi să nu plece în străinătate, la Debora[32].

Invidia dintre cele două femei este adusă la lumină de persoana părintelui Pavel, care le-a stârnit la amândouă interesul.

Însă niciuna dintre ele nu bănuia că şi părintele suferă din cauza căderii pe care a avut-o, atunci când a canonisit-o dur la spovedanie pe Roxana[33].

După un alt intermezzo al copilăriei, părintele Pavel se orientează spre o discuţie cu o altă persoană, dintr-o altă religie.

„Pedagoga copiilor…Helen Hempel”[34] este pentru preot [începutul cap. 24]: o protestantă cu o „figură corectă şi rece[35]. Însă el doreşte să strice această „depărtare sufletească”[36] dintre ei doi.

Discuţia dintre el şi Helen îi întrece cu mult aşteptările, pentru că ajunge într-un punct ultrasensibil.

Femeia îi spune în mod franc părintelui Pavel: „Iubeşti pe mama acestor copii şi eşti victima unei rafinate diplomaţii feminine[37].

Helen se dovedeşte un bun cunoscător al psihologiei masculine dar şi un om bine intenţionat. Ea îi dovedeşte că l-a urmărit îndeaproape, că i-a văzut frământările şi că a identificat motivul acestor nelinişti interioare ale sale.

Părintele Pavel plânge la auzul adevărului că s-a vândut milioanelor lui Ceaur şi chipului „de făţarnică madonă al soţiei lui”[38].

În drum spre Sibiu, părintele Pavel meditează la cuvintele protestantei: „Intervenţia acestei femei, cu avertismentele şi cu dreptele ei mustrări făceau din inima mea un iarmaroc de voci contradictorii[39].

Nu ştie pe cine să creadă mai întâi, însă înţelege cu durere că şi-a pierdutsimplitatea şi libertateasufletească[40].

Dar odată cu moartea magnatului[41], reapare în sine grija pentru catedrală[42]. Revederea Roxanei, acum văduvă, înseamnă plâns şi durere pentru preot iar Roxana îi cere să le fie tată celor doi copii[43].

În momentul când ajunge în faţa mitropolitului, părintele Pavel vede lucruri la care nu se gândise[44], pentru că mitropolitul dorește să fie membru al consiliului, care va stabili înspre cine va fi direcţionată averea magnatului[45].

Deşi nararea evenimentelor liturgice ale înmormântării s-a făcut cu mare artă de către părintele Pavel, totuşi el spune că nu a fost atent la mai nimic din slujbă, ci a trăit în „ritmul nebuniei progresive din capul [său]… pustiu[46].

Şi, deodată, îl vedem pe părintele Pavel părăsind înmormântarea şi  plecând „în neştire”[47], ajungând, în cele din urmă, şi rămânând la mănăstirea Cernica[48].

Romanul se termină cu o Roxana care îşi doreşte duhovnicul înapoi şi cu un părinte Abel Pavel care cere duhovnicului său Veniamin ajutor, pentru ca să înţeleagă ce se petrece cu sine.

Un roman cu un final neaşteptat, trist dar plin de vizualitate. Evocările şi descrierile caracterologice se împletesc la tot pasul cu o profundă dimensiune a vederii interioare a oamenilor.

Fiecare personaj în parte, fiind văzut sub aspectul moralităţii, e prezentat ca unul care are nevoie de linişte şi de înţelegere, şi acestea sunt aşteptate de la un singur om: de la duhovnic.

Elogiul adus duhovniciei în acest roman e unul special şi ne-a introdus, prin fiecare descriere, în vederea profundă de sine, care e de fapt scopul vieţii noastre.


[1] Gala Galaction, Roxana şi Doctorul Taifun, ed. cit., p. 69.

[2] Idem, p. 71.

[3] Idem, p. 76.

[4] Ibidem.

[5] Idem, p. 78.

[6] Idem, p. 78-79. Pasajul integral: „mă îmbrăcam sufleteşte în această înfăţişare ca într-un veşmânt regal”.

[7] Idem, p. 79.

[8] Idem, p. 79-80.

[9] Idem, p. 81.

[10] Idem, p. 82.

[11] Idem, p. 83-84.

[12] Idem, p. 85.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 87.

[15] Idem, p. 88. Rugându-l să meargă împreună cu el ca să se închine Sfântului Dimitrie Basarabov, magnatul Atanasie Ceaur îşi dă arama pe faţă: „Ascultă, părinte Pavele, m-am prins în această horă popească fiindcă de un an de zile m-au tras să-mi scoată mâinile din umăr nevastă-mea, socru-meu, primarul, alţi amici politici, chiar şi Simon, preşedintele uniunii sacre evreieşti. Dar să ne înţelegem! Rămânem fiecare cu convingerile noastre şi cu al nostru în statu quo ante. Nu ne confundăm şi nu ne amăgim”.

[16] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2010/10/26/predica-la-pomenirea-sfantului-dimitrie-basarabov-27-octombrie-2010/.

[17]Gala Galaction, Roxana şi Doctorul Taifun, ed. cit., p. 88. Apare aici o mărturisire duhovnicească foarte importantă a părintelui Grigore Pişculescu şi anume, despre modul în care trăia Sfinţia sa fiecare întâlnire cu Sfântul Dimitrie Basarabov: „Am căzut, în alte vremuri, de multe ori la racla Sfântului Dimitrie şi am sărutat adesea mâna lui de abanos transfigurat. Această mână fină şi crispată este pentru mine, după tainice împrejurări personale, când mângâioasă şi placidă, când dură şi rebelă la sărutat. Am stat mult în genunchi lângă Sfintele Relicve şi am îndrăznit să mă aplec asupra lor. Mâna Sfântului Dimitrie nu mă mai cunoştea!”.

[18] Idem, p. 89.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem: „Intram acum în casa Roxanei cu nişte preocupări şi cu nişte ochi pe care nu mi-i văzuse nimeni mai înainte”.

[22] Idem, p. 90.

[23] Idem, p. 91.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 93.

[26] Idem, p. 94.

[27] Idem, p. 95.

[28] Idem, p. 96: „După întâlnirea şi convorbirea cu Debora, m-am simţit pare că şi mai dezorientat, şi mai întunecat”.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 97-98.

[32] Idem, p. 98-100.

[33] Idem, p. 101.

[34] Idem, p. 102.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 103.

[37] Idem, p. 105.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 107.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 108.

[42] Idem, p. 109.

[43] Idem, p. 112.

[44] Idem, p. 113.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 116.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 117-118.

Did you like this? Share it: