Portrete din casa morților (1)
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
*
A vedea
şi
a fi văzut
*
Vol. I
*
Paginile 422-426
*
***
12. 2. Portrete din casa morţilor
Dostoievski[1] este, pentru noi, unul dintre maeştrii portretului total, ai exerciţiului asumat de plonjare în adâncurile omului pentru ca să ni-l descrie în mod realist.
Iar pentru a portretiza un om ai nevoie să îl vezi adânc şi din apropiere, pentru că nu trebuie numai să descrii ceea ce vezi ci, mai ales, să descrii ceea ce nu se vede de către omul grăbit sau neatent la detalii.
În secţiunea de faţă vom urmări portretistica dostoievskiană cuprinsă în romanul Amintiri din casa morţilor [1862][2], pentru ca să reliefăm atenţia autorului nostru la detalii dar şi adânca sa cunoaştere a interiorului oamenilor.
Primul portret al romanului este cel al lui Alexandr Petrovici Goriancikov, un tânăr exilat în Siberia pentru că îşi ucisese nevasta[3]:
„Înfăţişarea lui îmi atrase luarea-aminte. Era un om slab şi neobişnuit de palid, mic, pirpiriu, încă destul de tânăr: să fi avut cel mult treizeci şi cinci de ani.
Umbla întotdeauna curat îmbrăcat, după moda europenească. Când îi vorbeai, te privea ţintă, foarte atent, îţi asculta fiecare cuvânt cu o politeţe rece, căutând parcă să-i pătrundă tot tâlcul adânc, ca şi cum întrebarea l-ar fi pus în faţa unei enigme ce se cerea dezlegată, ori urmărind să-i smulgă o taină, pentru ca până la urmă să dea un răspuns scurt şi precis, dar îşi cântărea într-atâta fiecare vorbă, încât la un moment dat începeai să simţi o jenă inexplicabilă şi te grăbeai tu însuţi să pui capăt discuţiei”[4].
Observăm din descrierea de faţă că autorul nostru porneşte de la semnalmentele fiziologice definitorii spre atenţia interioară cu care Alexandr analiza fiecare cuvânt care i se adresa.
Atenţia şi grija la cuvinte sunt cele două atribute ale persoanei acestuia, care îţi impuneau respect în cadrul unei conversaţii. Şi acestea două au legătură în acest caz cu privirea ţintuită în celălalt a personajului nostru, prin care scruta persoana cu care se afla în discuţie.
Interesul autorului pentru Alexandr ţine de aflarea tainei vieţii lui: „stăruia în el ceva enigmatic; ascundea, desigur, o taină”[5]. De aceea ajunge până într-acolo, încât merge să-l viziteze acasă. Descrierea pe care autorul ne-o dă cu această ocazie, aduce noi completări la portretul enigmaticului Alexandr:
„Mi-am dat seama numaidecât că era un om bănuitor din fire, de o susceptibilitate bolnăvicioasă şi suferea pesemne de mania persecuţiei. Mă privea cu duşmănie, de parcă ar fi vrut să-mi spună: Dar nu mai pleci odată?”[6].
Numai că aceste amendamente transformă atenţia şi grija lui Alexandr la cuvinte, din nişte atribute pozitive ale persoanei sale, în unele clinice. Ele ne erodează încrederea în Alexandr în mod simţitor şi ne invită să avem aversiune faţă de problemele sale psihice.
Însă observăm că autorul, în pofida faptului că Alexandr nu a vrut să-i dea detalii despre viaţa lui, nu şi-a scos din inimă dorinţa de a-l cunoaşte mai bine. Tocmai de aceea, după moartea lui, cumpără hârtiile scrise de răposat de la gazda acestuia[7].
După primirea manuscriselor autorul ne dă noi detalii despre Alexander. Portretul acestuia este unul dinamic, cu noi şi noi tuşe energice, pe măsura cercetărilor făcute despre el.
Autorul ne dă impresia că l-a descoperit pas cu pas şi că romanul acesta e mai degrabă un jurnal paralel cu evenimentele decât o creaţie post-factum.
Aflăm aşadar de la gazda lui că „nu lucra aproape nimic şi că luni de-a rândul i se întâmpla să nu-şi arunce ochii pe o carte ori să ia în mână condeiul”[8], dar era mereu agitat, pentru că „se plimba toată noaptea în lung şi în lat prin odaie, frământat de gânduri”[9].
O îndrăgise mult pe Katia, nepoata gazdei[10], iar de ziua Sfintei Ecaterina „se ducea la Biserică şi dădea un acatist pentru pomenirea sufletului cuiva”[11]. Fusese un om posomorât şi încruntat, nu vorbea mai deloc cu oamenii[12] dar, paradoxal, fiind dascălul Katiei, „ştiuse să se facă iubit…de un suflet de copil”[13].
Caietul în care Alexander îşi scrisese amintirile celor 10 ani de ocnă[14] – şi care dau de fapt numele romanului[15] – devine subiectul central al povestirii, deşi autorul e de părere că „ele fuseseră scrise într-o clipă de nebunie”[16].
Din acest moment perspectiva naraţiunii se schimbă în mod fundamental, evenimentele fiind descrise la persona întâia, pentru că nu mai vorbeşte autorul sau alţi oameni despre Alexander, ci el însuşi se descrie pe măsură ce descrie închisoarea, această „casă în care se târau morţi vii”[17].
Din primul capitol aflăm că lui Alexander îi plăcea să observe „feţele posomorâte, stigmatizate”[18] ale colegilor de puşcărie pentru a le ghici „gândurile ce-i frământa”[19].
Apoi îşi reaminteşte că a fost martor la eliberarea unui deţinut, care fusese privat de libertate timp de 20 de ani[20], toată descrierea lui fiind panoramică[21]: „Făcu în tăcere înconjurul celor 6 cazărmi, trecu apoi prin fiecare din ele. Intra, se închina în faţa icoanei, apoi făcea o adâncă plecăciune în faţa tovarăşilor săi întru nenorocire, rugându-i să nu-l pomenească de rău”[22].
Observăm că Alexander vedea esenţial şi vorbea despre ceea ce vedea în termeni foarte concişi. Caracterizările sale nu au amprenta minţii unui om nebun ci, dimpotrivă, a unui observator foarte atent şi profund al vieţii tovarăşilor săi de închisoare.
Pe deţinutul „care fusese pe vremuri ţăran siberian înstărit”[23], spre exemplu, îl caracterizează drept: „o bună şcoală a răbdării”[24] iar în descrierea vieţii de ocnă ajunge la un moment dat la concluzia, că omul se obişnuieşte cu orice greutate, chiar şi cu cea mai degradantă pentru el şi că aceasta e caracteristica fundamentală a omului: obişnuirea cu viaţa pe care o are[25].
Maiorul-ajutant e un alt om al închisorii descris de către Alexandr şi el apare în roman ca un individ „crud şi aspru până la nesimţire…[faţă de care oamenii se temeau, pentru că avea o privire] ascuţită şi pătrunzătoare ca de râs, căreia îi era cu neputinţă să-i scape ceva”[26].
Acesta „vedea…fără să privească”[27], pentru că ochii săi nu se opreau la detalii ci erau mereu mobili, în alertă. Însă această neodihnă în vedere arată tocmai faptul că maiorul nu se bucura niciodată de ceea ce vedea în faţa lui.
Dintre contrabandişti, Alexandr ne portretizează un om al contrastelor multiple: „o namilă de om, care cred că era omul cel mai blând din lume şi atât de liniştit şi de supus…fusese osândit la muncă silnică pentru contrabandă şi, bineînţeles, nu putuse rezista ispitei de a aduce prin contrabandă rachiu în temniţă. […]
De câte ori era pedepsit, plângea ca o muiere şi se jura pe toţi sfinţii că nu va mai face contrabandă. Îşi ţinea un timp jurământul, înfrângându-şi pasiunea cu stăruinţă, uneori rezista chiar şi o lună întreagă, dar în cele din urmă nu mai putea şi o lua de la capăt…”[28].
Deşi mătăhălos deţinutul era un om liniştit şi sensibil, însă patima era mai puternică decât el. Sursa contrastelor manifestate în persoana sa era formată tocmai de această luptă interioară cu patima, din frica de a nu suferi pedepse.
Alexandr însă vorbeşte şi despre sine, despre primele impresii la contactul cu viaţa din puşcărie şi mărturiseşte că nu s-a putut împăca şi nici obişnui vreodată cu regimul de detenţie[29]. Din descrierile sale reiese că era un om foarte sensibil, atent la detalii, care reacţiona interior la fiecare nedreptate sau eveniment petrecut în puşcărie.
Însă în descrierea şirului de impresii şi de imagini păstrate din primele sale zile de detenţie, Alexandr introduce o descriere a lui Akim Akimîci fără o introducere prealabilă. Pe Akim, povestitorul îl caracterizează în următorii termeni:
„…un om sucit, cum rar întâlneşti. Figura lui mi-a rămas deosebit de viu întipărită în minte. Era înalt şi uscăţiv, cam sărac cu duhul[30], cu desăvârşire agramat, dar cu ifose şi grozav de pedant în toate.
Ocnaşii îl luau peste picior; cei mai mulţi preferau însă să nu aibă de-a face cu el din cauza firii lui cârcotaşe de om pisălog.
De cum intrase în temniţă, se pusese cu ei pe picior de egalitate, simţindu-se ca între ai lui; se certa şi chiar se încăiera cu ei.
Era de o cinste fenomenală. Cum vedea o nedreptate, sărea şi se amesteca, numaidecât, deşi afacerea nu-l privea câtuşi de puţin.
Era, de altfel, de o naivitate aproape copilărească; în certurile lui cu ocnaşii, de pildă, se apuca să-i mustre că sunt hoţi şi încerca să-i convingă cu toată seriozitatea să nu mai fure”[31].
Spiritul de dreptate care îl însufleţea pe Akim venea din fondul său sufletesc bun, din credinţa că oamenii se pot îndrepta.
Şi observăm de aici că Dostoievski nu cultiva logica paradoxului în sine, ci descrierea personajelor sale implica, în aparenţă, evidenţierea unor lucruri antagonice. Bunele şi relele oamenilor, dacă sunt analizate atent, dau naştere la descrieri de acest tip, poliforme şi la sublinierea unor caractere paradoxale.
[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Fyodor_Dostoyevsky.
[2] Vom cita ediţia: F. M. Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, trad. de Nicolae D. Gane, Ed. Moldova, Iaşi, 1992.
[3] Idem, p. 6.
[4] Idem, p. 7.
[5] Idem, p. 8
[6] Idem, p. 8-9.
[7] Idem, p. 9.
[8] Idem, p. 10.
[9] Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Idem, p. 10-11.
[15] Caietul se intitula: „Scenele din Casa morţilor”, cf. Idem, p. 10.
[16] Ibidem.
[17] Idem, p. 11.
[18] Idem, p. 12.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] Din punct de vedere cinematografic, cadrul panoramic este „cadrul vizual cuprinzător obţinut prin deplasarea aparatului de filmat sau a camerei de televiziune în jurul unui ax orizontal sau vertical, fără ca operatorul să-şi părăsească locul”, cf. *** DEX, ed. 1998, p. 745.
[22] F. M. Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, ed. cit., p. 13.
[23] Ibidem.
[24] Ibidem.
[25] Ibidem: „Da, bine a zis cine a zis: să nu-i dea Dumnezeu omului câte poate îndura! – căci omul e o fiinţă care se obişnuieşte cu orice. Asta-i însuşirea lui de căpetenie…”. În Idem, p. 86, această idee este reluată şi de Alexandr, care va spune: „presimţeam încă de pe atunci monstruoasa treaptă de adaptabilitate până la care se poate coborî omul cu capacitatea lui de a se obişnui cu orice”.
[26] Idem, p. 20.
[27] Ibidem.
[28] Idem, p. 27.
[29] Idem, p. 29.
[30] Aici expresia evanghelică este folosită în varianta ei populară, inexactă şi depreciativă, în care sărac cu duhul nu înseamnă liber de patimi şi gânduri rele, adică nu-l desemnează pe omul duhovnicesc ci, dimpotrivă, pe omul prost şi neinstruit.
[31] F. M. Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, ed. cit., p. 38.