Portrete din casa morților (2)
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
*
A vedea
şi
a fi văzut
*
Vol. I
*
Paginile 427-435
*
***
Mergând pe logica povestirilor în povestire, Akim devine portretistul maiorului-ajutant în povestirea lui Alexandr: „nu era decât un om rău şi samavolnic şi nimic altceva. Îi trata pe deţinuţi ca pe nişte duşmani fireşti ai lui şi asta era poate cea dintâi şi principala lui greşeală.
Nu era lipsit de oarecare însuşiri, dar totul la el, până şi laturile pozitive, căpătau un aspect diform, monstruos.
Rău şi veşnic pornit, se năpustea ca un nebun în cazarmă, uneori şi în miez de noapte, şi dacă vedea un deţinut adormit cu faţa în sus ori pe partea stângă îl punea a doua zi la pedeapsă”[1].
Caracterizările tuturor acestor oameni par haotice în această fază a romanului dar ele se înmulţesc cu fiecare pagină.
Caracterizarea bătrânului rascolnic e resimţită de Alexandr ca o necesitate[2], deşi nu ne spune din ce motiv anume:
„Era un bătrânel de vreo şaizeci de ani, mic de stat şi cărunt…[Acesta n.n.] avea o privire atât de liniştită şi de blândă, încât, îmi aduc aminte, îmi făcea o nespusă plăcere să mă uit în ochii lui limpezi şi luminoşi, încercuiţi de zbârcituri mărunte. […]
[Bătrânul] era comunicativ din fire, totdeauna vesel, mereu gata la haz, dar nu în felul grosolan şi cinic al celorlalţi ocnaşi, ci cu multă voie bună şi seninătate; râsul suna la el naiv şi copilăresc, într-o desăvârşită armonie cu părul lui încărunţit”[3].
Aceasta e prima persoană pozitivă a închisorii deşi, în fanatismul său, rascolnicul incendiase o Biserică a noilor ortodocşi[4].
Autorul insinuează însă în cadrul descrierilor sale faptul că seninătatea şi caracterul sunt caracteristicile oamenilor credincioşi şi nu ale celor fără credinţă în Dumnezeu. Latura morală profundă a caracterizărilor sale devine şi mai evidentă pe parcursul romanului, Dostoievski nefăcând altceva, decât să ne educe în ceea ce priveşte alegerile pe care trebuie să le luăm în viaţa noastră personală şi socială.
Un alt personaj descris pozitiv sub aspect fizionomic, dar nu şi moral, este tânărul Sirotkin, această „făptură ciudată în multe privinţe. […] Nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi trei de ani. […]
Blând şi liniştit din fire, vorbea puţin şi râdea rareori. Avea ochi albaştri, trăsăturile feţei regulate, pielea curată, gingaşă, părul blond.
Nici capul pe jumătate ras chilug nu-l sluţise, atât de binefăcut era. Meserie nu avea dar bani îşi făcea rost, câte puţin ce-i drept, dar aproape regulat.
Se vedea cât acolo că era leneş şi se purta foarte neîngrijit. […]
Nu bea, cărţi nu juca şi nu se certa aproape niciodată cu ceilalţi ocnaşi. Îi plăcea să se plimbe în dosul cazărmilor totdeauna cu mâinile în buzunar, cuminte, mereu îngândurat.
La ce se gândea, nimeni n-ar fi putut spune. Dacă-l strigai din curiozitate, ori îl întrebai ceva la întâmplare, răspundea pe dată, respectuos, cu totul altfel decât ceilalţi deţinuţi, dar era totdeauna scump la vorbă şi te privea drept în ochi cu nevinovăţia unui copil de zece ani”[5].
Acest amestec de inocenţă şi de singurătate contemplativă din fiinţa personajelor lui Dostoievki ne scoate în relief grija sa pentru adevărul deplin al oamenilor, fiindcă este evident faptul că a vrut să ne spună, că şi în puşcărie oamenii au partea lor de nevinovăţie şi candoare şi nu sunt cu totul nişte brute.
Alexandr caracterizează la modul superlativ înfăţişarea tânărului, atunci când îi evaluează pe încarceraţii pe termen nelimitat după aspectul lor fizionomic: „Sirotkin era singurul dintre ocnaşii osândiţi fără termen care avea un chip atât de plăcut; toţi ceilalţi (şi erau în situaţia lui vreo cincisprezece cu totul) aveau o înfăţişare foarte ciudată: clăpăugi, hidoşi, unii chiar încărunţiţi înainte de vreme”[6].
Şi, după această descriere, apare prima conexiune între două persoane portretizate până acum: între Sirotkin şi Gazin, adică între tânărul cu aspect foarte plăcut şi contrabandistul mătăhălos.
Cei doi se împrietenesc[7], deşi Gazin e descris de către Alexandr drept om monstruos şi foarte dezgustător[8].
Gazin apare într-o nouă descriere a lui Alexandr, descriere în care primează aspectul său fizic, în prima parte, apoi cel moral: „Uneori, privindu-l, mi se părea că am în faţă un păianjen uriaş de mărimea unui om.
Era de origine tătar şi puternic şi nu-l întrecea niciun ocnaş; înalt de stat, de o constituţie atletică, cu capul diform şi disproporţionat de mare, umbla puţin adus din spate şi te privea pe sub sprâncene.
[…] Şi cu toate acestea, când Gazin era treaz, avea o purtare foarte cuviincioasă. Nu făcea niciun rău, nu se certa cu nimeni, se ferea de gâlcevi, rămânea tăcut şi dispreţuitor, ca şi cum s-ar fi socotit superior tuturor celorlalţi.
Gesturile lui erau măsurate, potolite, pline de hotărâre. Privirea nu-i era lipsită de inteligenţă, oricum, se vedea că este un om şiret; dar toată înfăţişarea lui era aspră şi batjocoritoare şi de pe faţă ori din zâmbetul lui nu dispărea niciodată o expresie de orgoliu şi de cruzime”[9].
Criminalul Orlov are parte şi el de o descriere pozitivă din partea lui Alexandr, sub aspectul rezistenţei sale la durere şi a laturii morale a vieţii lui: „O forţă lăuntrică extraordinară îi ajuta, probabil, organismul să se restabilească văzând cu ochii, şi într-adevăr, nu era un om ca oricare altul. […]
Mă uimea îndeosebi înfăţişarea lui mândră, orgolioasă, felul cum privea totul, ca de pe culmea unei superiorităţi intangibile, fără a avea aerul omului încrezut şi fudul, totul fiind la el firesc.
Cred că nu există în lume o fiinţă care să-i fi impus numai prin personalitatea sa. Primea totul cu un calm desăvârşit, de parcă nimic pe lume nu l-ar fi putut uimi.
Era pe deplin conştient că ceilalţi ocnaşi îi poartă respect, dar nu-şi făcea din asta un titlu de glorie sau un motiv de a se umfla în pene.[…]
Orlov era deştept şi de o sinceritate surprinzătoare, departe însă de a fi flecar. La întrebările mele a răspuns fără înconjur, mărturisind că aştepta cu nerăbdare să-şi vindece rănile, ca să execute şi restul pedepsei pe care o mai avea de îndurat şi că la început i-a fost teamă că n-o să reziste”[10].
Dostoievski nu a făcut altceva prin descrierile sale decât să demitizeze statutul celui încarcerat, perceput adesea ca o persoană total negativă, şi să arate ce potenţe sau calităţi există în fiinţa unora dintre ei.
Portretistica sa reabilitează oamenii, îi repune în calcul, pentru că scoate în evidenţă realitatea personală a deţinuţilor, dincolo de percepţia neagră asupra închisorii, pe care o are omul care nu s-a intersectat niciodată cu ea.
Alexandr se dovedeşte un privitor extrem de atent. El vede detalii şi, prin aceasta, reconfirmă faptul că pentru a vedea trebuie să ne oprim în ceea ce vedem.
Dostoievki a făcut din Alexandr un analizor vizual autentic, care descrie ceea ce trăieşte, cel mai adesea prin intermediul văzului.
Modul în care îşi descrie colegii de cazarmă este unul cinematografic, pentru că privirea sa se opreşte asupra a ceea ce descrie:
„În stânga mea dormea un grup de munteni din Caucaz…Grupul era alcătuit din doi lezghini, un cerchez şi trei tătari din Daghestan.
Cerchezul se arăta a fi un om ursuz şi posomorât; nu privea aproape pe nimeni şi arunca în juru-i căutături încruntate, cu ochii sclipind de ură nestăpânită şi cu un zâmbet batjocoritor pe buze, plin de răutate şi venin.
Unul din lezghini era un om înaintat în vârstă, cu un nas subţire, coroiat; toată înfăţişarea lui îl trăda pe tâlharul îmbătrânit în rele.
În schimb celălalt, Nura, mi-a făcut chiar de la bun început cea mai îmbucurătoare impresie. Mijlociu la trup, destul de tânăr încă, de constituţie herculeană, cu părul blond şi cu ochi albaştri, avea un nas cârn şi trăsăturile feţei de fetişcană finlandeză; ca toţi călăreţii, avea picioarele strâmbe şi călca mai mult pe vârfuri. Tot corpul său era plin de cicatrice: urme de gloanţe şi lovituri de baionetă. […]
Lucra fără să crâcnească, totdeauna potolit şi senin, deşi de multe ori murdăria şi ticăloşia ce domneau printre deţinuţi îl revoltau…[…]
Într-un cuvânt nu putea suferi tot ce-i părea necinstit; dar nu se certa cu nimeni, mulţumindu-se să întoarcă indignat capul.
În tot timpul cât a stat la ocnă n-a făcut niciun rău nimănui. Era foarte credincios. Îşi făcea regulat şi cu multă evlavie rugăciunile, ţinea ca un fanatic zilele de post dinaintea marilor sărbători mahomedane, şi-şi petrecea nopţi întregi în veghe şi rugăciune”[11].
Şi descrierea colegilor săi continuă în acest fel, cu foarte multă atenție la detalii, dându-ne impresia unei obiectivităţi oneste. Alexandr doreşte să îl credem pe cuvânt în ceea ce descrie şi să învăţăm din drama lui şi a colegilor săi de carceră.
Portretul lui Alei, un tătar daghestanez de 22 de ani[12], are o savoare aparte, devenind cel mai pozitiv personaj descris până acum în roman:
„Faţa lui frumoasă şi deschisă, inteligentă şi totodată plină de o bunătate naivă, aproape copilărească, îmi câştigă inima de la început şi eram nespus de fericit că soarta mi-l hărăzise pe el ca vecin şi nu pe altcineva.
Tot sufletul i se citea pe chipul lui frumos, ba aş putea spune chiar neasemuit de frumos. Zâmbetul încrezător avea atâta nevinovăţie, ochii lui mari, negri-catifelaţi, erau atât de mângâietori, atât de buni şi de înţelegători, încât simţeam totdeauna o plăcere deosebită să-l privesc şi asta mă uşura în clipele de amărăciune şi de chinuitoare deznădejde […].
Era…înzestrat cu o fire din cale afară de armonioasă, dintr-o bucată, în ciuda gingăşiei ei, a blândeţii aparente. […]
Era cuminte şi neprihănit ca o fată mare şi la orice faptă urâtă, murdară, ruşinoasă, nedreaptă, la orice silnicie, în ochii lui se aprindea o străfulgerare de mânie care-i făcea parcă mai frumoşi.
Deşi nu era dintre cei ce se lasă umiliţi fără a da răspunsul cuvenit, se ferea totuşi de gâlcevi şi certuri. Nu s-a certat niciodată cu nimeni şi toată lumea îl iubea şi-l răsfăţa. […]
Mi-a făcut impresia unui băiat foarte inteligent, extrem de modest, delicat şi frământat de diferite probleme”[13].
Observăm că Alei era pentru Alexandr un chip întăritor, consolator. Privirea feţei lui Alei îi dădea putere ca să reziste şi îl lumina.
Tocmai aici descoperim forţa morală a portretului sau a imaginii profunde, căci atunci când ea reprezintă un reper duhovnicesc, unul moral, un om de caracter atunci este o forţă dinamizatoare pentru oameni.
Faţa omului nu este numai un mediu de reflectare a interiorităţii proprii ci şi o privelişte din care ne câştigăm forţă interioară.
Autorul a subliniat în mod constant acest lucru în opera sa. Tocmai de aceea şi noi am convenit ca să prezentăm în această carte câteva detalii din portretistica dostoievskiană, din geniala sa privire de adâncime asupra firii umane.
Cu Alei, Alexandr are prima discuţie serioasă şi profundă a romanului, despre el şi familia sa[14]. Învăţându-l în timp record limba rusă[15], Alei vorbeşte însufleţit despre Isa, adică despre Iisus Domnul, în asentimentul fraţilor lui[16].
Ultima întâlnire cu Alei, înainte ca acesta să se elibereze, e tulburătoare: „Alei…îmi purta o dragoste poate la fel de mare ca şi fraţilor lui. N-am să uit niciodată ziua când urma să părăsească temniţa.
Mă duse în dosul cazărmii, se aruncă la pieptul meu şi începu să plângă. Niciodată până atunci nu mă îmbrăţişase şi nu plânsese încă în faţa mea. Ai făcut atâtea pentru mine, îmi zicea printre lacrimi, cât n-ar fi fost în stare să facă nici mama, nici tatăl meu: ai făcut om din mine, Dumnezeu o să te răsplătească pentru asta, iar eu n-am să te uit niciodată…”[17].
Trecerea de la aspectul vizual periferic la vederea interiorului celuilalt e una completă. Relaţia reală cu celălalt nu înseamnă numai întâlniri şi vederi fără urmări interioare, ci întâlniri de adâncime, care pot da naştere la manifestări vulcanice ale dragostei şi ale admiraţiei dezinteresate.
Alei nu face aici, în această imagine finală, decât să îşi manifeste în mod plenar dragostea acumulată în urma deselor întâlniri şi convorbiri cu Alexandr, învăţătorul său.
Isai Fomici, un evreu iubit de toţi dar luat în râs în acelaşi timp[18], are parte de o portretizare negativă:
„Era om în vârstă, de vreo cincizeci de ani, slab, pipernicit şi pe cât de şiret pe atât de mărginit. Era obraznic şi înfipt, dar cu toate acestea din cale afară de fricos. Faţa şi gâtul îi erau brăzdate de zbârcituri şi cute. Pe frunte şi pe obraji purta stigmatele osândei”[19].
Alexandr îşi reaminteşte şi, în acelaşi timp, panoramează în mod sintetic atmosfera pe care a trăit-o în prima zi a încarcerării sale:
„Întregul tablou mi se înfăţişă instantaneu, la o privire fugară…într-o sumbră defilare, prin fumul greu şi înecăcios, într-un vacarm de glasuri, presărat de exclamaţii cinice, de sudălmi, şi ocări scârnave însoţite de zornăit de lanţuri, de blesteme şi hohot de râs sălbatic”[20].
Reamintirea zilei a patra de carceră ne prilejuieşte, în primă fază, întâlnirea cu portretele lui Osip şi Suşilov.
Descrierea lui Osip, a unuia dintre bucătarii recrutaţi din partea deţinuţilor, îl integrează în categoria contrabandiştilor:
„…[era] înalt şi voinic, dar fricos nevoie mare, mai ales când era vorba de vergi; liniştit din fire, răbdător, blajin cu toată lumea, nu se certa cu nimeni niciodată; dar, în ciuda laşităţii sale, pentru nimic în lume nu s-ar fi împotrivit ispitei de a aduce rachiu, numai şi numai de dragul îndeletnicirii, din pasiune pentru contrabandă”[21].
Suşilov însă e la antipodul lui Osip, el fiind paradigma omului faţă de care simţi să te manifeşti cu condescendenţă:
„Suşilov era un biet omuleţ pricăjit, neajutorat, veşnic supus şi umil, cu înfăţişarea de câine bătut şi prigonit, deşi nimeni din cazarma noastră n-ar fi ridicat mâna asupra lui; avea pe semne aerul acesta de când era pe lume.
Nu ştiu de ce, dar totdeauna mi-a inspirat milă. De câte ori privirea mi se oprea asupra lui, mă simţeam cuprins de acest simţământ, pe care, chiar dacă m-ar fi întrebat cineva, n-aş fi ştiut să-l explic.
Nu puteam să stau de vorbă cu el, fiindcă nu ştia să lege o convorbire şi orice încercare în acest sens îl costa eforturi uriaşe, dar se însufleţea îndată ce, pentru a le pune capăt, îl rugam să-mi facă un serviciu oarecare”[22].
Într-un alt fragment, de sine stătător, se continuă portretizarea acestuia: „Nu era nici înalt, nici scund, nici frumos, nici urât, nici prost, nici deştept, nici tânăr, nici bătrân, cu obrazul puţin ciupit de vărsat şi cu părul blond, mai degrabă blond decât castaniu”[23].
După ce aflăm toată tărăşenia schimbării de identitate a lui Suşilov[24], suportată numai „pentru o rublă de argint şi-o cămaşă roşie”[25], Alexandr ni-l prezintă pe acesta ca om foarte sensibil la admonestări şi ca pe primul deţinut pe care îl văzuse plângând[26].
Şi, după acest episod, Alexandr vorbeşte despre perspectiva diferită asupra vieţii de ocnă, pe care a căpătat-o odată cu trecerea timpului: „Iată de ce, la început, temniţa nu mi s-a înfăţişat în lumina ei adevărată, aşa cum aveam s-o văd mai târziu”[27].
Primul nume codat al romanului este cel al lui A-v, un deţinut care va fi prezentat în culori foarte sumbre:
„El mi-a otrăvit cele dintâi zile de viaţă la ocnă…Era cel mai dezgustător exemplu de descompunere morală, de înjosire şi ticăloşie la care poate ajunge un om: vedeai la el până la ce punct se poate şterge într-un suflet secătuit orice urmă de simţ moral, şi aceasta fără şovăială, fără căinţă.
A-v era un tânăr dintr-o familie de nobili; despre el am mai pomenit în treacăt, spunând că-i şoptea la ureche maiorului tot ce se petrecea în temniţă. […]
În tot timpul osândei mele nu l-am socotit altceva decât o bucată de carne înzestrată cu dinţi şi cu o poftă nesăbuită de cele mai bestiale plăceri trupeşti, pentru a căror împlinire era în stare să înjunghie, să sugrume, în sfârşit să omoare şi să facă orice, cu o singură condiţie: fapta lui să nu lase nicio urmă.
Nu exagerez de loc, căci am avut timp să-l observ şi să-l studiez temeinic pe A-v şi am recunoscut în el cea mai groaznică întruchipare a omului stăpânit numai de latura animalică a fiinţei sale, de pornirile lui trupeşti, nezăgăzuite de nicio oprelişte izvorâtă din forul său interior, de niciun resort moral, de nicio lege.
O, cât mă scârbea zâmbetul lui veşnic batjocoritor! Era un monstru, un Quasimodo[28] moral. Pe lângă toate acestea, nu era lipsit de şiretenie, deşteptăciune şi frumuseţe, de o oarecare spoială de cultură, precum şi de alte însuşiri…”[29].
După portretizarea acestuia, ca un respiro îmbietor, ne întâlnim cu primul portret feminin pozitiv al romanului, în persoana Nastasiei Ivanovna, făcătoarea de bine a celor din închisoare:
„Nu era nici tânără, nici bătrână, nici frumoasă, nici urâtă; ar fi fost greu de spus dacă era sau nu deşteaptă sau cultă. Oricine însă îşi putea da imediat seama din gesturile şi atitudinea ei că e un suflet nesfârşit de bun, plin de râvna de a ajuta, de a alina durerea, de a face ceva pe placul omului. Citeai această bunătate în privirea ei blândă şi mângâietoare. […]
Ne privea în faţă, râdea când râdeam şi noi, era şi ea de aceeaşi părere cu noi în tot ce am fi spus; se frământa şi-şi dădea toată silinţa să ne poată ospăta cu ce avea”[30].
Când Dostoievski prezintă un om bun vorbeşte despre ochii lui, despre modul cum priveşte acesta. Amănuntul că Nastasia îi privea în faţă, adică în ochi, vrea să sublinieze faptul că îi considera egalii ei, că îi considera demni de respect, că îi preţuia ca oameni şi că dorea să le aline suferinţa.
[1] F. M. Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, ed. cit., p. 41.
[2] Idem, p. 49.
[3] Idem, p. 49-50.
[4] Ibidem.
[5] Idem, p. 58.
[6] Idem, p. 60.
[7] Ibidem.
[8] Idem, p. 60-61. Literal: „Întotdeauna am avut senzaţia că nu putea fi pe lume o făptură mai crudă, mai monstruoasă” [p. 60] […] „…niciunul dintre ei nu mi-a provocat un dezgust mai mare ca acest Gazin” [p. 61].
[9] Idem, p. 61.
[10] Idem, p. 71-72.
[11] Idem, p. 76-77.
[12] Idem, p. 77.
[13] Idem, p. 78-79.
[14] Idem, p. 79-80.
[15] Idem, p. 81
[16] Idem, p. 81-82.
[17] Idem, p. 82.
[18] Idem, p. 83-84.
[19] Idem, p. 84.
[20] Idem, p. 85.
[21] Idem, p. 87.
[22] Idem, p. 89.
[23] Idem, p. 90.
[24] Idem, p. 90-93.
[25] Idem, p. 93.
[26] Idem, p. 93-94.
[27] Idem, p. 94.
[28] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Quasimodo.
[29] F. M. Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, ed. cit., p. 95-96.
[30] Idem, p. 103.