Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 436-448

*

Cuprinsul întregului volum

***

Alexandr a observat zâmbetul viclean de pe buzele lui Akim Akimîci[1]; faptul că deţinuţii doreau să arboreze un aer de demnitate, dus până la pedanterie[2], fără însă să le placă demnitatea reală; că nu le plăcea să fie ajutaţi[3], pentru că „se simţeau fericiţi că pot să-şi bată joc de un fost boieraş şi [pentru acest lucru n.n.] nu lăsau să le scape prilejul[4].

El observă toate aceste amănunte pentru că se gândea profund la ceea ce vedea în jurul său. Ceea ce îşi aminteşte Alexandr nu sunt pur şi simplu amintiri vizuale ci vederi aprofundate, gândite, înţelese în relaţie cu sine.

Amintirile sale au trecut printr-un proces foarte complex de înţelegere de sine, tocmai de aceea ele sunt îmbibate de o reflecţie profundă asupra evenimentelor petrecute în închisoare.

Prezenţa lui Bursuc, a câinelui temniţei, în cadrul romanului e o prezenţă neapărată, pentru că i-a fost lui Alexandr „un adevărat prieten, singurul prieten[5].

Descrierea lui e una umanizată: „Era un câine mare, de curte, negru cu pete albe, nu prea bătrân, cu ochii cuminţi şi o coadă stufoasă”[6].

Ochii lui Bursuc ies în evidenţă, ei spun totul despre el, ei demonstrează prietenia sa pentru Alexandr.

De aceea şi acesta se comportă faţă de el pe măsură: „ori de câte ori mă întorceam de la muncă, înainte de orice, mă îndreptam grăbit în spatele cazărmii, în tovărăşia lui Bursuc, care sărea înaintea mea lătrând de bucurie, îi apucam capul între mâini şi-l sărutam de nenumărate ori”[7].

Bărbierul personal al lui Alexandr, poreclit maiorul, are şi el parte de o succintă descriere: „îl văd ca aievea pe maior; era un flăcău înalt şi uscăţiv, veşnic tăcut şi cam prostănac de felul lui; gândul îl ducea numai şi numai la meşteşugul său…”[8].

Însă de un portret extins are parte Petrov, unul dintre prietenii stranii ai lui Alexandr:

„[Era] mic de stat, dar bine legat, sprinten şi îndemânatic, cu obrazul palid şi pomeţii ieşiţi în afară. […] Avea ceva deosebit de atrăgător, cu privire ageră, îndrăzneaţă, şi dinţii sănătoşi, asemenea unui şirag de mărgele mărunte şi albe.

Molfăie veşnic între buze un ghemotoc de tutun pisat…Arăta mult mai tânăr decât era; văzându-l, nu i-ai fi dat mai mult de treizeci de ani, când colo împlinise patruzeci în cap.

Îmi vorbea fără sfială, în modul cel mai firesc, tratându-mă pe picior de egalitate, adică cât se poate de prevenitor şi de corect.

Dacă, de pildă, băga de seamă că vreau să rămân singur, stătea de vorbă cu mine două minute şi apoi pleca; îmi mulţumea totdeauna pentru bunăvoinţa ce-i arătam, lucru pe care nu-l făcea cu nimeni. […]

Era veşnic grăbit, de parcă s-ar fi despărţit de câteva clipe înainte de cineva care a rămas să-l aştepte, ori ar fi întrerupt o treabă importantă, ce nu suferea amânare.

Şi totuşi, niciodată nu era agitat sau nerăbdător.

Privirea lui uşor îndrăzneaţă şi batjocoritoare era ciudat de fixă: privea în depărtare, pe deasupra lucrurilor, de parcă s-ar fi străduit să descifreze ceva ce s-ar fi aflat dincolo de ele. Părea veşnic distrat, cu gândul aiurea. […]

Dar fie că vorbea, fie că tăcea, pe chipul lui citeai că are treabă altundeva şi că-l aştepta cineva pentru nişte chestiuni importante.

Ciudat e însă că niciodată n-avea nimic de făcut şi, în afară de munca reglementară de ocnaş, trândăvea tot timpul; de altfel, nu ştia nicio meserie şi aproape niciodată n-avea bani, fără ca acest lucru să-l mâhnească întrucâtva. […]

Umbla întotdeauna grăbit, pleca brusc, şi chiar atunci când se apropia cu pas liniştit, aveai impresia că a venit alergând spre tine. […]

Petrov era fiu de soldat, ştia să scrie şi să citească. […] Întrebările lui erau întotdeauna scurte, pripite, de parcă ar fi vrut să  afle cât mai repede ceea ce dorea. […]

Oamenii ca Petrov se supun raţiunii atâta timp cât nu se cuibăreşte în ei o patimă. […]

El mi-a furat Biblia, pe care i-o încredinţasem ca s-o ducă cuiva. […] Un om ca Petrov era în stare să omoare pe un semen al lui pentru douăzeci şi cinci de copeici, numai ca să-şi facă cheful cu o litră de rachiu”[9].

În acesta se îmbina febrilitatea cu privitul pe deasupra lucrurilor, atenţia la detalii neînsemnate cu indiferenţa faţă de relaţiile profunde.

Autorul insistă asupra vederii deformate de către patimă şi asupra comportamentului bizar al acestui om, care vrea întotdeauna să afle despre alţii dar nu vorbeşte, mai deloc, despre sine.

Deşi venea ca să discute cu Alexandr şi să înveţe de la acesta, Petrov îl desconsidera profund: „Îmi vine să cred că mă socotea un copil, aproape un prunc, care nu pricepe încă rostul celor mai simple lucruri din lume. […]

Întrebările lui erau totdeauna clare şi precise, în schimb, părea că nu-l preocupă câtuşi de puţin răspunsurile ce i le dădeam, ba le primea chiar cu indiferenţă, cu gândul aiurea…

Îmi vine să cred că nu-şi mai bătea capul cu mine, socotindu-mă naiv, un om care, spre deosebire de ceilalţi, în afară de cărţi nu ştie nimic altceva, nu e în stare să înţeleagă nici cel mai simplu lucru, şi ca atare, nu merită osteneala de a sta la discuţii cu el”[10].

Observăm de aici modul extrem de deformat în care omul lipsit de profunzime îl receptează pe cel instruit. Petrov punea semnul de egalitate între prostie şi instrucţie proprie, considerând că omul educat nu are experienţă de viaţă şi nu ştie să fie fără scrupule precum era el.

Portretul lui Luka Kuzmici e iarăşi unul succint: „era tânărul prizărit şi firav, cu nasul ascuţit, din cazarma noastră…[care] era din cale afară de orgolios”[11], pentru ca în capitolul al IX-lea Alexandr să reevidenţieze portretul făcut lui Isai Fomici: „…om ca la vreo cincizeci de ani, cu faţa zbârcită ca o smochină, pe care fierul roşu îşi lăsase înfiorătoarele lui stigmate, cu trup firav, alb şi pipernicit, numai piele şi oase. Chipul lui iradia o bucurie nesfârşită, un fel de beatitudine[12].

Ducerea deţinuţilor la baia publică a oraşului e caracterizată de către Alexandr drept o intrare în iad[13].

În aburul băii strâmte au fost înghesuiţi un număr mare de oameni şi, pe deasupra, înlănţuiţi, cărora li se vedeau cicatricele rănilor vechi, care te înfiorau[14].

Amintindu-şi acest episod Alexandr îşi va nota:

„Atunci mi-a trecut prin minte că dacă ne va fi sortit cumva să nimerim vreodată cu toţii în iad, era de ajuns să ne privim acum în baie, ca să ştim cum avem să arătăm acolo[15].

Urmează portretul tânărului Bakluşin, care ajunsese în închisoare pentru că omorâse un cetăţean neamţ[16]:

„Era un vlăjgan cam de vreo treizeci de ani, cu o faţă deschisă şi hotărâtă, destul de frumoasă, şi cu un neg mare lângă nas. Era glumeţ, dar, spre deosebire de alţii ca el, nu se lăsa intimidat de cei ce dispreţuiau veselia şi gluma, aşa încât nimeni n-ar fi cutezat să-i spună om de nimic. Clocotea de viaţă şi de energie[17].

Venind sărbătoarea Naşterii Domnului[18], în ocnă s-a produs o mare însufleţire interioară, fiecare dintre ei trăind „un simţământ ce aducea a prietenie[19], deşi relaţiile de prietenie dintre ei erau rare[20].

În această situaţie autorul ni-l portretizează pe un ocnaş, care îşi manifestă bucuria faţă de Alexandr, deşi ei nu se cunoscuseră reciproc:

„Era un flăcău tânăr, cu faţa rotundă, cu ochii blânzi, îndeobşte atât de tăcut încât de când venisem în temniţă, nu-mi adresase niciun cuvânt şi nu-mi dăduse nicio atenţie.

De altfel, nici nu ştiam cum îl cheamă. Mă ajunse într-un suflet, se opri în faţa mea şi mă privi zâmbind oarecum prosteşte, cu aerul unui om în culmea fericirii[21].

Bucuria sărbătorii produce confesiuni sau întâlniri neaşteptate, care altfel nu s-ar fi produs, pentru că scoate la lumină adâncul sensibilităţii lor interioare. Şi aici, în cadrul bucuriei generalizate şi a bunei dispoziţii, apar câteva portretizări ale unor anonimi, care vor să scoată în evidenţă anumite trăsături caracterologice ale acestora.

Următoarele patru caracterizări sunt prefaţate însă de mărturisirea stării de spirit a lui Alexandr vizavi de cele care se petreceau în jurul său: „Multe lucruri îţi provocau desigur râsul, dar eu, drept să spun, simţeam că mă înăbuş, că mă deprimă acest spectacol şi mi-era atât de milă de toţi oamenii aceştia, încât o tristeţe amară îmi năpădi sufletul”[22].

Primele două portrete sunt dedicate unor rivali, ele fiind create pentru a infirma existenţa unui contrast real între cei doi: „Cel care se jeluia era un om înalt, [care] atunci când se îmbăta, îşi căuta prieteni şi se lega de om ca scaiul, ca să-şi verse amarul. Pe cât se pare, şi cearta şi pretenţiile lui nu aveau alt ţel decât acela de a găsi prilejul pentru o şi mai trainică împăcare.

Celălalt era un om scund şi îndesat, cu faţa rotundă, [şi] şiret ca o vulpe. Deşi băuse, pare-se, mai mult decât prietenul său, se arăta mai puţin ameţit. Era un individ care ştia ce vrea şi printre ocnaşi trecea drept un om cu stare; se vedea cât de acolo că nu-i convenea să-şi întărâte prietenul cel expansiv”[23].

Dostoievski le schiţează caracterul celor doi din câteva linii rapide, astfel de caracterizări fiind create, pentru ca să dea falsa impresie cititorului că sunt făcute în grabă, în graba privirii.

Însă portretizările de acest tip nu sunt aidoma fotografiilor făcute de o cameră digitală mişcată aiurea, fără să aibă un cadru precis, ci ele sunt rodul unor analize atente, a unor studii de caz.

Numai că modul în care sunt inserate în cadrul povestirii ne fac să credem că avem de-a face cu amănunte neprelucrate, cu flashuri de realitate surprinse în mod arbitrar.

Celelalte două portrete anonime se situează la antipodul celor anterioare, pentru că aici se mizează pe manifestarea sensibilităţii reciproce:

„Mai încolo, doi prieteni aşezaţi pe prici stau de vorbă; unul e înalt, voinic, muşchiulos, cu faţa ca de măcelar, roşie aprinsă. Numai că nu-i dau lacrimile de atâta duioşie.

Celălalt, slăbuţ, subţirel, cu un nas lung, din care stă gata să picure ceva, cu ochii mici ca de purcel, plecaţi în jos. E un om iscusit şi cu ştiinţă de carte…”[24].

Urmează portretul unui cunoscut al lui Alexandr, dar cu accente negative: „un flăcău vesel şi nepăsător, care nu e tocmai prost, deşi la înfăţişare e cam simplu, un mucalit şi jumătate, glumeţ şi zeflemitor, fără a fi şi răutăcios. […] E un om de vreo patruzeci de ani, cu buze cărnoase, şi un nas gros şi borcănat”[25].

Ultimul portret al primei părţi a romanului e un tablou de grup, în care autorul pictează în cuvinte modul în care ocnaşii şi-au arătat entuziasmul faţă de jocul actorilor:

„Strigătele de încuviinţare şi de satisfacţie nu mai conteneau. Îl vedeai deodată pe câte unul cum îşi înghionteşte vecinul, ca să-i împărtăşească impresia acelei clipe, fără să-şi ia ochii de la scenă şi fără să ia aminte cine stă alături de el.

Un altul, la o scenă hazlie, se întoarce deodată spre ceilalţi, învăluindu-i într-o privire încântată, de parcă ar fi vrut să-i îndemne la râs, şi apoi, cu un gest al mâinii plin de subînţelesuri, îşi îndreaptă repede privirea spre scenă.

Un altul îşi pocneşte degetele, plescăie cu limba de emoţie şi nu poate sta locului; cum n-are unde s-o pornească, nu-i rămâne altceva de făcut decât să se salte de pe un picior pe altul”[26].

Partea a doua a romanului ni-l prezintă pe Alexandr bolnav şi cazat în spitalul închisorii iar portretele pe care acesta ni le propune sunt ale deţinuţilor care ajung aici.

Primul portret este acela al vecinului său de pat: „Era un tânăr voinic, de vreo douăzeci şi opt de ani, mare escroc şi chiţibuşar, hârşit în tălmăcirea legilor; nu era nici lipsit de inteligenţă şi isteţime, dar se deosebea mai ales prin încrederea în sine, prin obrăznicie şi ambiţie şi izbutise să se convingă pe el însuşi că e omul cel mai cinstit şi cel mai drept din lume, neprihănit ca un mieluşel; şi aşa a rămas cu această convingere pentru totdeauna”[27].

Al doilea însă îl are drept subiect pe un soldat, care fusese bătut şi care ajunge într-o stare foarte gravă la spital: „…avea douăzeci şi trei de ani; era un om voinic, frumos la chip, bine făcut, înalt, cu pielea bronzată. Spinarea îi fusese crunt biciuită. Era dezbrăcat până la brâu, iar umerii înveliţi într-un cearşaf ud, care-l făcea să tremure din toate încheieturile, ca de friguri; aproape un ceas şi jumătate nu făcu altceva decât să se plimbe de la un capăt la celălalt de-a lungul salonului. Mă uitai la faţa lui; ochii îi licăreau de o lucire ciudată, sălbatică, şi cu greu se opreau asupra vreunui lucru”[28].

Ochii care nu se opresc niciodată pe lucruri şi pe oameni, care nu se odihnesc, arată dezorganizarea interioară a omului.

Portretul lui Mihailov, al tânărului care va muri în spital, surprinde tristeţea profundă dar împăcată a acestuia: „Era un tânăr de cel mult douăzeci şi cinci de ani, înalt, subţire, plăcut la chip. Era osândit la muncă silnică fără termen şi ţinut la secţia specială; îl vedeai veşnic tăcut şi trist; era o tăcere ciudată, cuminte, potolită, o tristeţe blândă şi liniştită[29].

Urmează apoi portretul medicului care era foarte gentil cu deţinuţii, autorul evidenţiind bunătatea lui interioară: „un doctor tânăr, foarte priceput, totdeauna vesel şi binevoitor; deţinuţii ţineau foarte mult la el şi nu-i găseau decât un singur cusur: prea e sfios şi blând. Într-adevăr, nu prea era vorbăreţ; dimpotrivă, părea intimidat şi numai că nu se roşea când vorbea cu noi; schimba dieta cum i-o cereau bolnavii şi ai fi zis că e gata să le prescrie şi doctoriile pe care i le-ar fi cerut. Nu mai încape îndoiala, era bun ca pâinea caldă[30].

Dostoievski arată în acest portret că adevărata bucurie şi amabilitate sunt constante ale sufletului, ale interiorului omului şi nu nişte manifestări conjuncturale. Bunătatea şi ruşinea sunt realităţi interioare şi ele nu pot fi calchiate, teatralizate.

Portretul lui Alexandru – un deţinut calmuc botezat în închisoare[31] – apare în roman ca urmare a dorinţei autorului de a evidenţia pe deţinutul care a suportat o pedeapsă de 4000 de lovituri de bici[32]: „[era] un omuleţ ciudat, mare pişicher, îndrăzneţ nevoie mare, dar şi bun la suflet. […] Era un omuleţ de vreo patruzeci şi cinci de ani, scund şi îndesat la trup, sprinten şi vioi, care trăia în bună înţelegere cu toată lumea, deşi îi plăcea să pună mâna pe tot ce nu era al lui, fapt pentru care mâncase des bătaie”[33].

Portretul locotenentului Jerebiatnikov e portretul unui monstru, al unui „pasionat al artei executoriceşti[34]”: „Era un om de vreo treizeci de ani, înalt, voinic şi gras, cu obrajii roşii şi plini, cu dinţii albi şi-un râs tunător

De la prima vedere, ghiceai cât de gol era pe dinăuntru. Se desfăta dând pedepse şi privind bătaia cu vergile atunci când îi venea rândul să supravegheze executarea pedepsei.

Mă grăbesc să adaug că pe locotenentul Jerebiatnikov l-am considerat încă de atunci ca pe un monstru între monştri; de altfel, tot aşa îl socoteau şi deţinuţii”[35].

Autorul rămâne în zona personalităţilor sumbre, pentru că ne descrie pe unul dintre călăii închisorii: „Era un om de vreo patruzeci de ani, potrivit la stat, uscăţiv şi vânjos, cu faţă destul de plăcută şi de inteligentă, cu părul numai inele.

Se arăta întotdeauna foarte calm şi plin de demnitate; se ţinea ca un domn – aşezat la vorbă, răspundea la întrebări scurt, chibzuit şi chiar amabil, să-şi arate superioritatea. […]

Trebuia să-l vezi cu câtă demnitate străbătea străzile…îngrozind femeile şi copiii cu căutătura lui aspră, şi cu câtă superioritate calmă privea trecătorii ce-i ieşeau în cale”[36].

După portretul călăului, autorul ne propune două portrete de oameni cu dereglări psihice.

Primul este al subofiţerului Ostrojski, care va înnebuni în scurt timp: „Era un polonez în vârstă – avea şaizeci de ani cel puţin – înalt, slab, plăcut la chip şi foarte impunător. […]

[Acesta] avea o vorbă blândă, înţeleaptă şi plină de simţire şi un fel de a povesti foarte plăcut; privirea-i era deschisă şi caldă[37].

După numai doi ani de zile acesta devine, în mod inexplicabil, o privelişte tristă: „Intră ţipând, schimonosindu-se şi râzând în hohote şi imediat începu să ţopăie prin salon cu cele mai indecente gesturi şi strâmbături”[38].

Al doilea portret de om nebun îl evidenţiază pe omul cu o bogată fantezie, care poate să-ţi dea detalii subtile despre anumite evenimente, care, de fapt, nu s-au petrecut niciodată[39]:

„[Era] un vlăjgan de aproape patruzeci şi cinci de ani, cu faţa ciupită de vărsat, cu ochii roşii, mici şi umflaţi, mohorât la înfăţişare. […]

Se dovedi a fi foarte liniştit, nu vorbea cu nimeni şi părea mereu adâncit în gânduri”[40].

Portretul soldatului Cerevin şi cel al lui Şişkov au legătură internă pentru că primul este ascultătorul iar al doilea e povestitorul unor evenimente care nu depind de ei doi.

Prin acest dialog autorul ne introduce în a treia povestire din cadrul romanului, ca într-un sistem de cutii subsidiarizate, în care cutii din ce în ce mai mici sunt introduse într-o cutie mare, care este, de fapt, romanul în integralitatea sa.

Cerevin era „un om de vreo cincizeci de ani, ursuz şi pedant, un prost încrezut cu pretenţii de înţelept[41].

Nu atât de lapidar e însă portretul povestitorului, a lui Şişkov, pe care autorul îl descrie dintr-un unghi nou:

„[Era] în vârstă de aproape treizeci de ani…Până în acea clipă nu îmi atrăsese cu nimic atenţia…Era un om de nimic şi cam zărghit[42].

Stătea uneori săptămâni întregi tăcut, posomorât, retras şi deodată, şi ducea vorbe, se aprindea şi se încăpăţâna pentru fleacuri, umbla din cazarmă în cazarmă, clevetind şi băgând intrigi, se frământa şi îşi ieşea din fire. […]

Era şi netrebnic, şi fricos…

Scund de stat, uscăţiv, avea ochi neastâmpăraţi care se potoleau uneori într-o îngândurare tâmpă.

De se întâmpla să povestească ceva, se însufleţea numaidecât, începea să dea din mâini şi cu totul pe neaşteptate se întrerupea, ca să treacă la altceva, se pierdea în amănunte şi în cele din urmă uita despre ce vorbise.

Se lua la harţă deseori şi de obicei scornea tot felul de pricini, găsindu-l pe om vinovat de te miri ce; punea atâta patimă în aceste certuri, încât uneori izbucnea în lacrimi.

Cânta destul de bine la balalaică[43] şi se vedea că-i place să cânte, iar în zilele de sărbătoare se avânta şi la joc, dând dovadă de multă pricepere…

Se lăsa convins uşor ca să facă un lucru…şi nu pentru că era un om supus, ci fiindcă era dornic de a câştiga prietenia celorlalţi şi de dragul acestei prietenii, zadarnic jinduite, era gata să facă orice, numai să fie pe placul camarazilor”[44].

În povestirea lui Şişkov apare portretul bătrânului Ankudim Trofimîci, un om credincios şi înţelept, unul dintre portretele pozitive, la modul superlativ, ale romanului: „[Avea] şaptezeci de ani bătuţi [pe muchie], avea şi părul cărunt şi i se îngreuiaseră oasele de nu-l mai ţineau balamalele. […]

[Însă] nu se codea să stea de vorbă cu oricine îi ieşea în cale, iar când spunea ceva – fiecare vorbă ce-o rostea atârna cât un galben.

Om cu ştiinţă de carte, priceput, tot din cărţi sfinte citea[45].

Toţi cei portretizaţi se pierd în peisajul închisorii chiar dacă autorul nostru îi scoate în evidenţă în mod nominal.

Amintirile despre ei vor să reînvie o stare existenţială, modul cum s-a simţit autorul când a trăit în închisoare şi nu neapărat anumite persoane.

Tocmai de aceea portretizările acestor oameni sunt simple luări la cunoştinţă şi nu punctul de plecare al unei istorii personale.

Portretele acestui roman sunt petele de culoare ale închisorii şi nu cele care determină acţiunea. Pentru că, în definitiv, starea de detenţie este obiectul portretisticii dostoievskiene din acest roman şi nu persoanele individualizate.

Ne apropiem de finalul romanului, final care e concretizat într-o evadare nereuşită[46] şi în eliberarea lui Alexandr[47].

De aceea ne întâlnim aici cu portretul unui fugar învăluit în mister: „Era un ţăran bondoc, de vreo cincizeci de ani, foarte cuminte şi potolit, cu faţa liniştită, lipsită de orice expresie, aproape tâmpă. Îi plăcea să se încălzească la soare, îngânând de obicei un cântec…

Trăsăturile feţei păreau că-i înlemniseră o dată pentru totdeauna; mânca puţin şi numai pâine; nu cumpăra niciodată colaci ori rachiu. […]

Nimic nu-l tulbura, orice s-ar fi întâmplat, el nu-şi ieşea din fire. Câteodată îl vedeam hrănind cu mâna lui un câine din curtea temniţei, lucru pe care nimeni altul nu-l făcea. […]

Se spunea că fusese însurat de două ori şi că avea şi copii, nu se ştie pe unde…Pentru ce fusese osândit la temniţă, n-am aflat niciodată”[48].

Pentru a găsi un motiv plauzibil ca să se refere din nou la câinii, dar şi la caii penitenciarului, autorul face portretele fostului şi noului veterinar.

Fostul veterinar, ţăranul siberian Kulikov, e descris în următorii termeni: „un om deştept, îndrăzneţ şi hotărât, cu mare experienţă de viaţă…Scump la vorbă, nu-şi dădea cu părerea decât în cazuri grave, importante. […] Superficial şi uşuratic din fire, dispunea totuşi de o nemăsurată energie, fiind foarte activ. […]

Era descurcăreţ, deştept şi ager la minte; unde mai pui că omul avea şi nişte maniere pline de distincţie şi eleganţă. Văzuse pesemne multe la viaţa lui”[49].

Iolkin însă, noul veterinar, e prezentat drept un concurent redutabil al lui Kulikov: „un ţăran în vârstă de vreo cincizeci de ani, dintre cei de credinţă veche, simplu de tot, dar foarte isteţ, a însemnat declinul faimei de veterinar neîntrecut a lui Kulikov”[50].

Ultimele două portrete ale romanului sunt cele ale sacagiului[51] Roman şi ale furierului[52] Diatlov.

Roman „era un ţăran în vârstă de aproape cincizeci de ani, tăcut şi grav, ca mai toţi vizitii ruşi pe care tovărăşia cailor îi face într-adevăr mai gravi şi mai tăcuţi. […]

[Era] un om blajin, liniştit, scump la vorbă dar binevoitor cu toată lumea; trăgea mereu la tabac dintr-o tabacheră cu o formă neobişnuită şi nici nu se mai ţinea minte de când i se dăduseră în grijă caii mănăstirii”[53].

Diatlov, ajutorul maiorului, e portretizat în fugă: „era un băiat deştept, şmecher, care-şi cunoştea interesul şi lungul nasului; nu era om rău şi de aceea ocnaşii erau mulţumiţi de el”[54].

Dostoievski a reuşit prin acest roman să ne includă în atmosfera închisorii şi să ne facă să vedem, dincolo de aparenţe şi de preconcepţii, pe locuitorii ei.

Există două paragrafe în acest roman, care credem că reprezintă chintesenţa demersului memorialistic al autorului.

Dostoievski a vrut să ne dea o lecţie de psihologie abisală, în primul rând, pentru ca să nu considerăm că oamenii se cunosc uşor:

„Sufletul omului, gradul lui de sensibilitate şi receptivitate n-ai cum să le măsori, n-ai cum să le aduci la un numitor comun.

Aici nu pot exista nici tipare, nici calapoade.

Nici chiar învăţătura şi gradul de cultură nu pot servi drept criterii de apreciere.

Sunt gata cel dintâi să adeveresc că printre aceşti martiri, veniţi din mediul cel mai înapoiat, cel mai oropsit, am întâlnit trăsături sufleteşti de cea mai mare subtilitate.

Realităţile vieţii sunt pline de neprevăzut în această privinţă”[55].

Profunzimea umană, cu alte cuvinte, nu se găseşte numai la cei educaţi ci şi la oamenii din popor, oricât de înapoiaţi ar fi ei.

Iar, în al doilea rând, autorul a vrut să ne spună că educaţia nu ne scapă de inumanitate ci, dimpotrivă, omul educat uneori se dovedeşte a fi de-a dreptul insuportabil: „erudiţia cea mai bogată se complace uneori într-o convieţuire surprinzătoare cu atâta barbarie şi cu atâta cinism, încât îţi provoacă dezgustul; şi oricât de bun şi de îngăduitor ai fi, oricât de robit ai fi unor anumite prejudecăţi, tot nu găseşti în inima ta cuvânt de scuză sau de justificare[56].


[1] F. M. Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, ed. cit., p. 105.

[2] Idem, p. 110.

[3] Idem, p. 115.

[4] Idem, p. 116.

[5] Idem, p. 118.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 119.

[9] Idem, p. 126, 127, 130, 131.

[10] Idem, p. 132.

[11] Idem, p. 136.

[12] Idem, p. 141.

[13] Idem, p. 149.

[14] Idem, p. 150.

[15] Idem, p. 151.

[16] Idem, p. 153.

[17] Idem, p. 152.

[18] Idem, p. 167.

[19] Idem, p. 163.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 164.

[22] Idem, p. 170.

[23] Idem, p. 170-171.

[24] Idem, p. 172.

[25] Idem, p. 173.

[26] Idem, p. 190.

[27] Idem, p. 204.

[28] Idem, p. 209.

[29] Idem, p. 213-214.

[30] Idem, p. 216.

[31] Idem, p. 222-223.

[32] Idem, p. 222.

[33] Idem, p. 222, 224.

[34] Idem, p. 226.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 240.

[37] Idem, p. 244.

[38] Idem, p. 245.

[39] Idem, p. 246.

[40] Idem, p. 245.

[41] Idem, p. 254-255.

[42] Cf. ***RoDEX v. 1. 2, om zărghit = aiurea, aiurit, bezmetic, zănatic, zăpăcit, zurliu.

[43] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Balalaika.

[44] F. M. Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, ed. cit., p. 255.

[45] Idem, p. 256.

[46] Idem, p. 346-353.

[47] Idem, p. 359-360.

[48] Idem, p. 268-269.

[49] Idem, p. 289.

[50] Ibidem.

[51] Cf. ***RoDEX v. 1. 2, sacagiu = persoană care transportă apă potabilă cu sacaua, adică cu butoiul. Cară apă cu butoiul aflat într-o căruţă.

[52] Cf. Idem, furier = militar cu funcţie de secretar într-o cancelarie.

[53] F. M. Dostoievski, Amintiri din casa morţilor, ed. cit., p. 291.

[54] Idem, p. 317.

[55] Idem, p. 305.

[56] Ibidem.

Did you like this? Share it: