Sfânta și Marea zi de Luni

1. Sfânta și Marea zi de Luni

*

(Reprezintă paginile 7-34 din cartea noastră: Aspecte dogmatice ale imnologiei ortodoxe. Săptămâna Patimilor și Săptămâna Luminată, care poate fi downloadată de aici).

*

Începem demersul explicativ pornind de la stihira idiomelă, cântată pe glasul al 2-lea (de la stihoavnă)[1], pentru că aici sunt cuprinse următoarele:

„De la stâlpările de finic şi de la acele ramuri,

ca de la un dumnezeiesc praznic, trecând

la altă serbare dumnezeiască, la cinstitele

Patimi ale lui Hristos, la taina cea de mântuire,

să alergăm credincioşi, şi să-L vedem suferind

Patimă de bunăvoie pentru noi. Şi mulţumindu-I,

să-I cântăm cântare cuvioasă, grăind: izvorule al

milostivirii şi limanul mântuirii, Doamne, slavă Ţie”;

și aceste cuvinte sunt o punte de trecere de la praznicul Duminicii Floriilor la Săptămâna Patimilor Domnului.

În stihirile de la Doamne strigat-am…ale Vecerniei se află o urmă iradiantă a praznicului ce abia a trecut – cel al Intrării Domnului în Ierusalim – pentru că, în cele trei stihiri pe care le cuprinde Triodul, nu se explică imnologic decât semnificaţia intrării Domnului în cetatea Sfântă, în Sion, numită de prima stihiră: „Biserica lui Dumnezeu” [2].

Fiul lui Dumnezeu vine ca Împărat al ei, îmbrăcat „în dreptate” – ca să împlinească profeţia de la Zaharia 9, 9 – dar nu pentru a Se instala ca şi Împărat pământesc al ei, ci pentru a arăta pământenilor „mulţime de îndurări”[3]; ceea ce, în limbajul pe care îl folosim din punct de vedere teologic, s-ar traduce prin „roadele Jertfei de pe Cruce”.

Se insistă – până la cântarea prezentată anterior – pe faptul realităţii chenotice a Fiului lui Dumnezeu dar şi pe o prezentare fidelă a Mântuitorului, după mărturia Sfinţilor Evanghelişti.

Toţi patru Sfinţii Evanghelişti tratează acest eveniment al mântuirii noastre[4] iar în cadrul celor trei cântări de care ne ocupăm, faptele autentice ale aşternerii hainelor pe jos, ale stâlpărilor, cât şi ale lăudării pruncilor, sunt prezentate acrivic, aproape aidoma cu textul Sfintelor Evanghelii.

Observăm de la bun început, că Sfinţii imnografi – care sunt majoritari în comparaţie cu aceia, care nu sunt pe listele Sfinţilor – s-au folosit, în cea mai mare parte a lucrărilor lor, de ceea ce se ştia sigur din Sfânta Scriptură.

O propoziţie ca aceasta: „şederea pe mânz înseamnă întoarcerea neamurilor neînfrânate de la necredinţă, la credinţă”[5] – care se află în a treia stihiră a Vecerniei – este, în mod evident, o înţelegere duhovnicească, tainică, a intrării Domnului în Ierusalim, dar, cu toate acestea, ea pleacă de la faptul concret al intrării şi nu de la o supoziţie sau de la o istorie ambiguă.

Pornind de la o realitate sigură, scripturală sau tradițională, duhovniceştii imnografi îşi spuneau şi înţelegerea lor dar această înţelegere nu era pur raţională, ci o înţelegere plină de avântul şi fierbinţeala evlaviei de care erau întraripaţi.

Aşa se face că toată imnografia cărţilor noastre de cult e o teologie vie, care ne îndeamnă la sentimente vii şi mântuitoare şi nu o filosofie rece şi plictisitoare.

Tocmai de aceea, ortodocşii, atunci când cântă cu înțelegere, nu se plictisesc. Ei atunci se desfată, se umplu de bogăţia Sfântului Duh, de iubire dumnezeiască şi acest lucru este vizibil în persoana lor.

Cântarea prezentată la început însă, schimbă tonul cântării dar şi modul de a simţi. Ea face trecerea de la bucuria copiilor, care au făcut de râs pe învăţaţii şi ştiutorii Legii, la serbarea dumnezeiască a cinstitelor Patimi ale Domnului Hristos.

Trecerea însă e lină şi nu bruscă.

Deşi avem de-a face cu o profunzime a realităţii inimaginabilă, copleşitoare cu totul, cu „taina cea de mântuire”, suntem îndemnaţi să nu mergem, ci să alergăm – „dacă suntem credincioşi” – pentru a-L vedea pe El, pe Hristos Dumnezeu, pe Cel care vine spre Sfânta Cruce pentru noi, nu într-o ipostază de bucurie, ci „să-L vedem suferind Patimă de bună-voie”[6].

El patimi nu a avut – pentru că a fost fără păcat – dar a suferit Patimă, adică chinuire de la oameni, înjosire şi moarte.

Prezentarea motivaţiei Răstignirii Domnului – după cum se vede – nu ne sperie. Nu e o „tragedie” moartea Sa, nu e o „pedeapsă” suferită din necesitate externă, ci o asumare liberă, conştientă, dorită, pentru că moartea Sa e „pentru noi”.

Această contopire minunată – „bunăvoie” – se constituie în taina mântuirii noastre, căci în  adâncul ei, ea  indică iubirea  atotcopleşitoare a  lui Dumnezeu, iubirea Sa, care e plină de cea mai pură şi înaltă dorinţă de bine, care ne-a vizat şi ne vizează în continuu pe noi înşine.

El vine de unul singur la Cruce. Sinceritatea şi dragostea cu care alege Crucea este semnul clar şi de netăgăduit, al faptului că El, prin Cruce, ne îmbrăţişează pe toţi, născuţi şi nenăscuţi.

În loc să ni se vestească plângeri, vaiete păgâne – cum auzim, uneori, la înmormântările noastre – cântarea ne insuflă o stare contrară, de mulţumire. Însă nu în sensul că suntem mulţumiţi, pentru că El moare, ci în sensul că trebuie să-I mulţumim, aducându-I cele mai sincere şi adânci mulţumiri, pentru că moare pentru noi.

E demn de remarcat, că imnograful  nu ne îndeamnă să ne aducem aminte, că El, Fiul lui Dumnezeu, a murit cândva. Ci imnograful ne spune, că Patima Sa se întâmplă acum. Că ea este contemporană nouă.

Și această realitate a actualității continue a iconomiei Domnului face parte din conştiinţa liturgică sfântă a Ortodoxiei.

Cel care moare pentru noi, nu e numai om, ci şi Dumnezeu. De aceea – nebuneşte vorbind – nouă nu ne e „teamă” că El moare, pentru că ştim – şi vom detalia mai târziu această „ştiinţă” a noastră – că moartea Sa schimbă multe lucruri în bine.

Lui I Se cuvine „cântare cuvioasă”, cântare ca o bună mireasmă, pentru că El este izvorul milostivirii – Care ne umple mereu, de „mare şi multă milă” – dar şi limanul mântuirii – locul de scăpare, unde alergăm noi, păcătoşii.

Filonul dogmatic nu este separat de cel al vieţii concrete, dar nici de cel doxologic şi – cu atât mai mult – nu este separat de filonul penitenţial – l-am putea numi – al cântării de cult.

De cele mai multe ori, finalul cântărilor e un strigăt evlavios, o răbufnire în plâns a celui ce îl cântă. În finalul lor, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, Îl laudă cu un ton ce îi umple inima.

În Vecernia primei zile a Săptămânii Mari, mai sunt încă două cântări, dar structura lor ideatică e total diferită de a celor de până acum.

O cântare, în glasul al 3-lea[7], precedată de stihul: „Cântaţi Domnului cântare nouă, laudă Lui în Biserica Cuvioşilor”, are o dimensiune eshatologică evidentă.

Ea nu-L vesteşte pe Hristosul, Care vine cu chip de Rob, între oameni, ci pe „Judecătorul amintirilor şi gândurilor inimii”.

Această cântare nu improvizează, ci transcende. Ea este un bine al înţelegerii, care vine să răspundă la „nelămurirea” aparentă de adineauri.

Hristosul Căruia trebuie să-I mulţumim e Hristosul iubirii, dar Acesta nu e separat de Hristosul Judecăţii, ci e una şi aceeaşi persoană. Tocmai de aceea, El judecă faptele unui timp trecut, pentru a arăta, că tot în timp sau în tot timpul, Hristos a fost al iubirii, mai înainte de a fi al Judecăţii.

Cuvintele de început sunt zguduitoare, profetice: „Înfricoşător lucru este a cădea  în  mâinile  Dumnezeului  Celui  viu”.

Ele  sunt  în  strânsă  legătură  cu următoarele: „Nimeni să nu intre ispitind credinţa cea fără prihană”.

Ascultându-le, ne dăm seama, că suntem pregătiţi pentru un drum al înţelegerii directe, pentru o impropriere.

Cântarea aceasta e ca o uşă, care nu separă două realităţi, ci doar le distinge. Este o uşă deschisă.

De o parte stă Crucea iar de cealaltă parte tronul Etimasiei[8], dar între Cruce şi Judecată nefiind separaţie, căci Hristos e Cel ce le uneşte pe amândouă.

Ultima cântare a Vecerniei nu are un destinatar expres ci unul subînţeles. Ea se adresează adunării viclene şi desfrânate, care nu acceptă pe Fiul, dar se laudă cu credinţa în Tatăl.

Bineînţeles, în primul rând, e vorba despre ceata aceea, formată din arhiereii şi cărturarii iudeilor, care Îi cer să îi îndemne pe copii să tacă[9], să nu-L mai laude pe Împăratul Împăraţilor şi pe Domnul Domnilor dar sunt indicați aici, în același timp, și toţi ereticii şi păgânii, care nu-L recunosc pe Fiul Tatălui.

Dacă se înţelege că Fiul e de o fiinţă cu Tatăl, atunci se şi acceptă, că Fiul reprezintă iubirea Tatălui pentru lume, căci Fiul e iubirea Tatălui. Trimiterea Lui spre Cruce e o trimitere care ne ridică la înţelegerea iubirii Sale, căci prin iubirea Sa înţelegem, de fapt, iubirea dumnezeiască, atât cât putem noi să o înțelegem.

În textul românesc, urmează Pavecerniţa şi în cadrul ei Tricântarea[10] Sfântului Andrei Criteanul[11].

Acest ansamblu imnologic conţine 33 de piese – o cifră nu fără adânci semnificaţii – dacă nu mai luăm în consideraţie repetarea irmosului cântării a 8-a.

În locul celor 9 cântări sau ode, aflăm numai pe prima, pe a 8-a şi pe a 9-a odă, numărul 3 fiind un simbol al Preasfintei Treimi.

La o citire atentă a acestor canoane, aflăm că ele sunt o pregătire a sufletelor şi a trupurilor noastre pentru înţelegerea Patimilor Domnului şi nu o zugrăvire a „pregătirii” lui Hristos pentru Cruce.

Se vorbeşte despre Iosif Patriarhul ca simbol al Domnului, despre smochinul-sinagogă, despre alipirea de Domnul, în definitiv.

Pentru că Sfântul Andrei teologhiseşte despre Patimile Domnului nu în sine, ci în raportul lor cu noi, cei de azi şi de totdeauna.

În acelaşi timp se merge spre Crucea Domnului dar şi spre noi înşine, pentru că însăşi Crucea îşi revarsă iubirea până la noi.

Deşi nu suntem în Vinerea Mare – marele eveniment al restaurării noastre şi al întregii firi în Hristos – se anticipează acest moment copleșitor:

„Cu Patimile Sale vindecă patimile, Cel ce a

pătimit pentru noi; căci voind a pătimit în firea omenească cea asemenea nouă, toate Patimile Sale cele făcătoare de viaţă, ca să ne mântuim noi” [12].

Domnul Şi-a impropriat firea omenească, cea asemenea nouă, pentru ca să ne vindece. Lapidaritatea cântării de faţă nu se ia în sine, ci numai coroborată cu întregul mod de înţelegere al Sfintei Ortodoxii.

Aici nu ni se spune de ce anume trebuie să fie vindecată, ci ni se arată, că ea trebuie să fie vindecată, pentru că e bolnavă. Faptul că e bolnavă, e consecinţa logică a faptului că are nevoie de vindecare, de tămăduire.

În loc să vorbim despre moarte – aşa cum cunoaştem noi, cei de azi, moartea – vorbim de moartea Domnului, ca despre o moarte „făcătoare de viaţă”, ca despre o moarte care învie, care ne învie.

Cuvintele Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae sunt relevante în acest sens:

„Moartea ca supremă şi definitivă arătare a supunerii voinţei omeneşti, voinţei lui Dumnezeu, este astfel o trecere la adevărata viaţă.

Omenescul atunci moare întrucât arată definitiv că nu vrea nimic al său, nimic deosebit de Dumnezeu; dar învie întrucât făcând dovada ultimă că vrea ce vrea şi Dumnezeu, s-a deschis izvorului de viaţă, şi-a arătat identificarea deplină a voii cu voia lui Dumnezeu.

Acest fel de moarte este totodată începutul vieţii adevărate sau premisa ei, e o moarte paradoxală.

Făptura voindu-se pe sine deosebit[ă] de Dumnezeu, moare; şi renunţând pentru Dumnezeu, în mod definitiv, de a se voi pe sine, învie în Dumnezeu. Şi cine nu vrea ceva deosebit de ce vrea Dumnezeu, vrea cu puterea lui Dumnezeu” [13].

Suntem la începutul pregătirii pentru Cruce – pentru înţelegerea ei – dar Sfântul Andrei nu ne lasă departe nici de teologia Sfintei Treimi.

Există trei Slave ale Treimii – cum sunt numite aceste cântări – şi ni se precizează că există „Trei fără de început”, veşnici, din totdeauna, dar şi o singură fiinţă propovăduită.

Dacă am reduce demersul nostru exegetic numai la ceea ce face Hristos pentru noi, am vorbi numai de o parte a teologiei pe care o cuprind cântările Triodului. Tocmai de aceea vrem să reliefăm întregul spectru al imnologiei existent aici.

Raportarea noastră la Sfânta Treime e o raportare a dragostei noastre la realităţile existenţei celei mai presus de existenţă ale Preasfintei Treimi.

Pe Dumnezeu eu Îl laud şi Lui mă adresez cu „Tu” şi nu cu pronumele de politeţe „Dumneavoastră”. A spune lui Dumnezeu: „Pe Dumneavoastră Vă laud” e o impietate plină de distanţare, de neparticipare.

Ca să-I spun „Dumneavoastră”, trebuie să-L văd ca pe Ceva sau – mai bine-zis – ca pe Cineva, Care nu-mi aparţine şi nu vreau să-mi aparţină niciodată.

Între noi şi El nu e distanţă. Între noi şi El e dragoste, e rugăciune, în esenţă sunt cuvinte de dragoste.

Dar, dacă pentru noi, a-L lăuda pe Dumnezeu e ca şi cum am respira[14], altora li se potrivesc cuvintele: „Străin lucru este celor fără de lege a Te slăvi pe Tine”[15].

„Străin lucru”: o minunată alăturare!

În imnologia noastră ortodoxă, „străin lucru” nu se referă – uneori – la ceva care nu ne aparţine, ca şi proprietate personală, ci la ceva unic cu desăvârşire. Axionul Prea Curatei Maici, din ziua naşterii Sale (8 septembrie), afirmă acest lucru[16].

Cuvântul „străină” însă, în alte două cazuri, în cadrul grupului de cântări ce aparţin cântării a 9-a, exprimă o normalitate semantică, adică o situaţie harică, o stare harică personală, trăită la nivel personal: „Străină este celor necuvincioşi curăţia, şi străină este celor credincioşi fărădelegea”[17] și „Străină este celor fără de lege buna legiuire şi străină necredincioşilor cunoştinţa de Dumnezeu”[18].

Nu lipsesc, din cadrul Pavecerniţei, nici aluziile la ucigaşii Domnului.

Deşi în cântarea: „Pregăteşte-ţi, Iudee, pe preoţii tăi, găteşte-ţi mâinile spre uciderea lui Dumnezeu”[19], pare a se încuraja – la o primă vedere – ucigaşii Domnului, Sfântul Andrei însă trimite prin aceasta la blândeţea şi liniştea pe care o are Hristos Domnul, Care vine spre Patimă.

El e numit Miel dar şi Păstor, adică Jertfă şi Jertfitor. Ca să fie „Împăratul lui Israel”, El Se aduce pe Sine Jertfă fără prihană şi, aşa cum observă Părintele Profesor Constantin Galeriu, „în Hristos e o identitate absolută între Arhiereu şi Jertfă, între Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce. El e Preot şi Jertfă.

Jertfa Lui e Trupul Lui, e firea umană purtată de o Persoană divină, iar Persoana divină Se identifică cu firea umană însuşită aşa cum e identică cu firea Sa divină.

Într-însa e sublimată ultima rămăşiţă egoistă. Şi în însăşi această oferire personală completă e deschisă uşa pentru împlinirea fiinţei umane”[20].

Al 8-lea imn al cântării a 9-a aduce în fața noastră un amănunt definitoriu pentru noi. Aici se spune: „să mântuiască pe cei ce strigă neîncetat”[21] şi nu pe oricare.

Deşi El a murit pentru toţi, nu îi obligă pe acești toţi – deşi dragostea Lui ar trebui să ne oblige conştiinţa şi inimile – ca să strige, în mod neîncetat, spre El.

El a murit pentru noi – El, Arhiereul nostru Cel adevărat – şi ne-a dat posibilitatea comuniunii cu El, comuniune care „înseamnă însă, atât firea omenească restabilită din egoismul ei, cât şi iubirea lui Dumnezeu manifestându-se neîmpiedicată în voinţa ei de a împodobi pe om cu darurile ei, neîmpiedicată de egoismul duşmănos al omului”[22], pentru ca fiecare credincios să aibă posibilitatea de a striga, precum un fiu, la Părintele său.

Caracterul  acestei  rugăciuni  însă  nu  e de  cerere, ci de  preamărire a  Sa, pentru că el strigă – credinciosul – în esenţă: „Binecuvântat este Cel ce vine să mântuiască toată lumea prin Cruce”[23].

Mântuirea obiectivă, cu alte cuvinte, adică tot ceea ce a făcut Hristos Domnul pentru noi, nu ne aduce niciun folos, dacă noi nu stăm în starea credinţei celei vii, a celei care se exprimă atât în mod doxologic, cât şi în modul faptelor iubirii[24].

Ambiţia protestantismului de a considera că numai Jertfa Domnului e necesară iar, din partea noastră, să lipsească orice aport personal, e o supoziţie deşartă, pentru că un om, care nu acceptă pe deplin acest mod nou fiinţial al ortodoxului, nu poate fi un „om nou” – chiar dacă ar putea crede despre sine că este – ci trebuie să se simtă un „om nou”, împreună cu alţi fraţi, în Duhul Sfânt.

Crezând în Jertfa lui Hristos, ortodoxul îşi impropriază starea de crucificat în sine însuşi, starea de a fi în luptă cu patimile sale. Această stare de a fi pe cruce dar şi de a purta crucea – un paradox existenţial al vieţii noastre duhovniceşti – e plină de puterea Crucii, de puterea pe care Duhul Sfânt o dă aceluia, care se curăţeşte de patimi.

Domnul era pe Cruce, iar arhiereii, cărturarii şi bătrânii Îi strigau, cu o răceală impersonală: „Dacă este Regele lui Israel, să Se coboare acum de pe Cruce şi vom crede în El” (Mat. 27, 42), pe când trecătorii erau mult mai direcţi: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe Cruce!” (Mat. 27,40).

Dar El nu i-a ascultat pe niciunul dintre ei, pentru că a iubi înseamnă a fi crucificat iar a fi în durere plină de iubire pentru aproapele înseamnă a fi creştin ortodox.

Dacă suferi din iubire sfântă pentru alţii înţelegi ce e Crucea şi, mai ales, cât de dulce şi binefăcătoare e purtarea Crucii.

Când suferi pentru Hristosul Crucii, atunci nu mai priveşti Crucea ca pe un obiect sau ca pe o reprezentare distantă, ci ca pe un semn lăuntric, ca pe o realitate ce indică iubirea, iubirea ta pentru El dar şi pentru ei, pentru fraţii tăi,  oricare ar fi ei.

Referindu-se la această stare, de unire intimă şi desăvârşită cu Crucea, Părintele Dumitru Stăniloae, scria într-un articol de Paşti:

„Învierea noastră cu Hristos Dumnezeu făcut om fără de păcat se realizează nu numai prin voia Lui, ci şi prin voia noastră.

Voinţei lui Dumnezeu de a Se uni cu noi prin iubire, făcându-Se, în acest scop, om şi mergând din iubirea Sa faţă de noi până la primirea morţii pentru noi, trebuie să-i răspundem cu voinţa noastră de a ne uni cu El şi cu semenii noştri, primind puterea pentru aceasta de la El Însuşi. (…)

[Căci] iubirea Lui şi iertarea Lui, căruia nu-i vom răspunde cu iubirea noastră faţă de El şi cu iubirea noastră faţă de semeni, nu va avea niciun efect spiritual asupra noastră, cum nu are iubirea faţă de o piatră”[25].

Denia de Duminică seara continuă ziua doxologică.

Şi cum Denia e, de fapt, o Utrenie specială, după cei 6 psalmi specifici şi după caldul dar şi întristatul Aliluia întreit, ascultăm troparul – eshatologic prin excelenţă – „Iată Mirele vine în miezul nopţii…”[26].

El indică privegherea, ca un mod concret de aşteptare a Domnului dar face şi trecerea la sedelna glasul 1, în care se  spune:

„Cinstitele Patimi au răsărit lumii în această zi ca nişte

lumini de mântuire, căci Hristos merge să pătimească din bunătatea Sa.

Cel ce cuprinde toate cu palma primeşte

a fi răstignit pe lemn ca să mântuiască pe om”[27].

Prima zi a Săptămânii Sfintelor şi Cinstitelor Patimi ale Domnului este o zi a luminii, a luminării minţii spre mântuire, pentru că toate aceste sfinte zile sunt lumini, atâta timp cât ne învaţă, în mod riguros, cum să ne mântuim.

În ele învăţăm cum a pătimit Hristos, în marea Sa bunătate, pentru noi, cei uituci şi nerecunoscători.

Avem în această imagine imnică o suprapunere care poate fi evidenţiată de foarte multe ori în cultul nostru.

Pe de-o parte, Dumnezeu Cuvântul e Cel care cuprinde toate cu palma, Care a creat toate şi poartă de grijă tuturor iar, pe de altă parte, El e văzut ca răstignit pe lemnul Sfintei Cruci, ca Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care suferă pentru noi.

Această suprapunere vizuală însă are un rol dogmatic. Ea vrea să precizeze, că unul și acelaşi e Fiul lui Dumnezeu, chiar dacă e văzut ca Dumnezeu Cuvântul, ca Logos dumnezeiesc ori ca Iisus Hristos, ca Dumnezeu întrupat.

Cel ce „era la Dumnezeu…S-a făcut Trup şi S-a sălăşluit întru noi” (In.1, 1, 14), după cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul, pentru că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat, fără ca să fie numai om, ci Dumnezeu şi om în același timp.

E amintită realitatea mântuirii, dar nu explicată. Se spune, nu ce e mântuirea, ci doar faptul că mântuirea e o consecinţă evidentă şi reală a Răstignirii Sale.

Pentru aceşti minunaţi imnografi e mai importantă conştiinţa dependenţei totale de moartea Domnului, decât disecarea ei la propriu.

Ei se leagă, în scrierile lor, nu de o pătrundere subiectivă a morţii Domnului, ci de realitatea concretă a ei.

Credincioşii ortodocşi trebuie să înţeleagă Cine a murit pentru ei, în primul rând. Această înţelegere teologică îi poate determina, în mod total, spre a-L iubi pe Acela, căci iubirii trebuie să-i răspunzi cu iubire iar celei mai mari iubiri – care e a lui Dumnezeu – trebuie să-i dai toată inima ta (Lc.10, 27).

A doua sedelnă[28], face aceeaşi unire distinctă între  Hristos-Judecătorul şi Hristos-Pătimitorul.

Deşi El e nevăzut – nu atunci, când era pe pământ, ci acum – atunci a fost „văzut cu Trup”, adică în Trup şi mergând să fie „ucis de oameni fără de lege”.

Punerea în paralel a acestor două stări de a fi şi de a se manifesta ale Domnului are un rol duhovnicesc, mântuitor, pentru că, pe de o parte, nu se separă Patima Sa de Judecata pe care o va face lumii iar, pe de altă parte, nici nu se confundă timpul mântuirii cu timpul răsplătirii faptelor.

Deşi tot Hristos e şi Mielul Cel junghiat (Apoc. 5, 6), dar şi Fiul omului de la Matei 25, 31, nu se poate confunda ipostaza Sa de iertător al păcatelor, cu ipostaza Sa de pedepsitor al lor.

O astfel de confuzie e pierzătoare de suflet. El aşteaptă pocăinţa noastră acum şi sfinţirea vieţii noastre iar nu pedepsirea noastră.

Dar această sedelnă cuprinde şi următoarele cuvinte: „Judecând judecata noastră cu Patima Ta”, cuvinte cu adânci semnificaţii, care, interpretate defectuos, ar isca multe înţelegeri greşite.

Dacă am considera că El judecă pedeapsa noastră, blestemul nostru, cu Patima Sa, am fi pe un drum greşit, pentru că El a venit pentru oaia cea pierdută (Lc.15,1-7) şi pentru fiul cel risipitor (Lc.15,11-32) şi aceasta, pentru că am socoti judecata noastră, ca fiind legată de blestemele din capitolul al 3-lea, din cartea Facerea.

Dar, dacă am înţelege că El judecă înţelegerea noastră, judecăţile noastre de valoare, arătându-le neîntemeiate prin Patimile Sale, am fi pe un drum bun, căci am pricepe – chiar dacă puţin – că opera de mântuire a Domnului nu a fost după gândirea noastră, care nu doreşte suferinţa, ci după înalta şi necuprinsa Lui înţelepciune.

Tocmai de aceea şi în sfârşitul sedelnei se spune, că „pentru aceasta laudă, mărire şi slavă înălţând puterii Tale, Cuvinte, cu un glas le aducem Ţie”[29].

Pare, poate, „idealistă” ideea de glas unic al credincioşilor, dar nu este nici pe departe aşa. Cântările noastre de cult nu propun lucruri irealizabile, ci vorbesc despre realităţi concrete, despre stări autentice, duhovniceşti, pe care, cei care le-au scris, le-au cunoscut îndeaproape.

Noi aducem laudă, mărire şi slavă Preasfintei Treimi, dar şi numai Mântuitorului Hristos, înţelegând prin aceasta, întreaga expresie a fiinţei noastre intime. Cu alte cuvinte, numai Lui Îi putem aduce acestea, pentru că numai Lui I Se cuvine totul.

A treia sedelnă – şi ultima înainte de citirea Sfintei Evanghelii – e o chemare la prăznuire, o chemare bucuroasă, pentru că ne îndeamnă, „să-L întâmpinăm cu cântări”[30] pe Hristos Domnul.

Se repetă, pe scurt, Patimile Domnului, dumnezeieştile Sale suferinţe, dar nu într-o prezentare expresionistă, ci într-o înşiruire, care să producă, în inimile ascultătorilor, sentimentul importanţei capitale, absolute, a Patimilor Sale.

Pe măsură ce sunt prezentate enunţiativ, se doreşte nu o exacerbare a sensibilităţii noastre, pentru o contemplare pătimaşă a suferinței Sale, ca în romano-catolicism, ci o conştientizare a răbdării Sale, a cât a suferit pentru mântuirea noastră.

El a răbdat toate pentru noi. Acest lucru se vrea înţeles foarte bine de către fiecare credincios ortodox în parte.

Suferinţele Sale cele prea sfinte sunt enumerate, tocmai pentru a ne conştientiza lipsa de fapte bune şi de nevoinţe duhovniceşti. Această enumerare realistă și zguduitoare trebuie să ne aducă umilinţă şi nu plictiseală în lăuntrul persoanei noastre.

Tricântarea aparţine Sfântului Cosma de Maiuma deşi, în textul nostru, apare doar titlul: „alcătuire a lui Cosma”[31].

Cele trei irmoase, care încep fiecare cântare, sunt scrise pe tiparul normal al canoanelor de la Utrenie, prima referindu-se la trecerea prin Marea Roşie, a 8-a la Sfinţii trei tineri din cuptorul Babilonului iar a 9-a cântare  la Întruparea Domnului din Preasfânta Stăpână, Născătoarea de Dumnezeu, Maria, accentuându-se faptul, că Întruparea Sa a fost pentru dezlegarea greşelilor noastre, pe când celelalte componente imnografice ating evenimentele care se regăsesc în sinaxarul zilei şi anume: pomenirea Patriarhului Iosif şi a smochinului care s-a uscat la blestemul Domnului.

Între imnele cântării întâi, al doilea imn este o laudă a imnografului faţă de smerenia Cuvântului întrupat, pe când al treilea imn este o adresare a Domnului Hristos,  o adresare a Sa către noi.

În al doilea imn, smerenia Domnului e mărturisită ca fiind „negrăită”, dar nu se omite nici faptul dogmatizării celor două firi – dumnezeiască şi omenească – în Persoana Sa.

Fiind o prelucrare, acest imn, a pasajului chenotic de la Filipeni 2, 6-11, el nu vrea să ne demonstreze că nu putem spune nimic despre Hristos ci, dimpotrivă, că putem spune cele ale iconomiei Sale pentru noi.

Aici „smerenia Cuvântului” se traduce prin întrupare. El Se face „asemenea în chip de rob”, dar nu pentru a deveni rob păcatului – căci nu s-a spus identic, ci asemenea omului supus păcatului – căci El a fost fără de păcat.

El S-a făcut şi om, pentru a arăta Ucenicilor, „căci cu slavă S-a preaslăvit” în ziua Învierii Sale, şi ca om, nu numai ca Fiul Tatălui, conform cu Ioan 17, 5: „Preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea”.

Dar să nu înţelegem că acesta e motivul principal al Întrupării, ci că acesta e motivul pentru care, Sfinţii Apostoli, au înţeles în mod existenţial, Dumnezeirea Sa.

Văzându-L înviat şi văzându-L pentru puţin în faţa lor – după Sfânta Sa Înviere – şi apoi făcându-Se nevăzut, au înţeles, în mod evident, că El nu e supus  spaţiului şi  timpului şi nici morţii şi că e  Dumnezeu adevărat, după cum Îl cunoscuseră ca om adevărat, din împreună petrecerea Lui cu ei.

Revelarea deplină a dumnezeirii Sale făcându-se odată cu învierea Sa din morți, prin aceasta i-a făcut deplin încredinţaţi, pe Sfinții Săi Apostoli, de divino-umanitatea Sa, fapt pentru care vom pleda mai mult, atunci când va fi timpul.

Al treilea imn al cântării întâia – despre care am spus mai sus, că e o adresare directă a Domnului către noi – vrea să se constituie într-o revelaţie post-Revelaţie. Textul integral al imnului e acesta:

„Însumi am venit să slujesc lui Adam

celui ce sărăcise, cu al cărui chip, M-am

îmbrăcat de bunăvoie Eu, Ziditorul,

bogat fiind cu Dumnezeirea, şi să-Mi

pun sufletul Meu răscumpărare pentru dânsul;

Cel ce sunt nepătimitor cu Dumnezeirea”[32].

Hristos Domnul ne explică astfel – prin înţelegerea Sfântului imnograf – motivul Întrupării Sale: răscumpărarea lui Adam şi a întregului neam omenesc, dar şi faptul – eminamente dogmatic – al nepătimirii Dumnezeirii, pentru că la Dumnezeu „nu este mutare sau umbră de schimbare”[33].

Sărăcia lui Adam e sărăcia pe care a adus-o păcatul său, pe când bogăţia Domnului e harul dumnezeiesc infinit, care izvorăşte din persoana Sa, a Celui răstignit pe cruce. Moartea Sa e răscumpărarea lui, dar El a suferit cu trupul Său şi nu cu dumnezeirea Sa.

Această învăţătură de credinţă e dezbătută de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae în următorii termeni:

„Nepătimirea firii dumnezeieşti nu trebuie înţeleasă ca nepăsare şi ca neputinţă de participare prin Ipostasul ei la cele omeneşti. Chiar o astfel de neputinţă de participare ar fi o îngustare sau pătimire.

Toate acestea le spune Leonţiu de Bizanţ: «Nimic din acestea n-ar putea primi Cuvântul lui Dumnezeu (din năzuinţele sufletului prin dorinţă şi iuţime spre Dumnezeu), fiind neschimbat şi nemodificabil prin fire.

Totuşi nu va refuza din pricina impasibilităţii firii să Se unească prin fiinţă cu firea omului, ca să nu se vadă că refuzul e o patimă adevărată şi Se teme să fie în acelea în care sufletele sârguitoare Îl au pe El ca ajutor şi susţinător, întrucât nu au primit nicio vătămare de la trup, ci mai degrabă s-au îmbogăţit din Dumnezeu, având trupul împreună-lucrător spre virtute, şi nu adversar».

Dumnezeu este ca Persoană liber şi pentru participare, mai bine-zis pentru întărirea celor ce pătimesc. Se poate spune deci că pătimirile ţin de firea omenească şi, în acelaşi timp, că  Fiul lui Dumnezeu și le-a însuşit întrucât S-a făcut om, nu ca să cadă sub puterea lor, ci ca să le biruiască cu puterea Sa. Şi-a însuşit pătimirile în care și-a arătat libertatea şi puterea de a birui slăbiciunea sucombării firii noastre sub ele”[34].

Întruparea este, după Sfântul Cosma, o îmbrăcare de bunăvoie a Cuvântului cu trupul omenesc.

Câtă frumuseţe dumnezeiască! Frumuseţea imnelor noastre liturgice vine tocmai din sensibilitatea pe care ne-o dă evocarea acestor momente ale iconomiei mântuirii noastre iar, în cazul acestui imn, ea este evidentă.

Cuvântul dumnezeiesc Se îmbracă cu trupul ca şi cum S-ar îmbrăca cu o haină, adică cu aceeaşi firească şi proprie dorinţă, pentru că e Unul care o doreşte într-o strânsă familiaritate cu Sine. Omul îşi îmbracă haina pentru ca să-l acopere. Cuvântul dumnezeiesc Se îmbracă cu trupul, pentru ca să Se smerească, din iubire neţărmurită pentru om și pentru ca să fie propriu dialogului cu oamenii.

În acest sens, tot Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – marea noastră minte duhovnicească – spunea următoarele:

„Dacă nu S-ar fi coborât la posibilităţile noastre de primire a bogăţiei Lui, nu ne-ar fi îmbogăţit pe noi, ci, sau ne-ar fi lăsat aşa cum eram, sau ne-ar fi desfiinţat prin atotputernicia, manifestată, a Sa. Coborârea Lui e condiţia întâlnirii cu noi, la nivelul în care putem primi bogăţia Lui. Coborârea Lui e condiţia îndumnezeirii noastre”[35].

El coboară la noi şi devine om, făcându-Se propriu nouă. Firea noastră devine parte a ipostasului Său, nu pentru ceva timp, ci pentru totdeauna.

De aceea, marea Sa iubire faţă de noi o arată şi o va arăta veşnic, pentru că El nu Se mai dezice de trupul Său, pe care l-a luat, odată pentru totdeauna, din Prea Curata Fecioară Maria, Stăpâna noastră.

Condacul şi icosul zilei nu ne prezintă pe Domnul Hristos, ci pe Dreptul Iosif – care se pomeneşte acum – ca pe unul care și-a învins tinereţea prin înfrânarea liber consimţită.

El nu a devenit rob plăcerilor egiptencei, deşi era în robie și acest minunat exemplu ne folosește şi nouă, căci ne aflăm în Postul Mare și suntem supuși tirului diferitelor ispite trupești.

Evocarea Dreptului Iosif e un stimulent al voinţei credinciosului. Ortodoxul e îndemnat să rabde, chiar dacă situaţia în care se află e o situaţie limită.

Sinaxarul acestei sfinte zile prezintă subiectele anunţate, ca lecturări şi parafrazări ale locurilor analoage din Sfânta Scriptură, dar şi ca erminii duhovniceşti la unele laturi ale realităţilor scripturale.

În comparaţie cu condacul şi icosul, Sinaxarul vede în Dreptul Iosif o preînchipuire a Domnului Hristos[36], iar referirile la smochinul cel uscat – pentru că uscarea s-a întâmplat a doua zi după intrarea Sa în Ierusalim – au în vedere sinagoga iudeilor, pentru că nu avea rod, „ci numai umbra Legii”[37].

Explicările duhovniceşti merg mai departe, pentru că uscarea smochinului arată şi faptul, că iudeilor li s-a luat şi Legea, dar şi aceea că, prin blestem, Domnul a vrut să le arate că El poate şi pedepsi pe cei care nu se îndreaptă.

În cele din urmă, Sinaxarul apelează la Sfântul Isidor Pelusiotul, care păstrează tradiţia, cum că blestemul a fost dat smochinului, pentru că, după păcatul strămoşesc, acel pom al călcării poruncii nu a fost blestemat.

Rezumatul Sinaxarului se poate concretiza astfel: Dreptul Iosif ne dă să-L vedem – prin închipuire – pe Hristos Domnul, iar smochinul uscat ne îndeamnă la umilinţă, pentru că astfel ne găsim noi în faţa Dreptului Judecător.

Pornim la drum nu cu începutul – cu Patimile Sale – ci cu calitatea Sa de Judecător, cu prezentarea Sa ca Omega, pentru a vedea, în Patimile Sale, împlinirea noastră eshatologică. Privim înainte, pentru a şti unde ne duce înţelegerea acestui curs al zilelor Săptămânii Patimilor.

Al doilea imn al cântării a 8-a, ne întoarce la Sfântul Ioan Evanghelistul şi la Sfânta sa Evanghelie (In. 13, 35).

Cunoaşterea voii Domnului se dobândeşte prin împlinirea poruncilor Sale, iar cel care va împlini poruncile dumnezeieşti, va fi cunoscut, prin ele, ca ucenic al Domnului.

Toţi cei care îl vor vedea pe ortodoxul cel adevărat, vor vedea în el iubirea pentru Dumnezeu dar şi iubirea lui Dumnezeu în acesta, pentru că, pe măsura împlinirii poruncilor, iubirea lui Dumnezeu se împărtăşeşte acestuia tot mai mult.

Imnul aminteşte şi de Ioan 14, 27, recomandând pacea şi înţelegerea între oameni, dar şi de momentul spălării picioarelor (In. 13, 14-17), pentru că „gândind la cele smerite vă veţi înălţa şi Domn pe Mine cunoscându-Mă”[38].

Smerenia Domnului este o icoană care ne îndreaptă către smerenie. Fiind smeriţi, putem înţelege pe Dumnezeu, Care S-a smerit într-atât, încât S-a făcut toate pentru noi.

Nu ni se explică starea de a fi smerit, dar privind la smerenia Domnului, prindem, într-un mod minunat, o anume înţelegere a acestei mari şi minunate taine duhovniceşti.

Când vom gândi smerit, vom înţelege ce mari adevăruri ştie smerenia şi, în această stare, vom cunoaşte de ce Hristos ni S-a descoperit ca Smerenie.

Cunoscând  umilinţa, cunoscând  predarea  desăvârşită  a  voii  noastre  lui Hristos, Îl înţelegem pe Hristos ca Domn, ca Stăpân absolut al nostru şi aceasta, din iubire pentru El, pentru că nu putem să nu-L iubim atunci continuu, fără încetare.

Lauda adusă Lui e un rezultat al iubirii ce vine din smerenie, pentru că vom simţi în această stare a noastră – chiar şi foarte puţin – de câtă smerenie a fost capabil Hristos pentru noi.

Smerenia Lui a fost iubirea Lui cea mare şi necuprinsă pentru noi, iar dacă noi ne supunem Lui, trăim în aerul rarefiat al acestei iubiri care ne mântuie.

Dar lauda pe care o aducem Lui, din iubire pentru El, nu se termină odată cu sfârşitul nostru pământesc, pentru că destinaţia noastră e aceea de a sta pururi în stare de laudă, în bucuria preamăririi lui Dumnezeu[39].

Al treilea imn al cântării a 8-a e o chemare, a lui Israel cel potrivnic, la umilinţă. Din nou, prin imnul Bisericii, se aude glasul cel blând şi a toate iertător al Domnului.

Glasul Său cheamă umanitatea din păgânătate la o viaţă ortodoxă. „Sorţul”, voia Domnului, e smerenia, pentru că El vine ca Unul smerit şi nu ca atotputernic spre Golgota pătimirii. Şi aceasta, pentru că „adevărata stăpânire e smerită şi nu cu putere. Puterea vine din slăbiciune”[40].

Al doilea imn al cântării a 9-a îndeamnă la lepădarea de patimi pentru ca să luăm, să primim: „cunoştinţă înţeleaptă, vrednică de dumnezeiasca Împărăţie”[41], care e compatibilă cu Împărăţia lui Dumnezeu.

Învăţătura adevărată e aceea care ne sfinţeşte şi ne sfinţeşte, dacă e adusă de Hristos, Cel Care ne-a vestit Împărăţia. Dacă nu ne trimite la Împărăţie, pe măsura corectă a înţelegerii lui Hristos, atunci e o cunoştinţă fără Hristos şi fără raţiune.

Dar acest imn ne vesteşte şi faptul, că întru Înţelepciunea a toate, întru Hristos, dacă vom fi fiii Împărăţiei, vom fi slăviţi şi vom străluci întru El mai luminat decât soarele, conform cu Apocalipsa 22, 5: „Şi noapte nu va mai fi şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu  va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor”.

Al treilea imn al acestei cântări ultime e tot o referire la smerenie dar şi la urmarea Patimilor Domnului: „Beţi paharul Meu, pe care Eu îl beau, şi veţi fi slăviţi cu Mine întru Împărăţia Tatălui Meu”[42].

Acesta are legătură cu episodul de la Matei 20, 20-23, pentru că paharul chinurilor, e suportarea – din iubire pentru Hristos – a tuturor prigonirilor.

Ceea ce te slăveşte în Împărăţia Sa, nu sunt chinurile în ele însele, ci dragostea pentru Hristos, pentru care ai socotit suferinţele pahar îmbietor, plin de dulceaţă negrăită.

Acolo vom fi slăviţi împreună cu Fiul, împreună cu Fiul în faţa Tatălui, căci prin iubirea Lui şi prin ajutorul Lui, noi am putut să bem paharul morţii cu smerenie.

Cu acest ultim imn, se termină canoanele şi apare în prim plan svetilna/luminânda ce se va cânta, la fiecare Denie, până în Joia cea Mare şi anume – arhicunoscuta – :

„Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd

împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa.

Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de

lumină şi mă mântuieşte”[43].

Nu mai vorbeşte Domnul, ci eu, cel care o cânt. Mă raportez la Împărăţia Sa, pentru a mă vedea gol de harul Duhului Sfânt.

Împodobirea Împărăţiei e lumina dumnezeiască, care mie îmi lipseşte. Sufletul meu trebuie să aibă o haină de lumină şi nu „înţelepciunea sclipitoare” a certurilor de cuvinte. Tocmai de aceea, îmi cer haina sufletului, lumina Treimii în ființa mea.

Dumnezeu e Lumină şi El e văzut ca Lumină ce izvorăște lumină dumnezeiască necreată. Tocmai de aceea Îl numesc pe El „Dătător de lumină”. De aceea i-o cer Lui, pentru că numai El poate să mă îmbrace în lumina Sa cea veșnică.

Laudele sunt în număr de trei şi sunt izvorâte din versete culese din Sfintele Evanghelii (Mt. 20,18-19; Mc.10, 33-34; In. 20,17).

Vestirea Patimilor Domnului de către El Însuşi – mai înainte, ca o profeţie – se vădesc acum în fapt. Suntem îndemnaţi nu să-L privim, ci „să mergem împreună cu Dânsul şi împreună să ne răstignim, şi să ne omorâm (pe noi înşine n. n.) pentru Dânsul”[44], în sensul renunţării la poftele egoismului nostru.

Imitarea lui Hristos[45], pe care ne-o propune Thomas  à Kempis[46], nu ne este proprie. Noi trebuie să-L urmăm, din lăuntrul nostru, pe Domnul, și nu la modul exterior, ca în aşa-zisele „contemplaţii” romano-catolice[47].

Ajungerea la Patimile Domnului e un prilej de slavă, de laude duhovniceşti aduse lui Dumnezeu, pentru „îndelungă-răbdarea Lui nespusă” şi pentru „milostivirea Lui”[48].

Faptul chenotic al existenţei Fiului lui Dumnezeu întrupat  naşte continue momente de preamărire a Sa, pentru că cei credincioşi simt, în smerenia Lui, atât multa Sa răbdare cât şi multa Sa milă.

A treia stihiră a laudelor, e prima menţiune, se pare – detaliată – a Învierii Domnului, pentru că scularea Sa din morţi, va fi „spre bucuria credincioşilor şi spre viaţă veşnică”[49].

Şi cu toate că se anticipează învierea Sa dintre cei morți – deşi nici nu a început bine desfăşurarea Patimilor – „Duminica (Învierii) n-a înghiţit Vinerea (Mare), dar nici Vinerea (Mare) n-a eclipsat Duminica (Învierii)” [50].

Stihirile stihoavnei – în număr de cinci – se menţin pe aceeaşi linie de îndemn spre fapte evlavioase, însă prima stihiră ne vorbeşte despre „taina cea nespusă a rânduielii Tale”[51], adică despre întruparea Domnului şi despre întreaga Sa operă de răscumpărare.

Întruparea Cuvântului a fost o „taină”, deşi Sfinţii Proroci au vestit-o cu lux de amănunte.

Nu se ştia precis momentul şi modul naşterii Sale, dar toţi Îl aşteptau pe Emanuel (Is. 7, 14). Întrupându-Se, Domnul a trăit tot retras, tot în taină, până când a început să vorbească lumii dar aceasta, pentru ca să se împlinească rânduiala mântuirii noastre, mergând să Se răstignească.

Cu aceste ultime explicaţii, nemaizăbovind asupra Ceasului al 6-lea – care se distinge prin troparul prorociei şi pericopa de la Iezechiel 1, 1-20 – mergem la slujba Pavecerniţei Mari, unde găsim o altă Tricântare a Sfântului Andrei Criteanul.

Această creaţie imnografică conţine 34 de cântări iar ideile cântărilor au un pronunţat caracter dogmatico-moral, evidenţiindu-se atât relaţiile interne, pline de iubire nebănuită, din cadrul Sfintei Treimi dar şi multiple aspecte ale vieţii şi operei Mântuitorului Hristos.

A şaptea piesă imnică, spre exemplu, indică modul de a fi al Cuvântului în relaţie cu Dumnezeu Tatăl.

„Vedeţi, vedeţi că Eu sunt Dumnezeu,

Cel mai înainte de facerea tuturor

şi mai înainte de întemeierea cerului şi a

pământului; şi ştiu toate, ca Cel ce sunt tot

în Tatăl şi pe Dânsul tot Îl port întru Mine”[52].

O minunată lecţie referitoare la relaţiile inter-treimice!

Dumnezeu Cuvântul este mai presus de timp – pentru că El e veşnic – şi ştie toate, pentru că e de o fiinţă cu Tatăl şi Atotştiutor. Fiul e tot, în întregime în Tatăl şi Îl poartă  în  El, conform  titlului  secţiunii a 6-a[53] a subcapitolului:  „Sfânta Treime, taina perfectei unităţi a Persoanelor distincte” – numit: „Fiecărui Subiect treimic Îi sunt interioare Celelalte două”.

La această secţiune a Dogmaticii sale, Părintele Stăniloae spune, printre altele:

„Fiecărui Subiect treimic Îi sunt, în acelaşi timp, desăvârşit transparente Celelalte, ca alte eu-uri ale Sale.

Fiul apare în conştiinţa Tatălui prin actul naşterii ca o altă Sine (a;llon e`auto,n). După Sfinţii Părinţi, Sinea Tatălui nu S-ar cunoaşte pe Ea Însăşi dacă n-ar avea oglinda conştiinţei Sale pe Fiul ca o altă conştiinţă a Sa.

Aceasta nu înseamnă că Fiul Îi aduce Tatălui din afară cunoaştere de Sine, ci că Tatăl numai întrucât e subzistenţa esenţei divine ca Tată, deci întrucât e Născător al Fiului, Se cunoaşte pe Sine”[54].

Iar puţin mai încolo continuă:

„Sinea Tatălui Se cunoaşte pe Ea Însăşi prin faptul că Se cunoaşte din imaginea Sa, din Fiul, precum Fiul Se cunoaşte privindu-Se în Tatăl ca modelul Său. Subiectul Tatălui naşte o imagine a Sa, ca prin Ea să Se cunoască pe Sine.

Însă condiţia cunoaşterii Sale reale I-o dă nu o simplă imagine gândită a Lui, ci o imagine reală a Tatălui, care prin existenţa ei Îi arată nu numai ce poate să gândească, ci şi ce poate să facă şi cum poate să iubească, adică o imagine care primeşte şi ea, prin aceasta fiinţa Tatălui.

Tatăl Se cunoaşte pe Sine în Fiul şi prin Fiul, numai întrucât Fiul ca imagine reală a Tatălui proiectează spre Tatăl existenţa Sa, ca Fiu al Tatălui; dar şi Fiul Se cunoaşte pe Sine prin aceasta.

Tatăl Se cunoaşte pe Sine în Fiul nu ca într-o imagine pasivă a Sa, ci ca într-o imagine activă, care întoarce şi ea spre Tatăl cunoaşterea Sa despre El, cunoaştere ce a devenit posibilă întrucât a luat naştere ca imagine reală perfectă a Tatălui”[55].

Al zecelea imn Îl proclamă pe Hristos Domnul ca pe Cel care ştie sfârşitul dar ni l-a ascuns pentru noi[56], pe când următorul ne spune: „porţi în Tine fireşte pe tot Duhul Sfânt Cel pururi vecuitor, împreună cu Tatăl”[57]; afirmaţie ce ne introduce din nou în învăţătura despre Sfânta Treime şi anume în capitolul „Despre purcederea Sfântului Duh din Tatăl şi relaţia Lui cu Fiul”[58].

Afirmaţia Sfântului Andrei este indiscutabil non-filioque-istă.

Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul. Tocmai de aceea, Fiul poartă în mod firesc pe Duhul iar Fiul poartă pe Duhul împreună cu Tatăl, pentru că Tatăl purcede pe Duhul Sfânt.

Ceea ce am reprodus din imnul de mai sus, arată cu claritate, că cele 3 persoane dumnezeieşti nu Se confundă şi că „Duhul Sfânt face legătura între Tatăl şi Fiul, fără să înceteze să fie Persoană distinctă şi fără să purceadă şi de la Fiul”[59].

Imnul de la Slavă…merge pe aceeaşi traiectorie, evidenţiind că Dumnezeu este „trei şi una: Tată, Fiu şi Duh, un Dumnezeu”[60].

Însă aceste mărturisiri treimice, în Săptămâna Patimilor, cu o aşa mare promptitudine, nu trebuie să ne mire, pentru că ele fundamentează originea divină a Mântuitorului Hristos.

Ceea ce e cu adevărat uluitor e înălţimea teologică pe care o cuprind, în mod concentrat, scurtele imne ale Săptămânii Mari.

Uneori par a vorbi numai pentru Sfinţi dar ele se pretează pentru orice credincios al Sfintei Biserici. Dacă astfel trebuie să teologhisim fiecare – la aşa incandescenţă şi înălţime duhovnicească – atunci e cutremurător pentru noi.

De multe ori ni se blochează mintea ascultând teologia imnologică a Bisericii iar ca să medităm la un singur imn durează – uneori – chiar ore întregi, luni, ani…pe când slujbele noastre nu pot să se sfârşească, atunci când noi am înţelege totul.

E prea mult, e prea greu, e imposibil dar, cu toate acestea, suntem îndatoraţi să le înţelegem, fie că suntem teologi sau nu. Concentrarea asupra lor trebuie să fie exclusivă în timpul slujbelor şi aşa înţelegem, de ce trebuie să lepădăm toată grija cea lumească.

Sedelna glas doi, arată voinţa iubitoare a Fiului pentru noi – concretizată prin jertfa Sa – ca izbăvitoare de patimi şi de osânda cea din Iad[61].

Urmările Jertfei Sale celei prea curate ne dau putere asupra păcatului – prin voinţa noastră liberă – şi chiar asupra Iadului. Căci păcatul ne creează Iadul sau ni-l face propriu nouă, deşi el nu ne e propriu. Cel care ne izbăveşte de păcat, ne izbăveşte şi de Iad, căci izbăvirea de păcat e pentru izbăvirea de Iad.

De fapt, prin păcat suntem în Iad iar prin virtute, în afara lui. Iadul e osânda la care vrem să participăm deşi Dumnezeu ne îndeamnă la moştenirea Împărăţiei Sale.

Cântarea a 8-a, aproape în totalitate, se ocupă cu pregătirea pentru eshaton.

E vizată eshatologia universală, în care veacul de acum, cel „de-al şaptelea”[62], va inaugura ziua a 8-a, cea care va fi veşnică. Faptul de a fi tocmai cântarea a 8-a pregătitoarea zilei a 8-a nu e deloc întâmplător.

Nici conținutul cântării a 9-a nu e format fără un scop tainic. Pentru că, în a 9-a cântare, se elogiază Prea Curata Stăpână.

Sfântul Andrei vrea să spună prin acest lucru, că acceptarea Prea Curatei de a naşte pe Fiul lui Dumnezeu, deşi s-a produs la „plinirea vremii”, de ea s-au folosit atât cei ai VechiuluiLegământ, cât şi cei ai Noului Legământ.

Acceptarea ei a făcut posibilă mântuirea tuturor, pentru că Iisus Hristos Dumnezeu e mântuirea întregii lumii.

Tonul  imnelor  este  însă  sugestiv. Ele  sunt  frământări  ale  unui  suflet preocupat fervent de mântuire. Întrebările nu sunt retorice, ci fiinţiale.

Sfântul Andrei se roagă în locul nostru sau ne pune să ne rugăm cu acele cuvinte care sunt adecvate. În loc să ne dea sfaturi, în rugăciunile imnice ale Sfântului acesta își dă lui însuşi sfaturi.

El trăieşte – şi ne invită şi pe noi să trăim – febra Judecăţii, încercarea Judecăţii, neliniştea bună a conştiinţei, care se raportează la Judecata finală.

Pentru că în Hristos sunt „visteriile înţelepciunii” dumnezeieşti, El ştie ceasul sfârşitului dar şi pe Tatăl, ne spune al 4-lea imn al cântării a 9-a.

Însă niciun imn al acestui compendiu imnografic nu ne detaliază ceva mai mult în afara imaginii scripturale a Judecăţii obștești.

Imaginea cărţilor deschise (Apoc. 20, 12) şi a scaunelor („tronuri” la Mt.19, 28) stă vis-à-vis de golătatea oamenilor în imnul al 5-lea al cântării a 9-a.

Vom fi goi de fapte, pentru „că toate sunt descoperite înaintea lui Dumnezeu”[63].

Dacă nu eliminăm păcatul din ființa noastră înţelegem, cu alte cuvinte, că Domnul stă departe. Şi după cum spune Sfântul Nicolae Cabasila[64]: „Domnul nu Se poate lipi de noi în momentul când sufletul nostru mai trăieşte în păcat, pentru că tocmai acesta este cel care ne deosebeşte de El”[65].

Pe de o parte, Judecata stă la uşă iar, pe de altă parte, „Cel ce şade pe scaun de heruvimi”, „a stat înaintea lui Pilat ca un vinovat”[66].

Se observă faptul, că ori de se începe de la Dumnezeu Judecătorul, ori de se începe de la Dumnezeu Pătimitorul, imnologia ortodoxă nu încurcă timpurile explicitate.

Dimpotrivă, această întrepătrundere a timpurilor în cadrul imnelor – deşi ele sunt distincte – provoacă o cuprindere a două timpuri – în înţelegerea inimii noastre – într-un timp, ce e un punct pe axa dintre cele două timpuri.

Credinciosul care trăieşte în prezent va trebui să comprime în fiinţa lui atât Patimile, cât şi Judecata, pentru ca să trăiască într-o continuă concentrare a  aşteptării Judecăţii, fără ca Patimile să-i fie străine aprofundării sale.

Dacă priveşte la Cruce, trebuie să-L vadă pe ea pe Judecătorul şi, din această vedere, să capete forţa de a se crucifica şi el.

Imnologia ortodoxă comprimă Judecata şi Patimile, Patimile şi Judecata dar această comprimare nu duce la confuzie şi nici la contopire, pentru că ele sunt – ne repetăm – două ipostaze diferite ale modului de a fi al Cuvântului întrupat.

Raportarea personală a fiecăruia la ambele momente cheie ale drumului pe care trebuie să-l parcurgem va naşte acest paradox fiinţial. Dar fără a fi în faptul mântuirii, în lucrarea mântuirii, această realitate rămâne o enigmă.

Înainte de Slava Treimii, există jalea, plânsul Prea Curatei. Un astfel de imn e o particularitate rar prelucrată de teologia „academică”.

Ideea „pietismului fad” nu se poate regăsi aici şi nici „lamentaţiile” aşa-zis „poetice”.

Imnul acesta – ca multe  altele pe care le vom  descoperi în curând – are un fond tradiţional, cuprins în Sfânta Tradiţie.

Tocmai de aceea şi pretenţia demonică de a le considera imne „de mâna a doua”, deşi noi mărturisim, că Revelaţia are două foi şi nu o singură foaie[67].

Prea Curata e prezentă lângă Sfânta Cruce – ca şi în Sfânta Evanghelie după Ioan (19, 25) – dar glasul şi cuvintele ei sunt achiziţii ale Sfintei Tradiţii.

Zbuciumul inimii Prea Sfinţiei sale e zbuciumul celei mai mari dragoste pentru Fiul lui Dumnezeu, care S-a născut şi ca Fiu al său în timp.

Cuvintele ei sunt foc dumnezeiesc:

„Vai mie, Fiul meu, lumina cea neapusă!

Străluceşte lumină tuturor, Soare al Slavei”[68].

Se observă iarăşi transcenderea Crucii prin ziua Învierii.

Deşi e văzut mort, Prea Curata Stăpână vorbeşte despre El ca despre un Înviat din morţi, căci El e Lumina care nu apune, pentru că moartea nu o poate birui, nu o poate răpune.

Pe acest ton luminos se sfârşeşte prima zi a Sfintelor Patimi.

Concluzii:

După o scurtă legătură cu praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, planul imnologic al acestei zile liturgice ne prezintă asumarea de „bunăvoie” a Crucii de către Hristos Domnul.

Evocarea dumnezeieştilor Patimi însă e o coparticipare şi nu o lucrare anamnetică a noastră, deoarece se insistă asupra faptului, că noi suntem prezenţi, în mod direct, la faptele răscumpărării noastre.

Slujirea Arhierească a Mântuitorului se constituie în obiectul principal al discuţiei, deoarece Domnul e prezentat atât ca Jertfă, cât şi ca Jertfitor.

Nuanţarea realităţii Crucii duce la concluzia iubirii neţărmurite a Domnului faţă de creaţia Sa dar şi la realitatea şi veridicitatea scripturală a Patimilor Sale.

Sfinţii autori încearcă să impună o stare propice, duhovnicească, pentru înţelegerea semnificaţiei Jertfei de pe Cruce, fără a lăsa la o parte învăţătura despre Sfânta Treime sau supracinstirea Prea Curatei Fecioare Maria.

Sfântul Cosma de Maiuma reliefează în mod amplu chenoza Întrupării Sale şi modul de a se face propriu nouă al Fiului lui Dumnezeu, pentru a lega Întruparea de Răstignire prin puterea iubirii Sale dumnezeiești.

Nu se uită nici aspectul preamăririi Domnului, după cum nu se trece cu vederea nici ipostaza Domnului de Judecător al tuturora.

Această primă zi a Săptămânii Patimilor, deşi pare a fi un preambul al Patimilor este, de fapt, o chintesenţă a ceea ce, ulterior, se va dezvolta în plan imnologic.

---

[1] Triod, ed.cit., p. 541-542.

[2] Idem, p.541.

[3] Ibidem.

[4] Mt. 21, 1-11; Mc.11, 1-10; Lc.19, 29-40; In. 12, 12-16.

[5] Triod, ed. cit., p. 541.

[6] Idem, p. 542.

[7] Triod,ed.cit., p. 542.

[8] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Hetoimasia.

[9] Mt. 21, 16 şi Lc.19, 39.

[10] Triod, ed.cit., p. 542-545.

[11] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Andrei_Criteanul.

[12] Triod, ed.cit., p. 543.

[13] Pr. Prof. D.[umitru] Stăniloae, Legătura interioară dintre Moartea şi Învierea Domnului, în Studii Teologice, VIII (1956), nr.5-6, p.283.

[14] Sfântul Ioan de Kronstadt, Liturghia: cerul pe pământ, Deisis, Sibiu,1996, p. 53, căci: „în Biserică totul respiră înţelepciune, sfinţenie, strălucire, înviorare, învăţătură; de-aici ţâşneşte un şuvoi de viaţă: aici e pace, bucurie…”.

[15] Triod, ed.cit., p. 545.

[16] „Străin lucru este maicilor fecioria…”.

[17] Cântarea a 2-a din cadrul cântării a 9-a, Triod, ed.cit., p. 544.

[18] Cântarea a 3-a din cadrul cântării a 9-a, cf. Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Părintele Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, ediţia a 2-a (teză de doctorat), Ed. Harisma, București, 1993, p. 205.

[21] Triod, ed.cit., p. 545.

[22] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 88.

[23] Triod, ed.cit., p. 545.

[24] Iac. 2, 20, 26.

[25] Pr. Prof. Dumitru Stăniloe, Învierea sau biruirea morţii, în rev. Ortodoxia, XLII (1990), nr. 2, p. 3-4.

[26] Triod, ed.cit., p. 545.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 545-546.

[29] Idem, p. 546.

[30] Ibidem.

[31] Lucru dovedit şi de Ieromonahul Makarios Simonopetritul, în teza sa de doctorat, Triodul explicativ. Mistagogia timpului liturgic, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, cf. n. 56 din capitolul 0.1.

[32] Triod, ed.cit., p. 546.

[33] *** Ceaslov, ediţia a 2-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, în Rugăciunile dimineţii, Rugăciunea a 6-a, p. 12.

[34] Teologia Dogmatică Ortodoxă, op.cit., p. 46

[35] Idem, p. 45.

[36] Triod, ed.cit., p. 547: „Iosif era preînchipuirea lui Hristos. Şi Hristos a fost urât de iudeii cei de acelaşi neam cu El, a fost vândut de ucenicul Lui cu treizeci de arginţi, a fost închis într-o groapă întunecoasă, în mormânt.

Sculându-Se de acolo prin El Însuşi, împărăţeşte peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere, conduce toată lumea şi, ca un Iubitor de oameni, ne răscumpără prin darea Hranei celei de taină, dându-Se pe El Însuşi pentru noi şi ne hrăneşte cu Pâinea cerească, cu Trupul Lui cel purtător de viaţă”.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 548.

[39] Tocmai de aceea: „lăudaţi-Mă şi Mă preaînălţaţi întru toţi vecii”, al doilea imn al cântării a 8-a, cf. Idem, p. 548.

[40] Pr. Asist. Dr. Doru Costache, Seminarul de Teologie Dogmatică Ortodoxă (25 octombrie 2001). Găsiți aici blogul său: http://revdcostache.livejournal.com/.

[41] Triod, ed.cit., p. 549.

[42] Idem, p. 549.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Cartea în limbă engleză: http://www.ccel.org/ccel/kempis/imitation.all.html.

[46] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Thomas_%C3%A0_Kempis.

[47] Pentru ei, a contempla înseamnă a-ţi imagina că vezi Patimile Domnului, pentru a aprofunda această imagine mentală. În Rozariul comentat, pe care l-am văzut într-o ediție românească, se observă clar acest rău al imaginaţiei, considerată de către ei o activitate „spirituală”.

Aici găsiți textul său: http://www.scribd.com/doc/16585368/Recitarea-Rozariul.

[48] Stihira glas 5, Triod, ed.cit., p. 549.

[49] Ibidem.

[50] Pr. Lect. Dr. Ştefan Buchiu, Curs de Teologie Dogmatică Ortodoxă, (8 octombrie 2001). Părintele Profesor Ștefan Buchiu l-a citat aici pe Prof. Dr. Nicolae Chiţescu (text cuprins în prefaţa tezei de doctorat a Pr. Prof. Constantin Galeriu). Parantezele ne aparţin.

Despre Prof. Dr. Nicolae Chițescu: http://teologiromani.org/C/NicolaeChitescu.html iar aici despre Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Galeriu.

[51] Triod, ed.cit., p. 549.

[52] Idem, p. 555.

[53] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol 1, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 205.

[54] Ibidem.

[55] Idem, p. 206.

[56] Primul imn de la pagina 556 din Triod.

[57] Triod, ed.cit., p. 556.

[58] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, op.cit., p. 211-220.

[59] Idem, p. 219.

[60] Triod, ed.cit., p. 556.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 557.

[64] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Nicolae_Cabasila.

[65] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2001, p.116.

[66] Triod, ed.cit., p. 557.

[67] Că Revelația dumnezeiască e cuprinsă în Scriptură și în Tradiție și nu doar în Scriptură, în mod protestant.

[68] Triod, ed.cit., p. 557.