2. Sfânta și Marea zi de Marți
*
(Reprezintă paginile 35-45 din cartea noastră: Aspecte dogmatice ale imnologiei ortodoxe. Săptămâna Patimilor și Săptămâna Luminată, care poate fi downloadată de aici).
*
Acestei sfinte zile îi sunt alocate în Triodul nostru exact zece pagini şi prima slujbă de care ne vom ocupa e Denia de Luni seara.
Şi această sfântă zi stă sub semnul aşteptării, al aşteptării responsabile.
Prima sedelnă este elocventă în acest sens:
„Pe Mirele, fraţilor, să-L iubim,
candelele noastre să le îngrijim, în virtuţi
strălucind şi în credinţă dreaptă; ca să intrăm împreună
cu Dânsul la nuntă gătiţi, cu fecioarele cele înţelepte
ale Domnului – că Mirele, ca un Dumnezeu, dă
tuturor dar cunună nestricăcioasă”[1].
Imaginea Judecăţii trece de la Apocalipsă la Parabola celor zece fecioare de la Matei 25,1-13.
Pentru că Sinaxarul zilei face pomenirea acestei parabole, tocmai de aceea leit-motivul fecioarelor pregătite sau nu devine sine qua non pentru ascultători.
Conform acestui imn, în faţa Judecăţii nu mai eşti privit ca o goliciune pe care toţi o privesc, ci – dacă nu ai faptele mântuirii – eşti privit ca o fecioară fără candelă aprinsă. Eşti ori o fecioară înţeleaptă ori o fecioară nebună, pentru că a treia alternativă nu există.
În beneficiul imperativului privegherii (Mat. 25,13), toţi trebuie să intrăm, împreună cu Domnul, la nuntă, adică în Împărăţie.
Ceea ce ieri era un gând „terorizant” – pentru cei puţin înţelegători, astăzi însă – mai mult pentru aceştia – Judecata e „suspendată”, pentru a se prezenta intrarea la nuntă, intrarea în intimitatea Mirelui ceresc.
Fecioria, pare-se, e sinonimă cu logodna, pentru că nunta tainică se revelează fiecărei logodnice după intrarea în camera Mirelui.
Dar nunta mistică definitivă urmează venirii Sale în slavă şi, în mod indubitabil, Judecăţii Sale.
A doua sedelnă şi a treia anticipează vinderea Mântuitorului de către Iuda apostatul.
Virulenţa imnelor la adresa lui Iuda este bine subliniată. Sfinţii imnografi nu-i dau nicio circumstanţă atenuantă. Pentru ei, cel care a „gândit vânzarea, a căzut din lumină, primind întunericul”[2].
Condamnarea lui Iuda ne invită la rugăciune, pentru ca Domnul să ne scape de partea acestuia.
Dar condamnarea Domnului e, totodată, şi încheierea activităţii Sale învăţătoreşti publice. Ralierea lui Iuda cu preoţii şi cărturarii Legii stopează cuvântările Sale publice dând un „câştig” închipuit vechii mentalităţi.
Pentru că nu puteau înţelege, că dând treizeci de arginţi lui Iuda, împlineau profeţia Prorocului Zaharia: „Atunci a grăit Domnul către mine: «Aruncă-l olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei». Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în vistieria Templului Domnului, pentru olar” (Zah. 11, 13).
Vom observa peste tot în imnologie, cum autorii noștri vorbesc despre împlinirea profețiilor, într-un mod real, autentic, în persoana lui Hristos Dumnezeu.
Condacul şi icosul au un cuprins moral, penitenţial. Sinaxarul – după cum am amintit – face referire la cele 10 fecioare ale Sfintei Evanghelii, fiind un comentariu nuanţat al pericopei în cauză.
Tricântarea – care urmează – aparţine Sfântului Cosma şi conţine 7 piese imnice.
Conţinutul lor îndeamnă la lucrarea talantului, la înmulţirea lui dar şi la priveghere.
Nevoinţa nu e paralelă cu privegherea, ci ca să priveghezi trebuie să te nevoieşti şi ca să ştii cum trebuie să te nevoieşti, trebuie să priveghezi.
E vorba aici de o atenţie duhovnicească distributivă. Faci în acelaşi timp două lucruri…
În ultimul imn al cântării a 9-a, se face trimitere la Matei 25, 31-46 şi, îndeosebi, la versetul al 33-lea.
Partea pe care o cerem e „împreună cu oile cele de-a dreapta” [3], deşi sunt o mulţime, foarte multe, păcatele noastre. Nu se mai observă Judecata în sine, ci efectele ei, mai ales efectele favorabile nouă.
La Laude, stihirile sunt în număr de trei, prima – fiind în Ceaslov – parte componentă a canonului de pregătire pentru primirea dumnezeieştii Împărtăşanii[4] şi evocă textul de la Matei 22,11-13, pentru nu eşti primit în Împărăţie fără haina de nuntă a luminii dumnezeiești.
A doua stihiră se referă, la un moment dat, la „glasul cel curat al celor ce prăznuiesc” [5] împreună cu Domnul.
Curăţia e sinonimul sfinţeniei, căci Hristos e „Sfântul Sfinţilor” [6]. Nici n-ar putea să existe altceva acolo unde e „râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Apoc. 22, 1).
Stihirile idiomele ale Stihoavnei sunt în număr de patru şi au profil de rugăciune – stihirile a doua şi a treia – dar şi îndemnător – prima stihiră şi a patra.
În prima, găsim o minunată expresie a comuniunii, prin împărtăşirea reciprocă a darurilor între membrii Sfintei Biserici, pe când a treia are o frumuseţe duhovnicească uluitoare, fapt pentru care o şi redăm în totalitate:
„Mire, Cel ce eşti mai frumos cu podoaba
decât toţi oamenii, Care ne-ai chemat pe noi
la ospăţul cel duhovnicesc al nunţii Tale,
dezbracă-mă de chipul cel ticălos al greşalelor
mele, prin împărtăşirea pătimirilor Tale, şi
împodobindu-mă cu haina slavei frumuseţii Tale,
fă-mă împreună-şezător
luminat la masa împărăţiei Tale, ca un Milostiv”[7].
Frumuseţea lui Dumnezeu întrupat e unică. Compararea Lui cu fiii oamenilor duce la constatarea, prea evidentă de fapt, a frumuseţii Sale unice. Noi, oamenii, prin păcate, suntem cu îmbrăcăminte ticăloasă, pentru că greşelile noastre ne sunt propria noastră urâţenie.
Dacă ne împărtăşim de Pătimirile Sale, dacă ne aducem şi noi jertfă, prin puterea şi tăria pe care ne-o dă Jertfa Sa, ne putem agonisi slava frumuseţii Sale, pentru că El ne înfrumuseţează prin lupta și biruințele noastre împotriva păcatului.
A fi frumos înseamnă a fi răstignit pentru rău. Răstignirea de sine aduce frumuseţea, pe care păcatele o acoperă, o ascund.
Tocmai de aceea a fi în Duhul Sfânt, a trăi în Duhul Sfânt înseamnă a fi îmbrăcat în frumuseţe dumnezeiască.
Această frumuseţe harică, numai ea, te pune la masa Împărăţiei, pentru că a şedea la masa Împărăţiei înseamnă să te odihneşti în frumuseţe, în frumuseţea dumnezeiască.
Urmează Ceasul al 6-lea, format din troparul prorociei, după prochimene şi textul de la Iezechiel 1, 21-28, care iese în evidenţă prin următoarele cuvinte ale troparului: „Şi ne învredniceşte să ne închinăm Sfintei Învierii Tale fără osândă”[8].
Afirmaţia aceasta pascală apare pentru prima dată între imnele acestei săptămâni sfinte, dar ea se va mai repeta.
Cererea indică pregătirea pentru Sfânta Înviere, care este o implicare directă a fiecărui credincios în parte.
Putem să mergem „oricum”, în cele din urmă, la ziua Învierii, dar nepregătirea noastră, această venire la întâmplare, ne aduce osândă.
Ceea ce noi cerem aici e o închinare a întregii fiinţe lui Dumnezeu, lucru care ne subliniază faptul, că martorii învierii Sale nu pot fi întâmplători, ci niște oameni credincioși, care s-au pregătit să Îl primească pe Domnul cel înviat din morți.
Ca să te închini lui Hristos, Cel înviat din morți, este o harismă, o învrednicire. Dacă nu vii ca unul înviat, renăscut, la ziua învierii Sale, atunci vii spre osândă.
Şi aceste imne liturgice, în esenţă, ne pregătesc drumul de la moarte la viaţă, prin Moartea Domnului care duce la Învierea Sa, căci – după cum spunea Părintele Profesor Constantin Galeriu – „sensul existenţei e învierea şi viaţa”[9].
Pentru că Vecernia unită cu Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite, repetă imnele Laudelor şi ale stihoavnei, de care ne-am ocupat, în afară de două prochimene şi textele de la Ieşire 2, 5-10 şi Iov 1, 13-22, trecem la Tricântarea Sfântului Andrei Criteanul, creată special pentru această zi.
Ca şi aceea de Luni, şi aceasta din ziua de Marţi, e compusă tot din 33 de imne.
Apare, pe fundal duhovnicesc, conştiinţa neîmplinirii în faţa judecății lui Dumnezeu, excluzându-se momentul real, acela al zilei, al vremii sfârşitului.
Hristos „veni-va şi nu va zăbovi, ca să judece lumea Sa”[10]. El nu revendică o altă creaţie, ci propria Sa creaţie. Tocmai de aceea vine ca să o judece, pentru că Şi-a asumat-o.
Câteva cântări chiar avansează discuţia descriind situaţiile zilei de Miercuri. Timpul, la urma urmei, contează mai puţin decât îndreptarea unui suflet sau despre Hristos se poate anticipa oricând, pentru că Patimile Sale sunt problema noastră, folosul nostru duhovnicesc.
Femeia s-a umplut de „mireasmă tainică”[11], adică de trăirea unei vederi mistice. Ea a adus mir, dar s-a umplut de o vedere a Celui care este Hristosul, Unsul prin excelenţă.
Ea a văzut în El pe Înmormântatul zilei a 5-a, al zilei de Vineri. Tocmai de aceea, aducând mir, „s-a izbăvit de mirosul cel urât al multelor păcate”[12].
Un lucru interesant. Se avansează spre a doua zi – în discuţia referitoare la femeia care a adus mir – dar se avansează şi discuţia despre iertarea păcatelor lumii, vorbindu-se despre o iertare înaintea iertării.
Sfânta Cruce este iertarea, ieşirea omului de sub păcat. Dar femeia este iertată, pentru că din Hristos izvorăşte „mirul vieţii”, lucru care ne duce la înţelegerea, că prin mir s-a închipuit şi Sfânta Împărtăşanie, ca una care e mireasma spre viaţă şi nu spre moarte a tuturor membrilor Sfintei Biserici.
Smerenia lui Hristos, smerenia copleşitoare, absolută, veridică a Sa e înţeleasă din cuprinsul celui de al 7-lea imn, din traducerea duhovnicească a faptului şederii Sale la masă, descris la Matei 26, 7.
Familiaritatea lui Dumnezeu cu oamenii e desăvârşită. El nu pune distanţă între Sine şi oameni. El stă împreună cu ei.
Vine la masa lor, pentru a fi cu ei, pentru a se împărtăşi împreună cu ei de hrană. Dar El e hrănitorul întregii făpturi şi pentru acesta, acest gest al prânzirii cu oamenii arată copleşitoarea Lui smerenie. Pentru că Domnul Se împărtăşeşte cu mulțumire și în comuniune cu oamenii, din ceea ce El Însuşi oferea omenirii.
Teologia Dogmatică Ortodoxă însă, indică ca act de smereniei numai chenoza Sa, deşertarea Sa de slavă, venirea Sa la noi şi, în mod implicit, vederea Fiului lui Dumnezeu de către noi ca impropriator al firii noastre.
Tocmai de aceea ea rigidizează realitatea smereniei Sale, o pune numai ca început – prin Întrupare – şi sfârşit – prin Răstignire, adică numai Întruparea și Crucea sunt stări de smerenie, chenotice ale Fiului întrupat.
Mai rar ne găsim în ipostaza de a observa în Hristos şi alte „situaţii” ale smereniei Sale, ceea ce Teologia Imnografică, după cum observăm, nu o face.
Pericolul sintezei excesive, din ce în ce mai evident în spaţiul Teologiei Dogmatice Ortodoxe, ne reduce opera de mântuire, realizată de Mântuitorul Hristos, la câteva tablouri cheie, în loc de realitatea vie, profundă, a vieţii Sale pământești, asumate pentru mântuirea noastră, care e o continuă stare de chenoză.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, pune început smereniei Sale prin zămislirea Sa supranaturală în trupul Prea Curatei Fecioare Maria. Dar odată cu acest pas ipostatic, în istorie, al Fiului lui Dumnezeu, smerenia e o „condiţie” zilnică a Sa şi nu o „condiţie” ocazională.
Privind pe Hristos ca oricând în smerenie, în adâncul smereniei până la moartea Sa pe Cruce, vom vorbi mult mai corect, mult mai viu despre Acela, Care este concretizarea lui Obed Iahve, a Robului lui Dumnezeu.
O cântare proprie Patimilor Domnului este şi aceea de la Şi acum… a Născătoarei. Este proprie Răstignirii, deoarece Prea Curata Stăpână e numită „Mieluşeaua” – Maica Fecioară – iar Domnul Hristos, Fiul Său, e atât „Păstorul”, cât şi „Mielul”.
Cel care este „Învăţătorul nostru suprem”[13], pe Sfânta Cruce e şi Mielul de Jertfă, pentru că „Fiul lui Dumnezeu a înfăptuit mântuirea printr-o lucrare universală de ispăşire a păcatelor tuturor, primind adică, El, Cel fără de păcat, să îndure în locul nostru pedeapsa pusă de Dumnezeu pentru păcate, adică moartea, dar anume iconomisită în forma ei cea mai zguduitoare”[14].
Adevăratul Învăţător trebuia să Se identifice cu învăţătura Sa. El trebuia să Se urce pe Cruce, pentru a împlini, în El Însuşi, întreaga ei durere.
Pe Cruce, El este o Jertfă vorbitoare, pentru că a dus până la capăt cuvintele Sale într-un mod desăvârşit. Dar pentru că a împlinit totul până în ultima clipă, a vorbit, vorbeşte şi va vorbi mereu cu glasul care înfioară inimile oamenilor.
Glasul Său nu este unul stins. El este plin de o iubire ce ne cutremură şi ne smereşte în fiecare clipă.
Tocmai de aceea şi Mieluşeaua cea prea minunată şi cu totul plină de frumuseţe, se roagă Lui fiind plină de iubire pentru noi, căci Maica Fiului lui Dumnezeu nu poate avea decât iubirea Lui.
Glasul Maicii este o rugăciune continuă pentru lume, pentru cei care cred în Fiul ei. Pentru că L-a născut pe Dumnezeu Cuvântul, Maica Sa se roagă Lui mereu, căci mereu găseşte cuvinte de iubire pentru noi. El e iubirea care ne doreşte mereu iar Maica Sa este rugăciunea, care ne doreşte în iubirea Fiului ei pentru totdeauna.
Sedelna glas 1, pune în prim plan pe Cel nevinovat, Care a fost socotit „vinovat” [15].
Pe pământ a fost cercetat, anchetat de oameni pe nedrept şi S-a dovedit ca „Singurul Îndelung-Răbdător”[16].
Dar în cer şi, mai ales, la sfârşitul lumii El este şi va fi văzut şi înţeles de către toți ca „Judecător şi Domn”.
El e Singurul Îndelung-răbdător, pentru că a răbdat ca Fiul lui Dumnezeu întrupat toate câte I-au făcut şi spus oamenii.
A răbdat ca Prorocul desăvârşit, pentru că era Arhiereul cel veşnic şi pentru că este Împăratul lumii, întru numele Căruia tot genunchiul se pleacă, „al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filip. 2,10).
În teologia imnică se observă foarte ușor precizarea celor trei slujiri ale Domnului.
Triodul vorbeşte când de fiecare în parte, când de toate trei sau de conjugarea a câte două dintre ele. Dar se referă la cele trei slujiri ale Sale, nu ca şi când le-ar separa – căci ele nu pot fi separate – ci, pentru a fi înţelese, sunt detaliate, în parte, una câte una sau conjugând câte două slujiri le pune în termeni antitetici, pentru a mări efectul de contrast dar şi înţelegerea adâncă a faptelor Sale.
Al patrulea imn al cântării a 8-a e din nou un pas mai mare. El vorbeşte despre Hristos ca despre „Paştile noastre” [17].
Nu al „nostru”, ci ale „noastre”, pentru că El e mereu Paşti pentru noi (atât ca „trecere”, cât şi ca „Miel”).
El S-a jertfit „pentru noi toţi ca un Miel şi ca o Jertfă” [18] dar a rămas şi Pesah (Trecere), marea noastră trecere de la moarte la viaţă.
Jertfa Sa aduce „iertare de greşale” şi acest adevăr dumnezeiesc şi îndumnezeitor, Sfinţii imnografi îl repetă neîncetat.
Cuvântul „iertare” e cel mai frumos şi mai iubit dintre cuvinte. Când spunem Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a jertfit pentru iertarea greşelilor noastre, ni se luminează faţa, pentru că ni se bucură inima.
Tot cântarea a 8-a, în imnul al cincilea, ne îndeamnă pe fiecare în parte, ca şi când ar îndemna pe unul singur: „să nu laşi nimic din trup stricăciunii” [19].
Pentru că învierea Domnului a dus la „posibilitatea nemuririi trupeşti în o viaţă viitoare, însă fără a se suspenda sau infirma prin aceasta rânduiala firii, rămasă în vigoare şi satisfăcută prin moartea noastră corporală, temporară”[20].
Trupul nostru trebuie înduhovnicit, pentru că Domnul Şi-a transfigurat sfântul Său trup înviind dintre cei morți.
A ne lăsa trupul în valurile patimilor stricăciunii, înseamnă a lupta împotriva sensului vieţii noastre, Care e Hristos Domnul. Lupta împotriva firescului trupului nostru e o luptă împotriva învierii fericite, a învierii cu sens veşnic fericit.
„Cei păcătoşi se îndestulează de milostivirea Ta”[21], pentru că Patimile Sale au fost mila Sa pentru noi şi, prin ele, suntem capabili oricând de a primi iertarea Lui, care e mila Lui.
Mila Domnului ne îndestulează pentru că ne umple. Caracterul personal al însușirii mântuirii e văzut, pe drept cuvânt, ca o abundenţă de har.
Primim „har peste har”, dacă ne plecăm smeriţi în faţa Lui şi dacă recunoaştem, că El e supraplinătatea care ne umple, pentru că El e Calea, sensul mersului nostru duhovnicesc.
Imnul al treilea al cântării a 9-a vede ultima clipă ca pe o închidere a uşii [22], care e legată, desigur, tot de Pilda celor 10 fecioare. Dar pentru că uşa este intrarea în Împărăţia Cerurilor, de aceea trebuie „să intrăm împreună cu Mirele”.
Concomitenţa acestei intrări e în mod minunat reliefată de ultima împărtăşire a credinciosului ortodox, pe patul de moarte, în ultima clipă a vieţii pământeşti.
El se împărtăşeşte cu Cel cu Care trebuie să intre la Cină. Se face una cu Acela, pentru ca să fie al Lui şi să fie împreună cu El, în cel mai intim mod de a fi.
Ortodoxul nu pleacă singur, ci cu Hristos, Cel pe care L-a iubit, Care vine să ne aducă Împărăţia Sa, prin voinţa şi dragostea noastră iar nu cu sila.
Imnul următor, al patrulea, ne spune, că cina din „casa lui Simon” e o arătare, din partea Domnului, a umilinţei Sale celei mai presus de fire, iar în imnul al 7-lea, „femeia” cu mirul de mult preţ e mult iubită de Sfântul Andrei Criteanul, pentru că turnarea mirului ei a făcut ca ea să se umple de „mirul iertării” dumnezeieşti.
Mirul de aici are multe valenţe. El e vărsat ca o mijlocire a iertării dar Hristos Însuşi e „mirul vieţii”. Mir este şi numele lui Iisus – şi aceasta o ştiu prea bine rugătorii cei înfocaţi de dragostea Lui – dar mirul e şi jertfa noastră exterioară în comparaţie cu starea săracă a virtuţilor noastre.
Harul dumnezeiesc este mir ceresc şi el e văzut și simțit ca iubire a Sa, care ne umple inima.
Pluralitatea aceasta de sensuri ne umple mintea de dragoste, pentru că scopul ei e tocmai acela: de a ne face torţe vii, aprinse şi întreţinute de iubirea neîncetată pentru Dumnezeu.
Deşi femeia aceasta minunată are o conştiinţă adâncă şi acută a păcătoşeniei sale, în imnul al 6-lea, ea vine şi-I spune – după cuprinsul imnului şi nu al Sfintei Evanghelii – „lasă şi mă iartă”.
Ea credea că va fi iertată. Pentru ea, păcatele se puteau lăsa la o parte, pentru că ele se pot ierta, se pot şterge. Ea credea în Cel la care venise şi de la El aştepta totul.
Cred că acesta este şi mesajul anticipativ al Sfintelor Patimi şi pe acest ton al pocăinţei, care învie [23], încheiem și noi cercetarea imnologică a acestei zile.
Concluzii:
Această a doua zi a Săptămânii Mari, se începe dintr-o perspectivă eshatologică – fecioarele înţelepte – pentru a se prezenta ipostaza de Mire a Veşnicului Arhiereu.
Pe cât este de dorit de către cei mântuiţi, pe atât e de frumos ca Dumnezeu întrupat. Frumuseţea Lui te cheamă spre înviere, pentru că învierea îţi dă viaţă veşnică, o viaţă inundată de fericirea dumnezeiască.
Femeia care aduce mir şi Îl unge pe Mesia cel aşteptat e pusă în relaţie cu miresmele mântuitoare ale Crucii dar şi cu dumnezeiasca Împărtăşanie.
Episodul şederii la masă de la Matei 26, 7 scoate în evidenţă smerenia Domnului, care e constanta vieţii Sale de până la Răstignire iar Prea Curata Maică e cea care suferă în imediata apropiere a Crucii Fiului ei.
Comuniunea dragostei e fundamentul acestei zile.
Dragostea L-a dus pe Hristos la moarte, pentru noi și pentru mântuirea noastră, motiv pentru care El e tot ce avem nevoie, pentru ca să înţelegem și să trăim dragostea.
[1] Idem, p. 558.
[2] Idem, p. 559.
[3] Idem, p. 561.
[4] Ceaslov, ed. cit., p. 648: „Întru strălucirile Sfinţilor Tăi…”.
[5] Triod, ed. cit., p. 561.
[6] Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 148.
[7] Triod, ed. cit., p. 561-562.
[8] Idem, p. 562.
[9] Citat din predica rostită la învierea fiicei lui Iair de pe data de 28 decembrie 2001.
[10] Triod, ed.cit. p. 505.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Pr. Prof. Constantin Galeriu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos Învăţătorul nostru suprem, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 1, p. 34.
[14] Arhimandrit Benedict Ghiuş, Taina Răscumpărării în imnografia ortodoxă (teză de doctorat), Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 160.
[15] Triod, ed. cit, p. 566.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem.
[20] Prof. Ioan Gh. Savin, Iconomia şi roadele Învierii Domnului, în rev. Studii Teologice, XIV (1962), nr. 5-6, p. 273.
[21] Triod, ed.cit., p. 566.
[22] Idem, p. 567.
[23] Căci, după cum spunea Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, „aceasta este sărbătoarea: pătrunderea în firea creată a ceea ce este mai presus de fire şi trăirea acestei realităţi mai presus de fire”, cf. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sâmbăta, ziua morţilor – Duminica, ziua Învierii şi a vieţii fără de sfârşit, în rev. Ortodoxia, XXXIII (1981), nr. 2, p. 134.