Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 137-152

***

Fie să-mi clipească veşnice, abstracte

Din culoarea minţii, ca din prea vechi acte,

Heptagon cu vârfuri, stelelor ca fel,

Şapte semne puse ciclic: EL GANEL.

[Reproducere fotografică a M…numai în volumul final]

***

Ţărmul ţării-n vis de aur,

Dacicul străbun tezaur,

Care oglindeşte cerul

Dulce şi rotund ca mărul!

***

[1 martie 1975]

Cântec de leagăn

De ce oare cu tot cerul

Vreau să fiu şi vreau să pier?

Şi de ce m-atrag şi cerul,

Şi abisul, şi misterul?

*

De ce-n cântec sunt azur?

Şi de ce: adâncă sete?

Ziditoarea mea în jur

Îşi revarsă mândre plete.

*

Să m-adune, să m-alunge,

Peste zări şi peste timp

Şi veşmântul nu-mi ajunge

Căci mă-mbrac în haine lunge.

*

Şi mă-mbrac în trup şi sânge,

Mă despoi în flori de nimb,

Beau nectarul din extaz

Iar izvoarele mă scriu[1].

*

Tu, lumină dintre brazi,

Pe obrazul cui mai cazi?

Te aud când mă petreci

Frumosului[2] să mă-neci.

*

Şi a vis, de când mă ştiu,

Curg suflare în pustiu,

Pe când vremea toacă, toacă,

Noapte să nu se mai facă.

*

Rotitor, un foc în tină,

Din adâncuri să se nască,

Lume nouă, nelumească,

Ţară mândră, românească!

***

Socotesc această fază premergătoare drept una de rupere de legile şi de dominaţia naturii asupra spiritului sălăşluit în trup.

***

Nu există decât un singur adevăr şi acesta este Dumnezeu, Creatorul.

Ceea ce omul numeşte adevăr în curgerea vremii şi în cadrul descoperirilor şi ale invenţiilor lui nu e decât jocul plenar al gândirii şi al posibilităţilor lui creatoare.

Dar ce au toate acestea cu adevărul? Ce are adevărul lumii acesteia cu adevărul lui Dumnezeu?

Ne-a fost dată o lume, cu legile şi realităţile ei, pentru ca să ne jucăm, să ne scăldăm şi să ne manifestăm în ea în infinite chipuri, cântând sau înfruntând adevărul.

Dar Adevărul stă deasupra noastră, pentru că El este Dumnezeu, Creatorul nostru.

Singură iubirea ne ţine aproape de El. Convingerea că există, încrederea în El.

Și ruşinea de noi înşine, pentru că ne simţim goi fără El, pustii şi pierduţi printre întunecate şi groaznice făpturi.

***

Oare lui Einstein[3] îi plăcea să vorbească despre zei şi măreţia zeilor?! E posibil. Relativismul conceput de către el s-ar putea integra în iconomia divină.

***

Îmi aduc aminte, că în unele faze ale rugăciunii, premergătoare intrării în lumea Făpturii veşnice[4], îmi apăreau căi, care, pe atunci, aveau construcţii sau peisaje care se desfăşurau şi le observai ca la trecerea pe lângă lucruri cu viteza fulgerului, a luminii.

Ulterior, aceste faze apăreau plutind în liniştea eterică a duhului meu, putând astfel să văd făpturile şi norii creaţiei dumnezeieşti.

***

Ce să mai chemăm din moartea[5]

secolelor ce s-aprind,

peste capetele noastre,

nu în dansuri,

nici colind?

*

Ci în spulberări de valuri

să dea nori în curcubee,

de arcade-n sori pălind,

sufletele ce din trupuri

îşi smulg mersul de argint.

***

Tată, cer

ce munţii stelelor roteşti

şi voile în spaţii le-nmulţeşti.

*

Tată, cer

în câmpiile de valuri

cântându-ţi vis şi valuri.

*

Tată, cer

care mă duci spre Tine, spre mister

ca mai adânc să pier.

*

Tată, cer,

ce-aş mai putea să-Ţi cer?

***

Sărutul prim şi dragostea târzie

Mi-e dat s-o cânt.

*

Când noaptea mă sfâşie,

Vreau ca să smulg din vremea

Peste care-a curs,

Noianul greu

Al vremii ce-a apus.

Ce-a fost să fie

În pustiu s-a scurs.

*

Din visul pur

Şi flori, şi bucurie,

Se-nalţă acum

Ce n-a putut să fie…

*

Crucificată-n drum

Arde simţirea vie,

Că n-am nici vis

Şi nici puteri,

S-arunc în cer

Nou Paradis.

*

Tu, ce mi-ai fost

Gândire, poezie!

***

De profundis

Nimic nu-l enerva, nu-l tulbura şi nu-l scotea din ţâţâni ca faptul de a dori să facă anumite lucruri şi dorind aceasta, să ajungă apoi să facă altele, pe care nici nu le visase şi, pe care, el le detesta profund.

Voia să fie calm şi era ambiţios, irascibil. Cu cât ura irascibilitatea, cu atât iritabilitatea creştea în fiinţa lui. Din acest motiv ajungea ca să se urască pe sine şi pe cei din jur.

Şi în momentul când dorea ca să se biciuiască pe sine şi răul din el şi din jurul lui, atunci se apostrofa, îşi dezvăluia sieşi racilele, urlând fioros împotriva sa şi a celor din jur, pe care îi invectiva cu duritate ascuţită şi lapidară.

Era ca o cădere de grindină, cu fulgere şi trăsnete, ale cărei bubuituri cutremurau îndelung văzduhul sufletelor celor din jurul lui.

Era ca şi cum, prin spirit, se zdrobeau în sine şi prin sine. Și ar fi zdrobit şi material, dacă n-ar fi intervenit controlul şi stăpânirea de sine, care-l tutelau.

***

Ce să chem din moartea-albastră[6]

de mii secoli ce s-aprind,

peste capetele noastre,

când în dans, când a colind?

*

Peste spulberări de valuri

şi de nori în curcubee,

când pe sub arcade, zorii

sufletelor zori pălind.

*

Îşi smulg mersul de argint

din vechi trupuri ce pierind,

cresc în focul aurorei

chipuri noi dezvăluind,

*

Cerului ce smulge ceruri,

noi, nemaivăzuţi în duh,

noi, aievea, mai concrete

decât aştrii din văzduh,

*

Care ne luminează pe-ndelete.

***

Acesta era omul calm şi ponderat pe care îl vedeau alţii.

***

[Am găsit aici o altă foaie pe care scrie] Arsenie [, pe o parte iar, pe cealaltă parte]: 24 + 8 + 17 / 50.

***

[26 iulie 1975]

Nu în cuvinte mari şi căutate

Stă poezia asprelor milenii,

Ci în izvoare vii, nesăturate,

Să saturi şi pustiile Selenei.

*

De aceea cântul, fără doar şi poate,

Răsare aducându-ne în sine

Şi se revarsă-n spaţiile coapte

Dând la iveală sinea lui prin vine.

*

Fie că e iubire, ţară, vitejie,

Idee pură sau urâtă soartă,

Lumea, uimită, Ţi se închină Ţie,

Când străluceşti în viaţa fără moarte.

*

De-aceea nici nu caut, nici nu cânt,

Dar mai presus de voie şi cuvânt,

Vântul, furtuna, ploaia dedesubt,

Se-ncheagă flori şi roade pe pământ.

*

Ce lumini privesc!

Ce sori se aprind!

Fără să gândesc

Mă trezesc sorind


[1] Variantă asumată integral:

Cerurile viu să ard

În galacticul sicriu.

[2] V iniţială: Valurilor.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Albert_Einstein.

[4] Premergătoare intrării, prin extaz, în Împărăția lui Dumnezeu.

[5] Poemul acesta a fost tăiat în M.

[6] Poem însemnat cu : copiat. Poem pe care îl începuse anterior, pe care l-a tăiat în M, dar la care a revenit.

Did you like this? Share it: