Sfânta și Marea zi de Miercuri
3. Sfânta și Marea zi de Miercuri
*
(Reprezintă paginile 46-56 din cartea noastră: Aspecte dogmatice ale imnologiei ortodoxe. Săptămâna Patimilor și Săptămâna Luminată, care poate fi downloadată de aici).
*
Primul cuvânt, care deschide această dumnezeiască zi, este „păcătoasa”[1], pentru că Sinaxarul este închinat pomenirii ei, ca un antipod al ucenicului „cel nemulţumitor”, al lui Iuda.
În cele trei sedelne ale Utreniei, mântuirea acestei femei, care a plâns la picioarele Domnului, e pusă în evidenţă prin desconsiderarea ucenicului celui viclean.
Iuda a vândut „comoara vieţii”. El, din „îmbătare” de bani, nu L-a preţuit pe Domnul Hristos, pe când căldura dragostei şi durerea acelor suspine au mântuit-o pe femeia cea plină de pocăinţă adevărată.
Dar aceste argumentaţii au un profund rol dogmatic, pentru că pocăinţa nu e legată de apostolat, ci de iubire şi de părerea de rău şi, implicit, mântuirea nu e un act exterior, ci unul interior, unul profund personal. Iuda trebuia să fie cu Domnul, iar această femeie nu a mai vrut să fie cu păcatul. Ea a vrut să fie înăuntru şi nu în afară.
Despre acest lucru, Prea Sfinţitul Vasile Coman scria, cândva, următoarele:
„Mântuirea este un fapt interior, nu un act exterior formal. Ea nu e doar o reparaţie din partea lui Hristos a unei greşeli a oamenilor, ci o înnoire şi o deschidere a drumului spre Împărăţia cerurilor. Este arătarea covârşitoarei iubiri a lui Dumnezeu faţă de lume, o creaţie sau o re-creaţie* a lumii”[2].
Avem de-a face cu o păcătoasă sfântă şi cu un apostol apostat, deoarece în iconomia mântuirii Hristos Domnul vine să-i mântuiască pe păcătoşi, în defavoarea celor care cred că văd.
Cei care „cred” că văd sau au înţeles că văd, nu vor vedea (In 9, 39), pentru că în aceştia nu încape Dumnezeu, Care Se smereşte, din nemărginită dragoste, din dragoste prea plină pentru oameni.
„Chenoza este atotputernicia şi măreţia divină acoperite de dragoste”[3] iar dragostea acoperă mulţime de păcate, deoarece iubirii i se iartă mult (Lc. 7, 47).
Glasul pocăinţei începe să se audă cu putere. Fiul lui Dumnezeu stă în faţa oamenilor şi le cere pocăinţa, durerea lor sinceră pentru ce sunt, pentru ce au ajuns să fie.
Şi de aceea, tricântarea Sfântului Cosma, vorbeşte vehement de Iuda dar nu şi de pocăinţa femeii.
Iuda e împreună cu „adunarea celor fără de lege”[4], împreună cu aceia, care au „suflet împotrivitor lui Dumnezeu”, pe când femeia are „ploi de lacrimi”.
Din punct de vedere stilistic, „ploi de lacrimi” e o metaforă („o înlocuire a unui cuvânt printr-un cuvânt-imagine, pe baza unor analogii”[5]) dar, din punct de vedere real-duhovnicesc, această sintagmă reprezintă revărsarea unei inimi smerite în faţa lui Dumnezeu, cu conştiinţa celei mai mari dureri şi suferinţe a sufletului.
Poezia poate să mimeze – pentru că mimează de fapt (la poezia profană mă refer) – dar imnele Sfintei Biserici nu utilizează procedee stilistice imaginare, ci descriu, în mod realistic, stări pe care Duhul Sfânt le naşte în inimi binecuvântate.
Imnele noastre sunt reale. Ele nu sunt „poezie imnografică”, ci transpuneri imnice, ale unor realităţi, izbitor de reale dar şi duhovniceşti în acelaşi timp.
În faţa Celui Drept, femeia se arată înţeleaptă, pentru că urăşte „lucrurile păcatului” şi „plăcerile trupului”[6] iar Sinaxarul, departajând-o de Sfânta Maria, sora Sfântului Lazăr, amintită la Ioan 12, 3, face o pledoarie ermineutică extrem de atentă, consolidându-și argumentaţia pe cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur.
Cântarea a 8-a îi este dedicată femeii iar cântarea a 9-a – la ambele, în afară de irmoase – este dedicată osândirii, în cuvânt, a lui Iuda.
Femeia s-a spălat prin mărturisire fără ruşine păcătoasă [7], pe când Iuda L-a vândut pe Domnul, „precupeţind harul cel iubitor de Dumnezeu”[8].
Deşi în Rugăciunea de Miercuri se aminteşte: „Te-ai vândut cu treizeci de arginţi de ucenicul Tău cel viclean, pentru ca să ne răscumperi pe noi, păcătoşii, din mâinile diavolului”[9], nu vinderea apare ca emblemă a acestei zile sfinte, în imne – deşi rolul ei este mare – ci femeia care se pocăieşte.
Întoarcerea ei este o icoană a ceea ce trebuia să facă Iuda şi, mai ales, a ceea trebuie să facem noi, fiecare dintre noi.
Cele şase imne ale Laudelor sunt cântări moralizatoare, care devin rugăciuni scurte şi fierbinţi.
La fel şi imnele Stihoavnei, care se încheie cu mult iubita idiomelă a Sfintei Casiana: „Doamne, femeia ce căzuse în păcate multe…”[10].
În aceasta, fragmentele: „simţind Dumnezeirea Ta” şi „adâncurile Judecăţilor Tale” trimit la două abordări dogmatice şi anume: la dogma unirii ipostatice dar şi la iubirea lui Dumnezeu, Care Se face tuturor toate.
Pentru că în persoana Domnului Hristos, firea dumnezeiască şi firea omenească sunt unite neîmpărţit şi nedespărţit, neamestecat şi neschimbat [11], femeia aceasta a putut simţi dumnezeirea Domnului, prin contactul direct cu umanitatea Sa.
Prin privirea trupului Său a simţit pe Dumnezeul din El. L-a privit simţindu-L şi această simţire adâncă şi plenară a făcut-o să nu mai vrea altceva, decât să fie Mironosiţă.
Acest statut duhovnicesc însă, deşi e ales conştient, liber, voit în mod susţinut este, la urma urmei, un dar al iubirii lui Dumnezeu, ale Cărui judecăţi, raţiuni, sunt cu anevoie de pătruns.
Dorinţa lui Dumnezeu cu noi e sfinţirea noastră, fericirea noastră veşnică. Dar acest scop binecuvântat nu se împlineşte, în mod concret, într-un mod stereotip.
Fiecare se sfinţeşte într-un alt fel, dar e pătruns de același har al lui Dumnezeu.
Eu nu repet viaţa nimănui, ci trebuie să-mi trăiesc viaţa, împreună cu Duhul Sfânt, potrivit înţelegerii mele, a particularităţilor mele, a cadrului istoric în care m-am născut şi continui să trăiesc. Problema e să nu abdic de la acest mod de a-mi însuşi comuniunea cu Dumnezeu.
Rugăciunea e un mod de a mă ţine în viaţa Sfintei Biserici, un mod de a mă integra continuu în ritmul dumnezeiesc al Sfintelor Slujbe.
Cântând, eu retrăiesc nefericirea mea, păcătoşenia mea dar, în acelaşi timp, eu trăiesc împreună cu Domnul meu toate cele ale Pătimirii Sale. Nu mă simt un spectator venind la Biserică, pentru că Patimile Sale mă vizează, mă conţin, mă includ în viaţa Sa, în modul iubirii Sale.
El e „Unul, (Care) pentru toţi a luat Patimă de bunăvoie”[12]. Acest adevăr îl găsim redat în troparul prorociei, pe care îl conţine Ceasul al 6-lea.
Fiul lui Dumnezeu Cel Unul, Unicul, a murit pentru noi toţi. El a murit pentru noi şi nimeni nu mai poate muri în acest fel dumnezeiesc. El a murit în locul nostru, pentru că de aceea spunem că El a murit „pentru noi”.
Trecând peste Vecernie – care repetă aceleaşi imne – Tricântarea Pavecerniţei Mici – aparţine tot Sfântului Andrei Criteanul – conţine 31 de imne, fiind formată din cântările a 4-a, a 8-a şi a 9-a.
Trimiterile la Cina cea de Taină devin o evidenţă constantă. În foişorul pregătit pentru Paşti, Hristos Domnul „lucrează Tainele”, adică le instituie iar imnul al treilea, din cântarea a 4-a, ne propune transformarea inimii noastre într-un foişor iar Cina este împreuna petrecere în „credinţa cea dreaptă”.
Se poate observa, în mod vădit, trecerea de la sensul istoric la cel mistic al locului şi al Cinei celei de Taină.
Virulenţa osândirii lui Iuda are un fundament solid: iubirea de Dumnezeu.
„Cine, iubind pe Cineva, Îl vinde cu preţ?”: e una dintre cele două întrebări ale celui de-al şaptelea imn, al cântării mai sus menţionate.
Iubirea îmbrăţişează, ea nu vinde!
Iuda L-a vândut, pentru că nu L-a înţeles şi nu L-a înţeles, pentru că nu L-a iubit.
Sărutul său e un sărut al nerecunoştinţei, pentru că el a fost iubit de Domnul. El s-a dezis de iubirea Fiului lui Dumnezeu, a negat-o, a dispreţuit-o.
Şi tocmai de aceea, negativitatea vieţii sale, contraexemplul vieţii sale nu trebuie urmat de nimeni. Deşi e vizat Iuda, problematizarea deciziei sale însă ne are în vedere pe noi, cei care putem face – la nivel personal şi intim – acelaşi gest de sfidare a lui Dumnezeu.
Şi acum…a Născătoarei, dezbate adevărul naşterii suprafirești a Fiului lui Dumnezeu din Prea Curata Fecioară dar şi un alt adevăr al Sfintei Ortodoxii: pururea fecioria Maicii lui Dumnezeu.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae le include la consecinţele unirii ipostatice, considerându-le a doua şi a treia dintre consecințele întrupării Domnului.
Sfinția sa le consacră aproape nouă pagini în Iisus Hristos sau Restaurarea omului, unde se pleacă de la preexistenţa Fiului lui Dumnezeu.
Spune, Părintele Dumitru aici: „naşterea supranaturală nu e decât expresia faptului că Cel ce a iniţiat conceperea în Fecioara Maria este Însuşi Logosul, Care S-a şi conceput ca om”[13].
Dar pentru a-l nega pe Emil Brunner[14] – care, în Der Mittler (1927) (p. 288-292) respingea naşterea, care nu strică fecioria Prea Curatei – scrie: „a nu admite că Maria L-a născut pe Iisus ca Fecioară, înseamnă a nu recunoaşte că Subiectul Lui n-a fost produsul imanenţei. Iar aceasta înseamnă negarea Revelaţiei”[15].
Pururea fecioria Stăpânei noastre rezultă din naşterea supranaturală a Fiului Său, Care, ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, nu Se naşte din poftă bărbătească, ci în modul extraordinar pe care ni-l prezintă Sfintele Evanghelii şi Simbolul de credinţă.
În Sfânta noastră Împărăteasă a existat „începutul curat”[16], „fecioria absolută”[17], „Fecioara Maria…aşezându-se cu toată fiinţa ei la dispoziţia lui Dumnezeu, fiind numai ascultare, numai puritate, numai slujire”[18].
Dar – scrie Părintele Dumitru – „omenitatea lui Iisus Hristos, deşi individuală, n-a constituit un ipostas propriu, ci a început să se formeze sub oblăduirea Ipostasului divin”[19].
Despre a treia consecinţă a unirii ipostatice – adică: Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu – Părintele Dumitru Stăniloae pledează pornind de la faptul că: „Subiectul care Şi-a format, în Fecioara Maria, fire omenească este Fiul lui Dumnezeu”[20] şi, în consecinţă, „ea poate fi numită, pe drept cuvânt, Născătoare de Dumnezeu”[21].
„Dumnezeu Cuvântul Se aşează într-un raport real de Fiu faţă da Maria, primind din fiinţa ei, [în mod] aparte şi un nou mod al existenţei Lui. Chiar dacă numai o parte a Lui îşi are existenţa din ea, El Se aşează întreg faţă de ea în această relaţie de primitor de existenţă”[22].
Dar acesta accentuează şi lucrul următor: „creştinismul încetează de a fi o doctrină rigidă, de teorii şi speculaţii, prin faptul că introduce o Femeie şi o Maică la mijloc între noi şi Dumnezeu.
Cerul se umanizează, se sensibilizează, el nu mai e distant, înspăimântător şi depărtat de noi, căci în cer este o Maică, ce stă alături de Dumnezeu, având, pe de o parte, prin bunăvoinţa Lui, autoritate de Maică asupra Lui, atunci când se roagă pentru noi iar, pe de alta, duioşie de Maică pentru greutăţile noastre”[23].
Sedelna glas patru, care precedă cântarea a 8-a, începe să vorbească, mult mai direct, despre înţelesul adânc al Cinei celei de Taină.
Prin mâncarea împreună cu Sfinţii Săi Ucenici, El le-a arătat „tainic” sfântul Său sfârşit[24], care era Jertfă.
Ei au mâncat Trupul şi au băut Sângele Lui euharistice, în care se vedea, ca o preînchipuire – moartea Sa, cea care ne izbăveşte de stricăciune, de moartea păcatului.
Moartea Sa şi consecinţele ei ne conduc la cinstirea, la trăirea în ritmul Patimilor Sale. Astfel se termină sedelna: prin constatarea, în ultimă esenţă, a raportării noastre imediate la dumnezeieştile Sale Patimi.
El „S-a făcut Însuşi Paşti şi tainică Jertfă vie”: ne spune imnul al doilea, al cântării a opta. Iubindu-ne pe noi, El S-a făcut trecere a noastră de la moarte la viaţă, dar şi mâncare şi băutură adevărată, pentru că a suferit şi a murit pentru noi.
Realitatea istorică a Răstignirii ne devine proprie şi reală nouă, în mod nesângeros, în Sfânta Euharistie.
Noi ne împărtăşim cu Jertfa vie, cu „Mielul lui Dumnezeu”, Cel care „Se sfărâmă şi Se împarte…Cel ce Se sfărâmă şi nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururi şi niciodată nu Se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte”[25].
Imnul al 3-lea, al cântării a 8-a, numeşte Sfânta Împărtăşanie: „înţelepciunea din veac ascunsă” [26], pentru că ea este Iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.
El, Hristos, e Înţelepciunea şi nouă ni S-a revelat, ca Cel ce ne spune cuvintele vieţii dar şi ca Cel ce e Pâinea vieţii (In. 6, 48).
El ni S-a dăruit pe Sine nouă – începând cu Cina cea de Taină – şi pe această Sfântă Taină, ne spune imnul, „au predat-o Bisericilor, purtătorii de Dumnezeu”[27], adică Sfinţii Părinţi.
Ei au dăruit-o mai departe, în adevărata ei înţelegere divino-umană. Nu ciuntită sau explicată simbolic, ci ca realitate a Trupului şi Sângelui Domnului unite cu dumnezeirea Sa, ca Dumnezeieşti Taine.
Imnele de la patru la opt ale cântării a 8-a, sunt preluări imnice ale textelor Sfintelor Evanghelii.
Imnul al patrulea (Mt 26, 21-22; Mc. 14,18-19; Lc. 22, 21-23; In. 13,21-22) cuprinde profeţia vânzării Domnului şi nedumeririle cuvioase şi iubitoare ale Sfinţilor Apostoli, pe când al 5-lea imn (In. 13, 4-11) propovăduieşte smerirea pentru noi a Celui bogat în slavă, dusă până acolo, încât spală picioarele Sfinţilor Ucenici dar şi pe ale lui Iuda.
„Eu, în mijlocul vostru, sunt ca Unul ce slujeşte” (Lc. 22, 27), le spune El, pentru că iubirea Sa dumnezeiască Se smereşte până într-atât, încât doreşte desconsiderarea, umilinţa extremă, absolută, ştiind că ea, această stare nespusă a chenozei e cea mai mare înălţare posibilă. El Şi-a plecat grumajii şi a spălat picioarele Ucenicilor Săi iar aceştia s-au umilit de umilinţa Sa.
Această umilinţă din umilinţa Domnului – rezultată din aceasta – e reliefată de imnul al 6-lea, când se laudă, când se preaslăveşte „înălţimea înţelepciunii (Domnului), cea nespusă şi mai presus de gând”[28].
Imnul al 6-lea e o continuare a celui de-al cincilea, pentru că se accentuează smerenia Domnului în faţa „lutului”, a pământului ce suntem.
Al şaptelea imn îl indică pe vânzător, al optulea redă cuvintele vânzării, pentru ca a 9-a cântare să fie o completare a evenimentelor întâmplate la Cină.
Irmosul de început aduce o precizare adânc dogmatică: „naşterea lui Dumnezeu înnoieşte firile”[29].
În persoana lui Hristos, firea dumnezeiască şi firea omenească se înnoiesc, prin faptul că, Dumnezeu Cuvântul Se întrupează, devine trup iar prin trupul Său, firea omenească se îndumnezeieşte, se transfigurează, se umple de har.
Ambele firi se înnoiesc, pentru că ambele se întâlnesc în Hristos, în persoana Sa, cum nu se mai întâlniseră vreodată, la nivel ipostatic.
Dumnezeu Cuvântul Îşi asumă firea noastră iar firea noastră se uneşte cel mai intim cu dumnezeirea Sa, fapt pentru care vorbirea despre înnoirea firilor devine evidentă şi foarte legitimă.
Imnele de la doi la cinci sunt o teologie euharistică. Pentru că „este nevoie de a te conforma cu Euharistia”[30], Sfântul Andrei ne prezintă adâncimea Sfintelor Taine prin continua repetare a faptului, că Hristos e Mâncarea şi Băutura Vieţii şi, ca urmare a acestui mare şi absolut adevăr, toţi trebuie să „ne cuminecăm în taină, cu Trupul şi Sângele Lui, în dreapta credinţă”[31].
Pe de o parte, Sfânta Euharistie e expresia plină de adorare a unirii cu Fiul lui Dumnezeu dar, pe de altă parte, ea este şi o mărturisire a rămânerii în dreapta credinţă. Cu El mă împărtăşesc „în taină”, pentru că în taină trăiesc împreună cu El, neştiut de foarte mulţi.
Numim dumnezeiescul Trup şi dumnezeiescul Sânge „Sfintele Taine”, tocmai pentru că, impropriindu-mi-le, Îl descopăr pe Mântuitorul meu, Îl înţeleg, Îl simt, stau împreună cu El, dar nu Îl epuizez.
Mă împărtăşesc mereu cu El dar de fiecare dată mă umplu şi mai mult de dragostea Lui. Dragostea Lui nu se termină pentru mine, dar nici eu nu doresc o stagnare a pătrunderii Lui în mine.
Doresc – împreună cu Sfântul Simeon Metafrastul – ca El, Dumnezeul şi Făcătorul meu, „mai vârtos (să) intre în alcătuirea mădularelor mele şi întru toate închieturile, în rărunchi şi în inimă”[32].
El, Domnul, e „mâncat ca Pâinea şi junghiat ca un Miel”[33], pentru că în Sfânta Euharistie, El e tot una cu Cel ce S-a răstignit pe Sfânta Cruce.
Acelaşi Hristos, dar sub formă de Jertfă nesângeroasă pe Sfânta Masă – şi sub formă de Jertfă sângeroasă pe Sfânta Cruce – împlinindu-se profeţia Sfântului Isaia: „Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un Miel spre junghiere S-a adus şi ca o Oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Is. 53, 7).
Mă împărtăşesc cu Hristosul euharistic dar simt şi trăiesc cu conştiinţa, că Cel din mine, e Cel de pe Cruce, Care a murit şi a înviat. Mă împărtăşesc cu Dumnezeul iubirii şi trăiesc împreună cu El în bucuria iubirii, a comuniunii permanent înveselitoare şi pe El Îl simt în mine viu, lucrător şi nu pasiv.
Părintele Dumitru Stăniloae sublinia acest lucru fundamental: „unirea cu un Hristos în Jertfă nu e unirea cu un Hristos pasiv, ci cu Hristosul ce e purtat de o mare iubire spre Tatăl dar, în acelaşi timp, de o mare iubire faţă de ceilalţi”[34], pentru că El vine în mine ca să mă sfinţească, să mă facă propriu iubirii Sale şi în iubirea Sa, să mă facă o sursă de iubire pentru alţii, prin iubirea Lui, care mă străbate.
Ziua de cult se termină cu Şi acum…, a Născătoarei, în care Maica lui Dumnezeu e preamărită prin aceea, că a purtat pe Dumnezeu şi L-a născut neschimbat[35].
Nu altcineva s-a întrupat, ci Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat! Ea a purtat pe Dumnezeu în trupul Său şi Domnul S-a născut cu trup dintr-însa, fără ca să Se schimbe dumnezeirea Sa.
Observăm, din tot discursul imnologic, că nu putem vorbi de o teologie sistematică a cărţilor de cult şi nici de o abordare unilateral dogmatică a Sfinţilor autori.
Nu s-a dorit o sistematizare a temelor tratate şi nicio nuanţare expresă a dogmelor – de cele mai multe ori – pentru că în ochii Sfinţilor Părinţi, cultul era o imagine clară, fidelă a Sfintei Scripturi şi, în mod special, a Sfintelor Evanghelii.
Pentru că Hristos, Prea Curata Sa Maică, Sfinţii de dinaintea ei, Sfinţii Îngeri, erau realităţile iubirii lor şi despre ele, despre adevărul lor, trebuiau să scrie.
Tocmai de aceea, a ne propune schematizări şi catalogări în imnografie, înseamnă a ne situa lângă albia normală a vorbirii despre imne şi nu în mijlocul şuvoiului viu al Duhului Sfânt.
Dar, în același timp, a spune că Sfinţii imnografi n-au dogmatizat, înseamnă a minimaliza în mod nepermis cărţile noastre de cult, pentru că noi nu Îl lăudăm pe Dumnezeu în mod searbăd, cu emoţii largi şi efeminate precum neoprotestanţii, ci în Duhul Sfânt şi cu acele cuvinte ale Cuvântului dumnezeiesc întrupat, cu vorbele lui Hristos.
Cuvintele dogmatizante există în cult, ca mici filoane de aur şi ele trebuie explicitate în mod autentic.
Cu această afirmație, terminăm itinerarul dogmatico-explicativ şi al acestei sfinte zile.
Concluzii:
În această zi apare în prim plan improprierea personală a mântuirii obiective, prin exemplul femeii Mironosiţe, ca o contrapondere la vinderea Domnului de către Iuda.
Pururea fecioria Maicii Domnului este argumentată ca o consecinţă a unirii ipostatice, pentru ca, mai apoi, să se treacă la implicaţiile euharistice ale Jertfei Domnului.
Jertfa Domnului, ca realitate istorică reală, ne devine proprie prin Sfintele Taine, întâlnindu-ne aici cu teologia euharistică a Sfântului Andrei Criteanul.
În împărtăşirea cu Hristos Domnul, implicarea noastră este o dovadă a dragostei noastre pentru El, ca răspuns la dragostea Sa infinită.
Planul general al acestei zile, în ambianța reliefărilor scripturale, marchează direcţia personală a mântuirii.
[1] Triod, op.cit., p.568.
[2] Episcop Vasile Coman, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în rev. Ortodoxia, XXXVII (1985), nr. 2, p. 348.
*În textul citat nu exista cratima, însă noi am pus-o, pentru a se înţelege de către cititor, mult mai direct, sensul teologic al cuvântului: a re-crea pe om în mod duhovnicește.
[3] Magistrand Coman R. Stan, Consecinţele uniunii (unirii n.n.) ipostatice în imnografia Bisericii Ortodoxe, în rev. Ortodoxia, X (1958), nr. 1, p. 93.
[4] Triod, op.cit., p. 569.
[5] Marilena Chiriac, Probleme de vocabular prin explicaţii şi texte, Editura Recif, Bucureşti, 1996, p. 11.
[6] Triod, ed.cit., p. 569.
[7] Idem, al 4-lea imn, p. 572.
[8] Idem, al 2-lea imn, coloana a doua, p. 572.
[9] *** Carte de rugăciuni, cu binecuvântarea PFP Justinian Marina, București, 1957, p. 48.
[10] Triod, ed.cit., p. 574.
[11] Potrivit dogmei Sinodului al IV-lea Ecumenic.
[12] Triod, ed.cit., p. 576.
[13] Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ediţia a II-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 159.
[14] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Emil_Brunner.
[15] Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ed. cit., p. 159.
[16] Idem, p. 161.
[17] Idem, p. 162.
[18] Idem, p. 163.
[19] Ibidem.
[20] Idem, p. 165.
[21] Ibidem.
[22] Idem, p. 166.
[23] Idem, p. 167.
[24] Parafrază la sedelna glas 4, de la pagina 579 din Triod.
[25] Liturghier, ed. cit., p. 148.
[26] Triod, ed.cit., p. 579.
[27] Ibidem.
[28] Idem, p. 580.
[29] Ibidem.
[30] Maricaru Marian, Euharistia – o viziune ecclesială asupra creaţiei, teză de licenţă din 2001, Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, (manuscris), p. 37.
[31] Triod, ed.cit., p. 580.
[32] Ceaslov, op. cit., p. 650. A treia rugăciune, din Rugăciunile de mulţumire de după dumnezeiasca împărtăşire.
[33] Triod, ed.cit., p. 580.
[34] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Legătura dintre Euharistie şi iubirea creştină, în rev. Studii Teologice, XVII (1965), nr. 1-2, p. 15.
[35] Triod, ed.cit., p. 581.