4. Sfânta și Marea zi de Joi

*

(Reprezintă paginile 57-112 din cartea noastră: Aspecte dogmatice ale imnologiei ortodoxe. Săptămâna Patimilor și Săptămâna Luminată, care poate fi downloadată de aici).

*

Spaţiul scriptic acordat acestei sfinte zile în Triodul românesc este de 56 de pagini, compoziţiile imnografice fiind în număr de 223. Această abundenţă imnică explică revărsările inimilor pline de har ale Sfinţilor autori, care s-au zdrobit pe ei înşişi cugetând la înălţimea chenozei Fiului lui Dumnezeu întrupat.

Utrenia – care e, de fapt, Denia de Miercuri seara – începe cu melodiosul, dar şi sentenţiosul tropar, pe glasul al 8-lea: „Când măriţii ucenici…”[1], pentru a se înfiera iubirea de bani, dar şi pentru a se afirma faptul, că Dumnezeu este „spre toţi Bun”.

Bunătatea e unul dintre atributele „supraesenţei divine”[2], după cum spune Părintele Dumitru Stăniloae preluându-l pe Sfântul Dionisie Areopagitul şi, comentând capitolul patru, din Despre numele divine, a Sfântului Dionisie Areopagitul[3], el scrie:

„Din toată concepţia Sfântului Dionisie despre deosebirea între supraexistenţa dumnezeiască şi existenţele ce-şi au originea în ea, se vede că el nu socoteşte că existenţa de toate gradele se extinde ca un bine din Dumnezeirea supraexistentă, printr-o emanaţie, în sensul neoplatonic panteist, ci în sensul că Dumnezeirea procedează la actul creaţiei datorită bunătăţii supraexistente şi în sensul că această creaţie nu poate fi decât bună, odată ce şi Dumnezeirea este bună, prin însăşi existenţa sau supraexistenţa ei”[4].

Atributele lui Dumnezeu sunt adânc reliefate în cărţile de cult, lucru pe care îl vom putea observa şi în continuare.

Canonul – care urmează citirii Psalmului 50 – este al Sfântului Cosma Melodul şi el este după tipicul celor nouă cântări, din care lipseşte a doua, elidare ce devine un obicei, începând cu el[5].

Imnul al 2-lea al cântării întâi, Îl denumeşte pe Fiul lui Dumnezeu drept „Înţelepciunea lui Dumnezeu, (Care) Şi-a zidit Sie-Şi casă din Maică Curată”[6].

Pentru că „toate prin El s-au făcut” (In. 1, 3) şi pentru că El le-a făcut pe toate „bune foarte” (Fac. 1, 31), din ce a făcut El rezultă înţelepciunea şi slava Sa cea nemăsurată. Dar pentru că El S-a Întrupat, le-am văzut pe acestea în venirea Lui la noi.

El ne-a vorbit şi am cunoscut dumnezeiasca Sa înţelepciune. El S-a întrupat şi am văzut pe Fecioara Prea Curată rămânând Fecioară dar fiind Maică a lui Dumnezeu. L-am văzut îmbrăcat în trup dar, după învierea Sa din morți, l-am văzut strălucind cu slavă multă.

Am putea spune – şi nu cred că am greşi – că slujirea învăţătorească a Domnului se regăseşte cel mai viu şi mai propriu în cărţile de cult.

Peste tot Îl vedem pe Domnul vorbind, explicând, comentând, plinind înţelegerea Legii, dând porunca iubirii şi a Jertfei supreme, ultime. El îi învaţă „taine”, pentru că El era şi este: „Înţelepciunea lui Dumnezeu cea nezidită şi firească, chemată cu înaltă propovăduire”[7].

Propovăduirea Sa era înaltă, pentru că era plină de „focul dumnezeirii” (Lc. 12, 49)[8], fapt pentru care, în ziua de astăzi, trebuie să înţelegem, că „predicile nu mai ajung: ceasul istoriei ne indică ora la care nu mai trebuie doar să vorbim despre Hristos, pentru că ni se cere să devenim una cu Hristos, transformându-ne în tot atâtea sedii ale prezenţei şi ale cuvântului Său”[9].

În irmosul cântării a treia apare ideea: „zidirea Lui-Şi a unit-o Cel fără de patimă sărăcind”[10].

Despre acest subiect, al unirii trupului cu sufletul dar şi al unirii umanităţii cu dumnezeirea Sa, unitate pe care o „realizează numai persoana”[11] umană sau divino-umană, Hristos Domnul – vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae, în Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, spunând că în ceea ce îl priveşte pe om, „materia nu e incapabilă să se unească cu spiritul”[12] iar despre „unirea firii divine şi umane în Ipostasul cel nou şi atotcuprinzător al lui Iisus Hristos”[13] , printre altele, spune şi următoarele:

„Dacă firea umană aspiră să cuprindă prin persoana ei pe toţi semenii, lumea întreagă şi pe Dumnezeu Însuşi în unitatea ei, dar nu o poate face aceasta numai în această calitate, căci lumea nu e creată de ea şi nici Dumnezeu nu-i stă la dispoziţie, ea se poate împărtăşi de această cuprindere desăvârşită numai prin asumarea ei în persoana Fiului lui Dumnezeu şi a Raţiunii Ipostatice divine.

Aceasta, făcându-Se om cuprinde în Sine toată realitatea şi pe toţi oamenii fără să-i anuleze, cum nu se anulează nici oamenii, prin comuniune, ci dând, deopotrivă, fiecăruia putinţa să cunoască în Ea pe toţi şi să se armonizeze toţi în unirea cu Ea, în cuprinderea şi înţelegerea tuturor de către Ea”[14].

Primele două imne ale cântării a treia însă, vorbesc şi de Jertfirea Domnului, ca dorinţă, dar şi ca realitate euharistică, înainte de Sfânta Sa Răstignire.

El Se Jertfeşte dorind Jertfa, stând în stare predispusă de Jertfă dar dându-le Sfântul Său Trup şi Sfântul Său Sânge, El le dă propria Sa realitate, realitatea care le va „deschide ochii” (Lc. 24, 31), ca să-L înţeleagă ca iubirea preacurată, Care S-a jertfit pentru cei păcătoşi.

El dorea Crucea, din iubire pentru noi şi când le dă Sfintele Taine, El le dă dragostea Lui, dorinţa Lui de-a muri pentru ei, le dă dragostea de a muri, prin El, faţă de orice altă iubire trecătoare dar nu numai lor, ci şi nouă.

El Se jertfeşte pe Sine mai înainte de a Se urca pe Sfânta Cruce. Cina cea de Taină este imaginea adâncă a iubirii, care nu abdică, a iubirii care ştie ce se întâmplă cu ea, ce se petrece cu ea şi, cu toate acestea, nu se dă în lături de la suferinţa cea mai mare.

Ambele văd în Sfintele Taine întărire „întru credinţă”[15],  lucru care e accentuat şi de imnul al treilea, în care rămânerea întru Domnul, ca iubire şi ca ascultare, produce o creştere a credinţei noastre.

Sedelna glas 1, care urmează, vorbeşte de motivul smereniei şi al smeririi Domnului, motiv enunţat ca „prisoseală a milostivirii[16], ca revărsare de multă milă, pentru că „coborârea lui Dumnezeu la nivelul creaturii şi la starea ei arată valoarea acordată acesteia de către Dumnezeu, arată iubirea Sa faţă de oameni”[17].

Ca o continuă aducere aminte, smerenia Sa e pusă în legătură cu înălţarea noastră. Înălţarea noastră e tot una cu îndumnezeirea, căci „fiinţele personale constituie culmea creaţiei, deoarece ele pot deveni dumnezeu prin liberă alegere şi prin har”[18].

Domnul, smerindu-Se, ne-a scos din „adâncurile răutăţii”, pentru că El e „Unul, Iubitorul de oameni”[19].

El le arată, „în taină, prea sfântă junghierea Sa”[20], adică Sfinţilor Ucenici şi, implicit, și lui Iuda, care era unul dintre cei 12. Primilor, pentru ca să sporească în dragostea pentru El iar lui Iuda, pentru ca să-i arate că iubirea Lui se oferă şi celor care nu o vor şi celor care nu o caută, cât şi celor care o dispreţuiesc din cauza poftei nebune după lucrurile lumii acesteia.

Irmosul cântării a 4-a, vede în dragoste o întărire, o putere prin care se împlinesc creştinii ortodocşi.

După cum spunea Sfântul şi Marele Apostol Pavel: „dragostea nu cade  niciodată”  (I Cor. 13,8).

Căci dragostea este crucea care merge până la capăt, care nu se teme să mărturisească despre ţelul ei şi care, prin puterea ei, e şi fundamentul vieţii mele în Dumnezeu, dar şi legătura mea cu El, Cel care e Dragoste, Iubire (I In. 4, 8 ) şi de aceea nu se poate desfiinţa. Pentru că El mă doreşte, tocmai pentru ca să stau, în iubirea Lui, în veci.

Părintele Profesor Constantin Galeriu spunea foarte bine, într-un articol al său: „Crucea lui Hristos înseamnă iubire; mai profund, descoperă iubirea dumnezeiască faţă de noi”[21], căci, spunea tot Sfinția sa, în aceeași sursă citată: „conştiinţei infinite a lui Iisus îi corespund o iubire şi o suferinţă nesfârşită pentru ai Săi, care este Crucea”[22].

Iubirea Îl duce pe Hristos la Cruce şi Crucea Îl arată pe Domnul, ca iubire ce suferă continuu. Pentru că El S-a dăruit Tatălui ca Jertfă, din iubire pentru noi, stând „într-un elan de a Se da Tatălui. El biruieşte afectele şi moartea pentru noi toţi”[23], dar nu mai iese din această „disponibilitate generoasă a Jertfei”[24], pentru că, în mod continuu, El dă puterea de a se jertfi la toţi câţi vor să-şi sfinţească viaţa.

În această splendidă conferinţă ţinută la Congresul liturgic, de la Institutul Ortodox de la Paris, pe 29 iunie 1982, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae explică starea cerească, continuă, de Jertfă a Domnului, ca fundament al Sfintei Liturghii în special şi a Sfintelor Taine, în general, bazându-se pe Apocalipsa şi pe Epistola către Evrei.

„Această stare de Jertfă permanentă a lui Hristos” – spune aici Părintele Dumitru – „are în sine puterea de a ne desăvârşi, pentru că ea însăşi este o stare de desăvârşire, cum ne spune Epistola către Evrei. Numai datorită acestei stări de Jertfă cerească permanentă putem înainta şi noi spre o stare de desăvârşire tot mai mare”[25].

Iar referindu-se la capitolul al 5-lea al Apocalipsei, acesta scrie, printre altele:

„Mielul nu e slăvit numai ca Cel ce a fost junghiat, ci şi ca Cel ce prin înjunghierea văzută în El mântuieşte pe alţii şi alţii.

Şi El este nu numai Jertfa, Care este folosită de un altul ca arhiereu; El este deci şi Arhiereu.

Junghierea nu este numai o amintire. El poartă junghierea în continuare în Sine. Căci dacă Junghierea s-ar arăta numai ca o cicatrice, autorul n-ar spune că Mielul şedea «ca Junghiat».

Dacă în Junghiere ar fi fost numai o amintire, autorul ar fi prezentat Mielul «ca Unul Care a fost Junghiat».

Într-un mod de negrăit, Mielul arată Junghierea ca o stare nedepăşită, suferită într-un mod de neînţeles în continuare,  dar  totuşi  fără  să se repete.

Dar  unirea  paradoxală  a  faptului că trupul lui Hristos a devenit nestricăcios şi nesupus morţii, cu starea Lui permanentă de Jertfă cere o explicare mai profundă.

Cum se împacă faptul că trupul lui Hristos, pe de o parte, nu mai e străpuns acum de cuie (iar), pe de altă parte, suferă o agonie până la sfârşitul lumii, cum a spus Pascal[26]?

Realitatea trebuie să constea, pe de o parte, în experienţa marii sensibilităţi a predării Sale totale Tatălui sau a renunţării la Sine Însuşi, unită cu slava ce I Se întoarce din cauza aceasta din partea Tatălui (iar), pe de alta, într-o compătimire până la o sfâşiere interioară pentru oameni, trăită ca o comuniune a Sângelui şi a Trupului Său către ei, compătimire unită cu o mare satisfacţie pentru iubirea care I Se întoarce pentru aceasta din partea lor”[27].

În imnul al doilea, Patima Sa „izvorăşte nepătimire”[28] şi de acest lucru ne putem convinge, în mod practic, cu toţii.

Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă, ca „cei împătimiţi să cerem cu stăruinţă pe Domnul. Căci toţi cei neîmpătimiţi au înaintat la nepătimire din împătimire[29], fapt pentru care trebuie să trăim în noi înşine purificarea de patimi, pentru ca harul Prea Sfintei Treimi să vieze mereu în noi.

Pentru Teologia Dogmatică Ortodoxă e foarte important ca primul om să fie Adam, pentru ca neamul omenesc să fie constituit dintr-un singur sânge.

Noul Adam, Hristos Domnul, vine şi dă nepătimire celor care se trag din Adam, celor care vin, în mod direct, din acela şi numai din acela.

Celelalte două imne ale cântării a patra, parafrazează imnic textele de la Matei 26, 29; Marcu 14, 25 şi Luca 22, 18, pe când imnele cântării a 5-a pun accentul, pe faptul spălării cu apă, de către Domnul, a picioarelor Sfinţilor Apostoli cât şi ale lui Iuda.

După spălare, picioarele lor s-au făcut frumoase – mai puţin ale lui Iuda – ca unele, care binevestesc „pace tuturor”[30].

Ele binevestesc pacea, pentru că Sfinţii Apostoli sunt trimişi să îi împace pe oameni cu Dumnezeu, cu aproapele şi cuei înșiși.

„Aspiraţia după unitate s-a născut odată cu conştiinţa pierderii unităţii, cu conştiinţa separării”[31] iar Sfinţii Apostoli unesc mintea, inima şi trupul prin Sfânta Evanghelie, care este trăirea în dragostea lui Hristos, prin Sfântul Duh. Tocmai de aceea ei sunt frumoşi, plini de frumuseţe, pentru că binevestesc tuturor frumuseţea păcii, a dragostei, a sfinţeniei.

Luată în ansamblu, cântarea a 5-a este o monumentală fotografiere a smereniei Domnului. Citind imnul al doilea şi al treilea, în special, putem observa acea dumnezeiască suprapunere a celor două moduri de a fi ale Fiului lui Dumnezeu.

Fiind prezentat ca Atotţiitorul, ca Cel ce „ţine apa cea neţinută, şi cea mai presus în văzduh”[32] dar şi ca „Cel ce îmbracă cerul cu nori”[33], avem o fotografie absolută, paradoxală, pentru că, deşi e înţeleasă în mod neînţeles de ochii credinţei, în mod propriu, realistic, ea este o imagine care ne depăşeşte şi pe care nu ne-o putem închipui, deşi realitatea ei există.

Măreţia acestei fotografii duhovniceşti e legată de atributul atotprezenţei dumnezeieşti, dar şi de acela al atotputerniciei dumnezeieşti.

Nu putem percepe această realitate şi nici nu ne-o putem imagina, dar o simţim, o intuim prin dragostea inimii noastre.

Simţim şi credem, că Fiul lui Dumnezeu ţine toate şi lucrează toate dar nu ne putem explica raţional realitatea aceasta atât de copleşitoare şi nici nu ne dorim acest lucru.

În comparaţie cu această magistrală imagine a Fiului lui Dumnezeu, a realităţii Sale eterne sau a realităţii eterne care are legătură cu timpul şi creaţia, Fiul lui Dumnezeu întrupat este prezentat după mărturiile cuprinse în Sfintele Evanghelii.

Concreteţea imagistică face extrem de vizibilă diferenţa dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Hristos al chenozei „a turnat apă în spălătoare şi a spălat picioarele slugilor”[34]. El „S-a încins cu ştergarul şi a plecat genunchile pentru a spăla picioarele slugilor”[35].

În ambele imne, Stăpânul e pus în faţa slugilor, nu pentru a fi recunoscut ca Stăpân – căci El este Stăpân, chiar dacă vrem şi chiar dacă nu vrem noi – ci pentru a vedea în Stăpân exemplul celei mai mari iubiri şi a celei mai mari preocupări pentru slugile Sale.

Sluga, până la Domnul, nu a fost niciodată tratată cu asemenea iubire şi cu un asemenea pogorământ şi, după El,  nimeni nu mai poate să o facă atât de absolut ca El. Smerenia Lui e smerenia lui Dumnezeu, Care vine la om. Ea e smerenie mai presus de orice înţelegere şi de orice aşteptare.

Sfintele Evanghelii canonice, numai ele, sunt ilustrate imnic. Imnele noastre propovăduiesc numai textul recept al Sfintei Biserici Ortodoxe. Orice imixtiune eterodoxă ar putea fi uşor reperată, tocmai din acest motiv: pentru că nu ar concorda cu traducerile recepte ale Sfintei Scripturi.

Imnul al doilea, al cântării a 6-a, conţine şi următoarele cuvinte: „urmaţi chipului cum aţi văzut în Mine”[36], cuvinte care indică o urmare cuprinzătoare, totală, a Domnului.

Chipul, exemplul vieţii Domnului, trebuie să ne înveţe mereu, să ne spună mereu altceva, pentru că a vedea în El şi prin El, înseamnă, în fiecare clipă, o simţire a Lui, o umplere de El, o intimitate şi mai mare cu El.

Domnul ne stă înainte în multe feluri în Sfânta Ortodoxie. El ne stă înainte în cuvintele Sale, în Sfintele Taine, în Sfintele Icoane dar şi în rugăciune dar, nu în ultimul rând, şi în aproapele nostru.

De aceea, a vedea în El, a vedea în dragostea Lui, înseamnă o trăire în dragostea Lui şi prin ea, pentru că numai în El poţi să experiezi vederea Lui.

Condacul vorbeşte despre schimbul luciferic al lui Iuda iar icosul despre urmarea Domnului printr-o viaţă smerită, plină de umilinţă, pentru ca, sinaxarul zilei, să detalieze sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de Taină, rugăciunea cea mai presus de fire şi vânzarea Domnului[37].

Sinaxarul este foarte revelator prin precizările lui. De aici aflăm că lui Iuda i s-au spălat cel dintâi picioarele şi că s-a folosit pâine la Sfânta Cină şi nu azimă.

Cântările a 7-a şi a 8-a sunt eminamente morale. Irmosul cântării a 9-a – care ştim că este şi axionul zilei – ne îndeamnă să venim „la loc înalt, cu gânduri înalte să ne îndulcim”[38].

Teologia e loc înalt, pentru că e vorbire despre Dumnezeu şi a veni la loc înalt înseamnă a veni la vederea lui Dumnezeu, care ne umple de gânduri și simțiri dumnezeieşti.

Despre această stare preafericită, care naşte gânduri dumnezeieşti, Sfântul Siluan Athonitul scria, printre altele:

„Domnul îl iubeşte pe om şi i Se arată cum Însuşi vrea. Şi sufletul, când vede pe Domnul, cu smerenie se bucură de Stăpânul Cel Milostiv şi nu mai poate iubi nimic altceva aşa cum iubeşte pe Ziditorul său; chiar dacă vede toate şi iubeşte pe toţi oamenii, dar mai mult decât orice Îl iubeşte pe Domnul”[39].

Iar Sfântul Ioan din Kronstadt – ca să cităm numai două flăcări ale dragostei dumnezeieşti – scria, în Liturghia: cerul pe pământ, următoarele:

„Nu există nimic mai sublim şi mai de preţ în cer şi pe pământ decât Liturghia…

O, ce înălţime, ce măreţie, ce frumuseţe şi ce dulceaţă în Dumnezeiasca Liturghie; ce bogăţie a duhului şi ce fericire pentru noi! În timpul Liturghiei cerul şi pământul se fac una”[40].

Bucuria Sfintei Liturghii: pentru că aici ne îndulcim de Domnul, dar tot aici, pe „Cuvântul Cel Preaînalt, din cuvântul Lui”[41] Îl cunoaştem.

Sfânta Liturghie ne vorbeşte prin cuvintele Sale, ale lui Hristos iar Domnul ne spune despre Sine toate câte ne sunt folositoare, mântuitoare, îndumnezeitoare.

Îl cunoaştem pe El din cuvintele Sale, Îl cunoaştem ca pe Fiul lui Dumnezeu întrupat dar Care S-a slăvit prin Cruce, fapt pentru care Sfânta Cruce ne este o laudă şi nu o ruşine.

Al treilea imn al cântării a 9-a e o confesiune revelatoare a Domnului, deoarece Domnul, în mod imnic, mărturiseşte despre Sine, că e Fiul Tatălui şi că Naşterea Lui este din veci din Tatăl şi, mai ales, că e „Înţelepciunea cea împreună lucrătoare”[42] a Tatălui dar – în sfârşitul imnului – mărturiseşte şi faptul, că datorită Întrupării Sale, El, Cel „din fire nezidit”, primeşte „numirile trupului” impropriat.

Imnul următor, fundamentând consecinţa comunicării însuşirilor – şi fiind tot o vorbire imnică  a Domnului Hristos – ne spune: „și firea ce s-a unit cu Mine Dumnezeu este, prin chipul schimbului de firi între sine”[43], după ce afirmase realitatea trupului Său împotriva oricărei gândiri dochete.

Despre comunicarea însuşirilor în persoana Domnului Hristos, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae scria în Iisus Hristos sau Restaurarea omului următoarele:

„Când, în baza comunicării însuşirilor, atribuim însuşirile şi lucrările omeneşti naturii divine, avem în Iisus, în special, aspectul chenozei naturii divine.

Iar când natura omenească e, prin ipostasul considerat din latura umană, purtătoarea însuşirilor şi lucrărilor divine, avem în special aspectul îndumnezeirii naturii umane.

Chenoza ne înfăţişează pe Fiul lui Dumnezeu pătimind, iar îndumnezeirea pe Fiul omului atotputernic.

Într-un sens mai larg însă, şi chenoza este o îndumnezeire a firii omeneşti, căci manifestările firii omeneşti purtate de Dumnezeu Cuvântul sunt ridicate, într-o anume privinţă, peste nivelul celor omeneşti. Pătimirea Cuvântului e o pătimire sfinţită, cum n-a suportat niciun muritor”[44].

Am fi sperat, ca până la această dată Triodul să fi intrat în teologia Pătimirii Domnului şi să se fi vorbit despre demnitatea arhierească a Domnului, în multiplele ei faţete însă minuţioasa cercetare a textului Triodului ne arată contrariul.

În Triod nu există o privire unilaterală, eminamente dogmatică, ci conținutul dogmelor se instalează în text în funcţie de cursul evanghelic al Sfintelor Slujbe, adică în funcţie de textul Sfintelor Evanghelii citite la Slujbele Sfinte.

Laudele îl înfierează pe Iuda dar problematizează, explicitează viaţa Domnului Hristos în primul rând.

Cu cât Iuda e mai aspru criticat şi osândit pentru totdeauna, cu atât se scoate în evidenţă demnitatea şi măreţia Celui vândut, a Celui dat, pe nedrept, spre răstignire. Cel răstignit e Judecătorul lumii dar şi Doctorul ei, Cel care îi „vindecă patimile”.

Pătimirile Sale cele prea sfinte vindecă patimile reale ale omului, viciile lui.

El,  Domnul,  e  îndelung-răbdătorul  păcatelor  lumii  şi  El a  fost  vândut de ucenicul Său cel pierdut, fapt pentru care, Iuda, „lepădându-se de ceata Apostolilor şi aruncând cei treizeci de arginţi, n-a văzut Învierea cea de a treia zi”[45].

„Cazul Iuda” ar părea, la o recenzare tendențioasă a textelor liturgice, o obsesie a Sfinţilor imnografi, însă nici pe departe nu stau așa lucrurile.

Criticarea lui Iuda e un reflex al marii lor iubiri pentru Domnul şi, mai ales, o ridicare supremă, la înţelegerea iubirii, pe care trebuie s-o avem faţă de El.

Sfinţii imnografi ne arată înălţimea iubirii faţă de Dumnezeu, prin negarea oricărei insensibilităţi şi rejectări, la nivel personal, a ei.

Deşi au făcut-o cu durere în cazul lui Iuda – căci şi el e după chipul lui Dumnezeu – dragostea faţă de Domnul i-a făcut să fie extrem de aspri, căci fără iubirea lui Dumnezeu în suflet, nici omul nu poate fi iubit cu adevărat[46].

În imnul al 4-lea, de la Laude, Iuda e numit şi „diavol”, deoarece s-a depărtat, ca şi acela, de fericirea Domnului dar, se precizează faptul, că numai cugetarea vânzării l-a dus la nebunia ultimă a satanizării.

Slava Laudelor e o parafrazare a capitolului al 53-lea al Sfântului Isaia, fiind un imn în care se enumeră unele dintre modurile Pătimirilor Domnului. Realitatea enumerării merge pe aceeaşi realitate explicită a Sfintelor Evanghelii.

Se insistă, în mod vădit, pe realitatea, gravitatea şi durerea Sfintelor Patimi, pentru ca, realitatea întrupării Sale, istoricitatea Sa, să nu fie, în niciun moment, tăgăduită.

El primeşte „toate de bunăvoie”, pentru „ca să dăruiască tuturor învierea cea din morţi”[47], căci „în Hristos păcatul se mistuie în flacăra, în oceanul iubirii Sale dumnezeieşti”[48].

Şi asta pentru că, „Crucii, iubirii îi urmează viaţa. Aşa cum viaţa naşte din iubire, din cruce naşte o nouă viaţă, Învierea.

Crucea descoperă această bogăţie de daruri şi de înţelesuri. Ea este fundamental descoperirea iubirii dumnezeieşti.

Dar aceasta fiind, ea poartă în sine şi recapitularea, strângerea noastră la umbra şi lumina ei; şi jertfă, ispăşire pentru păcatele noastre, plinirea dreptăţii dumnezeieşti; şi sfinţire a firii prin biruirea stricăciunii”[49], după cuvintele Părintelui Constantin Galeriu.

Imnele stihoavnei au caracter moral iar troparul prorociei de la Ceasul întâi recunoaşte starea decăzută a omenirii, fapt pentru care cere slobozirea din stricăciune.

Începe Vecernia, unită cu Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, de Joi dimineaţa, ale cărei prime stihiri se repetă, ele aparţinând stihirilor Laudelor la care ne-am referit cu puţin mai înainte.

SlavăŞi acum…de pe glasul al 6-lea e un imn cu adâncă rezonanţă duhovnicească.

Aici se certifică faptul, că Iuda se împărtăşise cu Sfintele Taine mai înainte de a-L vinde pe Domnul („Şi acest necredincios, ţinând în gură Pâinea cerească, a făcut vindere împotriva Mântuitorului”[50] ) dar se subliniază şi faptul, de adâncă dragoste dumnezeiască, a raportului Domnului cu Iuda, prin cuvintele: „pe Cel ce hrăneşte L-a vândut, şi pe Stăpânul pe Care Îl iubea L-a dat spre moarte!”[51].

Imnul cataloghează actul lui Iuda ca un act de adâncă „neomenie”, căci iubirea lui Iuda pentru Domnul, îmbolnăvită adânc de iubirea de arginţi, a putut să-l facă pe acesta ca să-şi vândă iubirea lui, pe Domnul Hristos.

Dragostea lui Iuda a murit în mod jalnic. Ea a fost ucisă, în el, de propria lui poftă, în mod voit, conştient şi liber şi nu a rămas nestinsă, deși „dragostea, a cărei flacără a fost aruncată de Hristos în sufletul omului are o proprietate uimitoare: ea îl va conduce prin abisuri şi culmi inaccesibile oricărei alte persoane; ea îi va da să biruiască orice suferinţă, şi chiar moartea; adeseori, ea îl va arunca într-un spaţiu nelimitat, ce nu poate fi descris, unde el va fi „singur, tânjind să vadă din nou lumina Dumnezeului iubit”[52].

Trecând peste Paremii şi Apostol, găsim troparul următor, care este şi Heruvicul zilei:

„Cinei Tale celei de Taină, astăzi Fiul lui Dumnezeu

părtaş mă primeşte;

că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta,

nici sărutare Îţi voi da ca Iuda.

Ci ca tâlharul mă mărturisesc Ţie:

pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta”[53].

După cum bine ştim, acest minunat tropar face parte şi din pregătirea noastră pentru primirea Sfintei Împărtăşanii şi din rugăciunile pe care le rosteşte preotul, în cadrul Sfintei Liturghii, mai înainte de a se împărtăşi el, cât şi cei credincioşi.

Însă înţelegerea lui este, pentru mulţi, o enigmă, în cazul cuvintelor: „nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta”.

Foarte mulţi  cred, că divulgarea  ritualului  Sfintei Împărtăşanii  ereticilor şi păgânilor, înseamnă, de fapt, o divulgare a tainei,

Însă aici  nu e vorba de  o divulgare a Tainei, ci de înţelegerea, în ființa noastră, a consecințelor împărtășirii cu Sfânta Euharistie.

Vrăjmaşii noştri, în primul rând, sunt diavolii şi a trece peste Sfânta Împărtăşanie, a nesocoti sfinţenia ei cea prea mare înseamnă, de fapt, a arăta că nu e „de mare importanţă” pentru noi.

A spune acelora, care nu cred în mod ortodox, că Sfânta Împărtăşanie „e ceva comun”, înseamnă a batjocori Sfânta Împărtăşanie.

Însă a divulga modul în care lucrează în noi Hristos Domnul, prin Sfânta Împărtăşanie, înseamnă a da motive, celor necredincioși, ca să râdă.

Prima argumentare se leagă de trădarea lui Iuda – căci Iuda a făcut din iubirea lui Dumnezeu „ceva de vânzare, comun, banal” – pe când divulgarea transformării noastre intime  se leagă de trădarea tainei, a simţirii de taină a Sfintei Ortodoxii.

Noi ne angajăm aici ca să nu le descoperim acelora, care râd de noi, modul sfinţirii vieţii noastre iar iubirea noastră pentru Dumnezeu o dorim fără trădare, fără omisiuni, fără abateri grave.

Trebuie să observăm totodată și modul în care Triodul ne propune participarea noastră.

„Astăzi”, acum, Hristos ne primeşte ca să ne împărtăşim cu El Însuşi, dar nu într-un cadru diferit de al împărtăşirii Sfinţilor Apostoli şi a lui Iuda, ci la aceeaşi Cină  de Taină.

La Sfânta Liturghie suntem chemaţi să fim acum, să fim prezenţi[54], cu o prezenţă plină de adoraţie pentru Sfintele Taine, căci e acelaşi Hristos euharistic ca şi la Cina cea de Taină.

Trebuie să fim prezenţi la împărtăşirea cu El, pentru că avem mereu, în orice clipă, nevoie de El. Pentru că „Taina Sfintei Împărtăşanii ridică la o deplinătate unirea cu Hristos, dar această deplinătate trebuie mereu împrospătată şi adâncită, aşa cum, cu cât eşti mai unit cu cineva prin iubire, cu atât eşti mai însetat de o adâncire a acestei uniri”[55].

De la pagina 596 începe Rânduiala ce se face la sfânta şi dumnezeiasca spălare a picioarelor, rânduială tipiconală, mănăstirească, pentru 12 fraţi dintr-o Sfântă Mănăstire, în cadrul căreia aceştia sunt spălaţi pe picioare de cel mai mare dintre ei, adică cu rangul bisericesc cel mai mare.

În cadrul acestei Sfinte Slujbe se repetă cântarea a 5-a a Utreniei, după care se cântă 6 stihiri ale spălării.

În prima stihiră se cere spălarea gândirii noastre de cele rele, cât şi încingerea noastră cu „legătură duhovnicească”[56], care să ne ţină în smerenie şi iubire de Dumnezeu, pe când, în stihira a doua, smerenia Domnului e singura modalitate  prin  care  se  dăruieşte,   „singura   înălţare  asupra  a  toată  puterea potrivnică”[57].

Smerenia înalţă, pentru că smerenia Îi dă lui Dumnezeu toată viaţa şi puterea omului, pentru ca El să facă voia Lui în noi.

Chenoza Domnului naşte în noi conştiinţa nimicniciei, căci „în conştiinţa noastră noi ne pogorâm la iad, deoarece, începând din clipa în care chipul veşnic al omului ni se descoperă, noi trăim cu mai multă ascuţime adâncimea propriei noastre întunecări”[58].

A patra stihiră, ne introduce, printre altele, şi în învăţătura despre incognoscibilitatea fiinţei dumnezeieşti, căci Fiul e „Cel neapropiat după fiinţă”[59], iar a 5-a subscrie categoric iubirii lui Dumnezeu și deplânge traiectoria vieții lui Iuda: „mai bine ar fi fost, vânzătorule, de nu te-ai fi născut, înstrăinatule de Fiul lui Dumnezeu”[60].

Iuda, în a şasea stihiră, e prezentat – înainte de vindere – ca fiind cuprins de „dormitare diavolească”[61], fapt pentru care n-a cunoscut: „că mare este tăria Crucii”[62]. Tăria Crucii se înţelege priveghind, renunţând la tine. Trebuia să vadă pe „Paştile de jertfit”, pentru ca să Îl urmeze.

Rugăciunea, de după ectenii – ca şi unele cereri ale ecteniilor – cer sfinţirea apei de față, pentru spălarea întinăciunilor trupeşti şi a necurăţiilor sufleteşti, pe când rugăciunea, care se zice în taină, cere trăirea noastră în Duhul Sfânt.

Întreg ritualul spălării se face în ambianţa Sfintei Evangheli a Sfântului Ioan Teologul, de la capitolul 13, 4-17, slujba încheindu-se cu o altă rugăciune şi două tropare.

Pavecerniţa Mică e formată din Tricântarea Sfântului Andrei Criteanul şi conţine 30 de imne.

În primul imn, Domnul este Cel ce a „gonit întunericul cel mai dinainte al adâncului”, adică întunericul Iadului, care stăpânea până la venirea Domnului și care era mult înrădăcinat în omenire, pe când al 7-lea imn merge pe aceeaşi reliefare magnifică a Fiului lui Dumnezeu, în cele două ipostaze ale Sale: eternă şi istorico-chenotică:

Este pălmuit Ziditorul şi bătută zidirea prin batjocorirea

Lui; este lovit de voie cu trestie, şi cele din înălţime se

pleacă; este scuipat Judecătorul, şi toate temeliile

pământului se clatină”[63].

E dumnezeiesc de paradoxală cântarea ortodoxă! Pentru că vorbeşte din două perspective în acelaşi timp, de aceea poate vedea pe Fiul lui Dumnezeu ca pe Ziditorul, dar şi ca pe Cel ce suferă. Batjocorirea Lui e batjocorirea zidirii, a creaţiei, pentru că ei bat trupul Său luat din Prea Curata Fecioară.

Perspectivele imnologiei ortodoxe sunt absolute, pentru că ele cuprind taina şi nu o disecă, prin analizarea creatului şi a non-creatului.

Putem spune și mai mult, aceea că teologia imnică ortodoxă este – ca expresie – pe linia Sinodului al IV-lea Ecumenic, unde unirea ipostatică precizează, cel mai bine şi cel mai profund, realitatea divino-umană a persoanei Domnului Hristos.

Am observat şi până acum rolul extraordinar, pe care îl are în imnele noastre comunicarea însuşirilor. Datorită acestei consecinţe a unirii ipostatice, imnul al 8-lea, poate spune:

„Cu spini se încununează Dumnezeu,

Care înfrumuseţează tot pământul cu flori…”[64].

Păstrându-se acest mare şi dumnezeiesc adevăr nealterat, putem să exprimăm multă frumuseţe în imnele noastre, pentru că ştim, „că firea omenească nu s-a constituit în El ca persoană omenească”[65], ci „Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se ipostas al firii omeneşti, i-a dat acesteia funcţia de mediu al iubirii lui Dumnezeu îndreptată spre toţi oamenii şi al iubirii Fiului Unul Născut în formă umană faţă de Tatăl, făcându-Se omul Cel mai iubitor al Tatălui ceresc, din care poate iradia această iubire spre toţi oamenii, ca să-i facă şi pe ei în stare de iubirea Lui dumnezeiască în formă umană, faţă de Tatăl şi între ei”[66].

Pe marginea cărţii Adversus Nestorianos, a lui Leonţiu de Bizanţ, tot Părintele Profesor Dumitru Stăniloae scria:

„E de remarcat aici afirmaţia paradoxală: pătimeşte Cuvântul cel nepătimitor.

Iar pătimirea nu e numai o compătimire ca a unei persoane cu alta, în care alta e pătimirea persoanei care pătimeşte şi alta a celei care compătimeşte.

Cuvântul lui Dumnezeu Pătimeşte, nu compătimeşte. Iar aceasta pentru că e o unire a trupului cu El, nu numai o apropiere familiară.

E greu de înţeles această «unire», care face Cuvântul cel nepătimitor, după fiinţa dumnezeiască, să pătimească totuşi El Însuşi cu trupul.

Nu se poate spune că o jumătate din persoana Lui pătimeşte, iar o jumătate nu pătimeşte. E mereu taina persoanei ca întreg, care e prezentă în fiecare simţire şi faptă a părţilor ei”[67].

Şi acum…, a Născătoarei, elogiază teologia Sfântului Ioan Evanghelistul, din prologul Sfintei Sale Evanghelii, pentru că: „Cuvântul Trup S-a făcut din Fecioară cu neschimbare, şi a rămas cu firea Dumnezeu precum era, nedespărţindu-Se de sânurile Părintelui”[68].

Aceste cuvinte imnice sunt o parafrază la versetului al 14-lea: „şi Cuvântul S-a făcut Trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”.

Întruparea Domnului nu L-a despărţit de sânurile Tatălui. Întruparea Sa, S-a făcut „cu neschimbare”, căci firea dumnezeiască nu S-a schimbat în vreun fel datorită asumării trupului în persoana Sa veșnică.

În al 5-lea imn, al cântării a 8-a, se specifică din nou faptul, că Domnul pătimeşte de voie, de bună voie, fapt pentru care vânzarea Lui de către Iuda, Îl aduce spre scopul venirii Sale: spre Sfânta Cruce.

Sărutarea Lui e „înşelătoare”, sărutarea lui Iuda. Îi spune cuvânt şi „împreună cu cuvântul”[69], Îl vinde spre „junghiere”.

Sărutarea lui e un semn al fărădelegii extreme, al răului abisal.

Faptul că Domnul nu Se împotriveşte celor care Îl prind, face ca în imnul al 7-lea Domnul să fie numit Miel al lui Dumnezeu, ca o expresie a Jertfei, a crucificării Sale.

În Vechiul Testament, mielul a fost chipul Domnului, „o Jertfă substitut”[70]. Dar „jertfa mielului pascal va înceta precis când Se va fi jertfit Hristos, Paştele Noului Legământ (I Cor. 5,7 ); (căci) «Hristos a prefăcut chipul în adevăr», (cum) va tâlcui Sfântul Chiril al Alexandriei”[71].

Hristos Domnul e Mielul lui Dumnezeu, pentru că Se va lăsa răstignit cu blândeţe şi pentru că moartea Sa e una din nespusă iubire. A fost profeţit prin mielul pascal şi recunoscut, pe Cruce, ca Miel al lui Dumnezeu. El a împlinit profeţia prin Sine Însuşi, arătând tuturor supunere ca un Rob.

Imnele acestea care urmează vorbesc cu cuvintele Sfintelor Evanghelii.

Adevărul Patimilor Domnului este prezentat fără menajamente. Orice mic detaliu este amintit, pentru că Domnul ne-a mântuit prin fiecare pătimire a Sa.

De două ori în această Tricântare, Sfântul Andrei Îl numeşte pe Domnul „foc”, când e vorba de spălarea picioarelor (în imnul al 9-lea și al 11-lea) – prima oară vorbind în general iar, a doua oară, despre Iuda – tocmai pentru a ne sensibiliza la maximum, atunci când e vorba să ne apropiem de Sfintele Taine.

El e, pentru vedere, Miel euharistic – fapt pentru care, blândeţea Lui, ne îndeamnă să ne apropiem – dar dacă Îl primim în noi, fără a fi curaţi cu inima, Îl simţim ca foc, pentru că El este foc.

Părintele Profesor Emilian Corniţescu, vorbind despre provenienţa cuvântului miel, scrie:

„Tezaurul nostru lingvistic are nenumăraţi termeni religioşi a căror origine este din Sfânta Scriptură, aşa cum este cazul cuvântului miel, moştenit pe filieră biblică şi alcătuit din două părţi de cuvânt: prepoziţia mi = din, de la şi numele divin El = Dumnezeu, care la rândul său este înrudit cu verbul ul = a fi puternic, a fi tare[72].

Fapt pentru care, cu toate că Mielul euharistic pare „slab” şi „uşor de dispreţuit”, El e din Dumnezeul Cel Puternic, adică foc. Ceea ce pare slăbiciune e de fapt putere, putere tămăduitoare, curăţitoare, sfinţitoare pentru noi.

Când priveşti de afară, dispreţuieşti sau poţi fi neîncrezător. Dar primind pe Domnul în tine, simţi că El e foc care curăţeşte, care tămăduieşte, dacă Îl primeşti cu dragoste şi cu inimă smerită.

Şi acum…, a Născătoarei, e minunată:

„O, auzire nouă! Dumnezeu este

Fiu al Femeii! Naşterea fără sămânţă,

Maică fără de bărbat, şi El născut, Dumnezeu!

O, minunată auzire! O, înfricoşătoare zămislire!

O, nestricăcioasă naştere a Fecioarei! Cu adevărat

toate sunt mai presus de minte

şi mai presus de ştiinţă”[73].

Vorbirea despre aceste taine reale şi dumnezeieşti îl umple pe Sfântul Andrei, dar şi pe noi, de multă dragoste.

Vorbirea dogmatică ar trebui să fie, în toate situaţiile, o vorbire înflăcărată  de multă dragoste. Când nu e aşa e dureros de fadă, de rece, de impersonală, chiar dacă mărturisește cele mai mari dogme ale Bisericii.

Deşi – ca autor de multe imne – ar fi putut să nu se mai entuziasmeze de cele pe care le scrie, cu Sfântul Andrei se petrece contrariul: el vede toate tainele credinţei ca fiind noi, adânci, minunate, pentru că se păstrează în bucuria lor, în starea duhovnicească de a le percepe şi nu se raportează la ele cu un ochi distant, de „analizor teologic”.

Faptul că „Dumnezeu este Fiul al Femeii” este cel mai minunat lucru. Dar el e foarte minunat, dacă înţelegi această absolut de minunată realitate şi consecinţele ei pentru întreaga existență. O scriere din entuziasm dumnezeiesc, dar și acrivic teologică!

De fapt, din acest punct se naşte Teologia. Căci vorbeşti cu şi despre un Dumnezeu iubitor, Care Se dăruie, despre un Dumnezeu prea iubitor, Care te îmbrăţişează oricând şi oriunde.

Toate  tainele  credinţei sunt neînţelese,  nepătrunse,  dar din adâncul lor ne hrănim, ne umplem, ne îmbogăţim dumnezeieşte.

Le privim cu toată inima şi de aceea le numim nepătrunse, pentru că niciodată nu e de ajuns ceea ce spunem despre ele şi pentru că, niciodată, cuvintele nu sunt atât de explicite, de clare, de identice cu realitatea.

Imnul al 3-lea al cântării a 9-a e un imn din inimă, din inimă de Dumnezeu, care este rănită de prefăcătorie:

„Sărutarea ta este vicleană, şi închinăciunea

amară; cui grăieşti tu, înşelătorule, când zici:

Bucură-Te Ravvi? Prietene, zice Hristos,

pentru ce ai venit? Dacă pentru a Mă săruta,

pentru ce-Mi pui înainte cuţit uns cu miere?”[74].

Dumnezeu nu se „preface” că iubeşte! El iubeşte şi vrea ca şi noi să-L iubim. Vrea ca să avem curajul să ne spunem iubirea şi, mai ales, vrea ca să avem iubire curată, deplină. Rănirea Sa e mântuirea noastră.

Imnele următoare vorbesc despre Patimile Domnului  în paralel cu nerecunoştinţa iudeilor, pentru marile şi dumnezeieştile minuni pe care le-a săvârşit în mijlocul lor.

Slavă…, Şi acum… – cele două imne, de la sfârşit – Îl văd pe Domnul lucrând mântuirea în mijlocul pământului iar pe Prea Curata Fecioară ca pe Mieluşeaua, care, „stând înaintea Crucii”[75], Îl tânguia pe Făcătorul tuturor.

Începând cu pagina a 604-a a Triodului suntem cititorii şi tâlcuitorii slujbei Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi ale Domnului Iisus Hristos sau a Deniei de Joi seara.

Până la antifonul al 2-lea, imnele sunt ori cunoscute ori eminamente morale. Însă la acest antifon al doilea apare un element unic al zilei liturgice în cauză, descris în cuvintele: „iar în mijlocul celor ce se tocmeau (ca să-L vândă n.n.), ai stat nevăzut Însuţi Tu, de Care era tocmeala”[76], pentru a se preciza dumnezeirea Sa.

Antifonul al 3-lea are, la fiecare imn, ca şi cuvinte terminale: „iar Iuda cel fără de lege n-a vrut să înţeleagă”[77], pentru că înţelegerea lui trebuia să fie o mărturisire a Domnului Hristos.

El n-a înţeles că trebuia să-L înţeleagă. N-a înţeles, că numai Domnul merită a fi înţeles şi iubit în primul şi în primul rând.

Sedelna glas 7, de dinainte de a doua Sfântă Evanghelie, arată motivaţia vădirii lui Iuda ca vânzător şi aceasta e una cu adânci implicaţii dogmatice: „vrând ca să arăţi tuturor că Te-ai dat de bunăvoie”[78].

Trebuia să se ştie, mai de dinainte vânzătorul, pentru a se slăvi Sfânta Cruce. Domnul, deşi ştia cine e cel care-L va vinde, nu a luptat împotriva lui ci, dimpotrivă, i-a dorit întoarcerea, pocăinţa. Iubirea Lui i-a dorit tot binele dar Iuda a ales, în mod voit, contrariul.

Crucea Domnului – spune aceeaşi sedelnă – a folosit tuturor, pentru că, prin ea, Domnul a răpit „lumea de la cel străin”[79], de la Satana.

Satana e cel străin de bine, înstrăinat de bine. Prin Sfânta Cruce – care „este voinţa Tatălui, slava Fiului, tresărirea Duhul Sfânt”[80] – lumea s-a eliberat de rău şi poate să se elibereze, în mod personal, de rău.

Antifonul al 4-lea ne obligă să gândim mistic Sfânta Cruce şi Jertfa Domnului, pentru că „nouă ne-a răsărit Cel ce a Pătimit pentru lume”[81].

Jertfa Domnului e un soare, o lumină, singura lumină. Şi aici intervine măreţia sa: că Sfânta Ortodoxie vede în Sfânta Cruce o revelare a dumnezeirii Domnului şi nu o „învingere” a umanităţii Sale!

Portretistica romano-catolică şi protestantă Îl vede pe Hristos al Crucii ca pe unul traumatizat, angoasat, mai mult om sau numai om şi nu ca pe Lumina lumii, pe Viaţa şi Bucuria noastră. Tocmai de aceea vorbește despre o perspectivă sumbră a suferinţei sau a ascetismului la aceştia.

Pentru un om duhovnicesc, pentru un ortodox, asceza nu e o luptă cu neputințe insurmontabile, ci o luptă care aduce bucurie, din ce în ce mai multă bucurie dumnezeiască.

El a răsărit din negura lumii şi dacă „a pricepe ceva înseamnă a te simţi implicat şi responsabil[82], atunci El este Lumina, Care doreşte să fim întru lumina Sa.

Domnul te vrea o persoană care să vorbeşti continuu cu El dar şi cu ceilalţi, într-un mod absolut, pentru că „nu poţi participa la comuniunea ce (îi) leagă pe semenii tăi, dacă nu înaintezi de la calitatea de individ la cea de persoană, dar nu poţi deveni (nici) persoană capabilă de integrarea într-o comuniune interpersonală decât cu ajutorul celorlalţi”[83].

Alături de El, devii tu cel întru El şi întru Duhul Sfânt.

Imnul al 2-lea, de la antifonul al 4-lea – la final – ne trasează adevărata direcţie doxologică a vieţii noastre: „Iar noi, având mântuire pe Hristos, pe Acesta să-L slăvim”[84].

Pentru că în El e mântuirea noastră şi pentru că mântuirea reprezintă tot efortul vieţii noastre umplut de dragostea Sa, nu putem să trăim în El, cu El, în faţa Lui, fără să-I mulţumim, fără să-L lăudăm, fără să-I cerem iubirea şi mila Sa mereu.

Ştiind că El este scopul vieţii noastre, nu putem să nu fim o jertfă a Lui, o jertfire pentru El, dacă în El ne simţim şi avem adevărata împlinire a vieții noastre.

Aşa că nu putem vorbi despre o viaţă pentru Dumnezeu fără a fi o viaţă doxologică, plină de cuvinte şi fapte de dragoste, pentru că dragostea vorbeşte, cântă, se mărturiseşte în orice clipă, cu mult avânt, cu multă încredere, cu multă însufleţire.

Ultimul imn de pe pagina a 606-a e tot o vorbire imnică a Domnului, în care El le spune Sfinţilor Apostoli: „Pătimesc ca un om, şi mântuiesc ca un Iubitor de oameni, pe cei ce cred întru Mine”[85].

O mică frază, dar din care se pot dezvolta trei subiecte de discuţie:

1. Hristos Domnul a pătimit ca om.

2. Mântuirea obiectivă, a tuturora, e rodul marii Sale iubiri de oameni.

3. Mântuirea personală implică o credinţă vie, o credinţă plină de fapte şi de sentimentele vii ale iubirii duhovniceşti.

Implicitul cântărilor noastre de cult e impresionant. În micile întorsături de frază ale imnelor dumnezeieşti găsim o impunătoare sevă dogmatică, care abia aşteaptă să fie dezvoltată. Exemplul de mai sus este extrem de grăitor.

În imnul Născătoarei, de dinainte de antifonul al 6-lea, Prea Curata e prezentată ca cea care a născut, „în veacul cel mai de pe urmă”, adică în ziua a 7-a.

Despre această înţelegere mistică, Sfântul Maxim Mărturisitorul scria: „a şaptea (zi) este isprăvirea şi oprirea cugetărilor contemplative naturale ale cunoştinţei negrăite”[86], adică ziua ce semnifică iluminarea – după Părintele Dumitru Stăniloae, care, în nota a 2-a, de la pagina citată mai sus, scria: „Ziua a 6-a fiind ultima zi de lucru reprezintă desăvârşirea în practica virtuţilor, dar tocmai de aceea punctul de încheiere a acestei faze şi de trecere în ziua a şaptea, în faza iluminării, (iar) ziua a şaptea, reprezintă şi contemplarea raţiunilor dar şi isprăvirea acestui lucru şi odihna de el[87].

Naşterea Domnului s-a petrecut „în ziua a 7-a” pentru ca noi să înţelegem, că trebuie să ne îndumnezeim asemenea Lui, devenind din oameni trupeşti, oameni cereşti, adică plini de harul lui Dumnezeu.

În antifonul al 7-lea, îndelunga răbdare a Domnului are şi o altă conotaţie – în afara celei de mântuire a noastră – şi anume, pe aceea de împlinire a profeţiilor, pentru că: „rabd îndelung, ca să se împlinească ceea ce am arătat vouă prin prorocii Mei, cele nearătate şi ascunse”[88].

Se observă aici, cum Domnul împlineşte ceea ce El Însuşi a revelat Sfinţilor Proroci,  pentru  ca  să  nu  se  considere,  că  altcineva  a vorbit iar Domnul a împlinit ceva, de care El nu ştia.

Imnul Prea Curatei, de după antifonul al 7-lea, o numeşte pe aceasta „uşă de mântuire” – printre altele – pentru a arăta, că ea este uşa, care L-a născut pe Iisus, Mântuitorul lumii.

Ea este uşa care arată Mântuirea, care o descoperă lumii, conform cu Iezechiel 44, 2: „Şi mi-a zis Domnul: «Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă»”.

Înainte de Sedelna glas al 8-lea, SlavăŞi acum…a Născătoarei, spune că Domnul „a eliberat pe oameni din blestem”[89], bineînţeles referindu-se la blestemul Protopărinţilor noştri, pentru că, „dacă plata păcatului săvârşit de om a fost moartea, preţul învierii lui a fost moartea Fiului lui Dumnezeu Cel întrupat”[90].

Dumnezeu a blestemat pământul sufletului la Fac. 3, 17, pentru ca sufletul să rodească spinii patimilor şi pălămida ispitelor şi a primejdiilor de tot felul.

Tocmai de aceea, eliberarea din blestem a oamenilor s-a făcut prin Jertfa desăvârşită a Domnului, Care „dizolvă păcatul din oameni”[91].

În cadrul antifonului al 10-lea, tot în imnul Prea Curatei, Jertfa Sa e văzută ca împăcare a lumii cu Dumnezeu – „căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale”  (Colos. 1, 19-20 ) – pentru că „Iisus nu moare moartea Sa.

El nu poartă moartea ca o osândă în Sine. Aşa cum a luat asupra Sa păcatul altora, aşa ia şi moartea altora. Nici păcatul, nici moartea altora nu le-ar fi putut lua, dacă ar fi avut de purtat păcatul Său şi de suferit moartea Sa.

Dacă ar fi fost numai om, dacă ar fi venit din înlănţuirea de jos a istoriei şi nu ar fi fost Dumnezeu şi om în acelaşi timp, n-ar fi putut să ia cele două poveri ale omului asupra Sa încât să-l scape de ele.

Viaţa istorică e scăpată de păcat ca un stigmat necesar, întrucât vine Iisus în istorie din afară de ea.

Iar moartea îşi pierde legătura cu păcatul în istorie din acelaşi motiv, Iisus venind de deasupra istoriei, ia cele rele ale istoriei ca s-o scape de ele”[92].

A treia cântare a celui de-al 12-lea antifon arată faptul, că Domnul Hristos, „a înviat cu puterea Sa”[93] şi aceasta, pentru ca să se sublinieze dumnezeirea Sa, faptul că nu aştepta să fie înviat de către altcineva, El fiind Dumnezeu Însuşi.

El  învie  cu de la  Sine  putere – pentru că  „Acesta  este  Viaţa, Lumina şi Pacea lumii”[94] – dar şi pentru a arăta, că realitatea pogorârii Sale la Iad e de netăgăduit, însă şi ca să împlinească cuvintele profetice, spuse Sfinţilor Apostoli „Puţin şi nu Mă veţi mai vedea şi iarăşi puţin şi Mă veţi vedea” (In. 16, 16 ).

În Sedelna glas al 8-lea există un amănunt dumnezeiesc, neexplicitat în Sfintele Evanghelii:

„Când ai stat înaintea Caiafei, Dumnezeule, şi ai fost dat lui Pilat, Tu, Judecătorule, Puterile cereşti s-au clătinat de frică”[95]. Dar că aşa s-au petrecut lucrurile, nu ne îndoim nicidecum.

În a doua cântare a celui de-al 13-lea antifon se accentuează faptul, că „fărădelegile noastre” au fost curăţite cu „sângele Său”[96], lucru despre care Părintele Dumitru Stăniloae scria, că Dumnezeu nu doreşte jertfa de om, mai degrabă decât cea de animal „pentru mai bunul miros al sângelui, ci pentru elementul spiritual, specific omenesc, manifestat în evenimentul suportării morţii violente”[97].

Și – mai spunea  tot Sfinţia sa – pentru că „Dumnezeu, (ca) să Se îndure de om, ca să-i ierte păcatul, să intre în legătură cu el, pretinde suferinţa legată de autoanularea lui până la capăt”[98].

Este scoasă Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce a Domnului  în mijlocul Sfintei Biserici!

Hristos vine în mijlocul nostru în stare de Jertfă şi rămâne între noi ca Unul răstignit pentru păcatele noastre.

De aceea, în acest moment liturgic de mare intensitate interioară, ambele străni cântă:

„Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce

a spânzurat pământul pe ape.

Cu cunună de spini a fost încununat

Împăratul îngerilor.

Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat

Cel ce îmbracă cerul cu nori.

Lovire peste obraz

a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.

Cu piroane a fost pironit

Mirele Bisericii.

Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei!

Închinămu-ne Patimilor Tale, Hristoase.

Arată-ne nouă şi slăvită

Învierea Ta”[99].

Acest „astăzi” se transpune cu totul în inimile credincioşilor ortodocşi!

Hristos cel răstignit, Hristos din faţa lor, Cel iconizat pe crucea din mijlocul naosului, Se identifică cu Hristos al Golgotei, pentru că noi vedem în Sfintele Icoane, în reprezentările noastre picturale sfinţite, chipul lui Hristos, chipul Său real. Ne închinăm Lui „astăzi”, pentru că Îl vedem pe El suferind şi murind pentru noi.

Sărutările noastre sunt semne ale adoraţiei noastre.

Venim şi cădem la picioarele Sfintei Cruci şi sărutăm Sfintele Sale răni, care sunt rănile mântuirii noastre, fără să ne îndoim de faptul că El, Cel din faţa noastră, e Hristosul nostru, e Hristosul iubirii noastre, pentru că icoana Lui ne intermediază întâlnirea cu El și închinarea în fața Lui.

Acest moment cultic e unic.

Îl avem în faţă pe Hristos şi nu ne comportăm faţă de El ca faţă de un Mort, ci ca faţă de un Viu, pentru că din gurile noastre curg cuvinte de dragoste, de adoraţie iar din ochi lacrimi pline de dragoste dar şi de suferinţă pentru păcatele noastre.

El ne stă înainte dar şi în mijlocul nostru şi, în reprezentarea Jertfei Sale, vedem, de fapt, Sfânta Biserică. Pe Sfânta Cruce stă Sfânta Biserică, căci Domnul e Sfânta Euharistie iar Sfânta Apă, cursă din sfânta Sa coastă este, de fapt, Sfântul Botez, prin care fiecare dintre noi ne naștem pentru Împărăția lui Dumnezeu.

Toate acestea ne stau înainte dar, mai ales, iubirea Sa cea mare, iertarea Sa cea neîntrecută, smerenia Sa cea neînţeleasă. Ne stă înainte Creatorul nostru şi ne stă „astăzi”.

Venirea la Sfânta Cruce e tot una cu arătarea recunoştinţei noastre profunde Mântuitorului Hristos, pentru că cine vine şi se închină Sfintei Cruci, recunoaşte, de fapt, că din sfânta Sa coastă curge viaţa întregii lumi şi a lui.

Astăzi e mântuirea lumii, pentru că „astăzi a fost spânzurat pe lemn” – cândva, în istorie, Domnul Hristos –  dar tot astăzi Îl vedem pe Hristos răstignit, pe Cel care ne oferă darurile iubirii Sale.

De aceea Sfânta Ortodoxie reactualizează şi nu rememorează iconomia mântuirii. Pentru că rememorarea presupune povestirea iar povestirea nu are prezent, ci numai trecut.

Ne închinăm Domnului, pentru că Îl vedem în faţa noastră şi Îl ştim în faţa noastră dar, mai mult decât atât, dorim să vedem – şi nu să ne închipuim – şi slăvită învierea Sa, deşi la Sfânta Înviere nu ni se arată un Hristos înviat, la nivel iconic, de proporţiile Celui răstignit, ci bucuria și realitatea învierii ne este transmisă numai prin lumina primită din Sfântul Altar.

Dar învierea Sa o cerem atât istoric cât şi trans-istoric, pentru că Sfânta Euharistie o primim în prezent iar pe Domnul Îl vom vedea venind pe norii cerului cu trupul Său răstignit şi înviat.

De aceea când cerem învierea Lui străbatem timpul până la veşnicie.

Cerem să Îl vedem pe El, pe Cel slăvit, pe Cel plin de Duhul Sfânt, pentru ca să ne închinăm şi Sfintei Sale Învieri cu adevărat.

În imnul al 3-lea al antifonului al 15-lea, Sfânta Cruce a Domnului este numită „viaţă şi înviere”[100] a creştinilor ortodocşi, pentru că ea redă viaţa dumnezeiască oamenilor, prin aceea că îi  înviază din păcatele lor.

„Subtilitatea cuvântării se arată drept o golire a Crucii”[101] – spunea Sfântul Grigorie de Nazianz – dacă cuvântările noastre, părut „sofisticate” pe tărâm teologic, nu transmit adevărul mântuitor şi convingător al Sfintei Cruci.

Trebuie să-i convingem pe oameni de viaţa dumnezeiască pe care ne-a adus-o Jertfa Domnului, pentru ca ei să învieze, să fie oameni ai învierii, trăind întru Duhul Sfânt.

Tocmai de aceea, „spre ea nădăjduind, Te lăudăm pe Tine, Dumnezeul nostru”[102], pentru că nădejdea noastră constă în dragostea prin care Domnul Hristos S-a lăsat să fie răstignit pentru noi.

Noi nădăjduim în Sfânta Cruce pentru că nădăjduim spre El şi nădăjduim datorită iubirii noastre faţă de El, iubire care se exprimă doxologic.

Sfânta Cruce este „o iubire şi o suferinţă nesfârşită”[103] a Domnului pentru noi, pentru că El ne doreşte ai Lui dar nu fără voia noastră, fapt pentru care învârtoşarea şi păcatele noastre sunt durerea, îndurerarea şi suferinţa Lui.

Suferă pentru că ne iubeşte şi ne iubeşte, tocmai pentru ca să cunoaştem iubirea Sa de oameni, prin care vrea, „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).

Moartea Domnului e, pentru Prea Curata Sa Maică, „taină străină”[104] înţelegerii. Pironirea Sa pe Sfânta Cruce este pironire a Vieţii pe lemn, este pironirea Celui ce dă viaţă tuturor. Tocmai de aceea e şi „străină” această vedere şi înţelegere.

E impresionant acest mod de a pune problema al imnografilor ortodocși în care ei alternează realui istoric cu cel absolut dumnezeiesc.

„Trupul pe lemn”[105] face parte din ceea ce poate fi văzut și înțeles de către toţi, cu siguranță. Dar faptul că Domnul e Dătătorul de viaţă sau Viaţa Însăşi, aceasta presupune o înţelegere şi o vedere duhovnicească.

Teologia ortodoxă are, de fapt, acelaşi mod de abordare în toată desfăşurarea ei. Ea vede lucrurile foarte concrete ca foarte concrete dar şi semnificaţiile lor le înțelege ca fiind tot atât de concrete ca şi concretul, deşi semnificaţia presupune înțelegerea adâncă a realităţii.

Faptul că Domnul e „mântuirea noastră” ne duce la persoana Sa şi la lucrarea  persoanei  Sale.  El  e  Domnul  care  ne  mântuie  şi  pentru  că  ne mântuie, tocmai de aceea Îl desemnăm ca Mântuitor, fără să credem că mântuirea s-ar fi putut realiza fără El, dar nici pe El  nu-L numim numai aşa, ci şi ca Bun, ca Milostiv, ca lesne Iertător etc.

Moartea Sa ne-a mântuit şi de aceea El e „mântuirea noastră”, pentru că persoana Sa ne-a mântuit, prin lucrarea Sa, cea prea iubitoare de oameni.

Sedelna glas 4 e tot o introducere în Teologia răscumpărării:

„Răscumpăratu-ne-ai pe noi

din blestemul Legii cu

scump sângele Tău, pe Cruce fiind

pironit şi cu suliţa împuns, nemurire

ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru,

slavă Ţie”[106].

Domnul ne-a răscumpărat, ne-a scos dintr-o robie spirituală, din robia „păcatului şi a morţii” (Rom. 8, 2).

Legea nu ne putea scăpa de acestea, pentru că – după cuvintele Sfântului Apostol Pavel – era „slabă prin trup” (Rom. 8, 3), neputincioasă.

Domnul, luând trup „întru asemănarea trupului şi pentru păcat” – pentru a nimici păcatul – a osândit păcatul în trup” (Ibidem), în trupul Său, prin moartea Sa, pentru ca venind El în noi, „trupul (să fie) mort pentru păcat” (Rom. 8,10).

Și aceasta nu pentru că n-am mai simţi tentaţia păcatului, ci pentru că nu mai vrem să trăim în păcat, văzând cât de mult ne împlineşte Hristos Domnul, Care vine în noi, Care vrea să fie primit de către noi.

Moartea Lui a fost preţul cu care noi am primit libertatea Duhului Sfânt, înfierea noastră duhovnicească de către Dumnezeu.

Scumpul şi prea scumpul sânge al Domnului a stricat blestemul Legii, „căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede” (Rom. 10, 4).

Dar Jertfa Sa nu e numai răscumpărare, iertare, împăcare cu Dumnezeu, ci şi izvorâre continuă de nemurire şi aceasta o face să fie mereu în centrul doririi tuturor oamenilor, pentru că Domnul este centrul acestei lumi.

Şi astfel, ritmul doxologic al vieţii noastre are sens absolut, pentru că Domnul Hristos e dorirea şi centrul vieţii noastre, cea mai intimă aspiraţie şi adevărata împlinire a tuturor oamenilor.

Vorbim despre răscumpărare la timpul trecut dar eficacitatea ei este mereu covârşitoare. Din Domnul Hristos, Cel răstignit şi înviat noi primim – ca din izvorul etern al nemuririi – viaţa noastră, ca o izvorâre, ca o continuă alimentare duhovnicească a vieţii noastre.

Bogăţia harului Său este cea care ne umple mereu, angajându-ne zilnic în efortul de a rămâne împreună cu El şi ai Lui. Şi tocmai de aceea, realitatea răscumpărării o privim  mereu ca fiind  actuală,  pentru că permanenta ei eficacitate ne dă această conştiinţă clipă de clipă.

Stihirile de la Fericiri încep, într-un mod vertiginos,  să vorbească despre nuanţele teologice ale răscumpărării.

Prima stihiră vorbeşte de păcatul lui Adam dar şi de iertarea lui prin moartea Domnului, căci:

„Prin lemn a fost izgonit Adam din Rai,

iar prin lemnul Crucii tâlharul

în Rai s-a sălăşluit. Că acela gustând,

a călcat porunca Făcătorului, iar acesta împreună

răstignindu-se, L-a mărturisit Dumnezeu

pe Cel ce Se tăinuia”[107].

De la păcatul din Eden la Tâlharul cel bun din dreapta Domnului. Păcatul, ca neascultare a Făcătorului, a dus la ieşirea din Rai, la pierderea fericirii şi a comuniunii cu Dumnezeu şi această ieşire e pusă în paralel cu mărturisirea Tâlharului.

Tâlharul devine Sfânt şi primul locuitor al Raiului, deoarece Îl mărturiseşte pe Domnul, pe Cel care era ascuns chenotic de vederea oamenilor, dar Care, suferind pe Cruce pentru neamul omenesc, a arătat cât de amare sunt consecințele mâncării lui Adam din pom.

Tâlharul se mântuieşte prin mărturisirea pe cruce, dar mântuirea sa e o mustrare a păcatului primordial în acelaşi timp. Lemnul Sfintei Cruci vindecă mâncarea din pomul Raiului, adică păcatul.

Se iese din Rai în Cartea Facerea pe când în Sfintele Evanghelii se reintră în Rai.

Răscumpărarea este, de fapt, redobândirea accesului nostru la Rai. Prin asumarea Crucii de către Domnul nostru suntem învățați să renunțăm la noi înșine şi să ascultăm de Domnul. Pe acestea le-a făcut Tâlharul cel bun.

Tâlharul venea de la păcat la mărturisire, pe când Adam a căzut din bucurie în nefericire. Însă alegerea noastră trebuie să fie alegerea pocăinţei, a continuei pocăințe pentru ceea ce facem.

Exemplul Tâlharului celui bun este exemplul mărturisirii prin renunţarea la noi înşine. Ne facem părtaşi ai răscumpărării Sale, dacă nu ne mai uităm la noi înşine, ci numai la Hristos Domnul.

Absorbirea noastră de către privirea Lui trebuie să fie totală, pentru că mărturisirea Lui ne cere o matură şi desăvârşită predare de sine.

Deşi, în acest timp, Crucea este pusă „în umbră” de prezentarea mântuirii Tâlharului celui bun, de fapt, mântuirea sa pune cel mai bine în lumină consecințele ontologice ale răscumpărării.

Datorită lui Hristos Domnul acesta a putut să moştenească Raiul, pentru că „lemnul Crucii” îi mântuieşte pe toţi datorită Jertfei Sale şi nu de la sine.

Jertfa Domnului i-a adus Crucii puterea sfântă pe care o are şi tocmai de aceea ea izvorăşte mereu, pentru toţi, viaţa veşnică.

A patra stihiră pune în discuţie o înţelegere duhovnicească a lovirii în coastă a Mântuitorului:

„Coasta Ta cea purtătoare de viaţă, revărsându-se

ca un izvor din Eden, adapă, Hristoase, Biserica Ta,

ca pe un Rai cuvântător; de unde împărţindu-se

de la început în patru Evanghelii, adapă lumea

vestind făptura şi învăţând neamurile

să se închine cu credinţă Împărăţiei Tale”[108].

Această înţelegere duhovnicească se diferenţiază de înţelegerea sacramentală a acestei răniri a Domnului – adică de înţelegerea sângelui ca Sfântă Împărtăşanie şi a apei ca Sfântul Botez – văzând în revărsarea ei imaginea revărsării râului unic, care curgea din Eden (Fac. 2, 10). Din Hristos, Cel unul, a curs râul mântuirii dar prezentarea vieţii Sale se face prin patru Sfinte Evanghelii.

Sfânta Biserică Ortodoxă e un Rai cuvântător, un Rai care vorbeşte şi îi încântă pe oameni, pentru că „adapă lumea” şi o veseleşte învăţând-o adevărata închinare şi aşteptare eshatologică.

Sfântul imnograf, vrând să accentueze măreţia oricărei Pătimiri a Domnului, o explicitează în mod special, pentru ca ea să aibă valoare personală dar și pentru a arăta concordanța ei cu Duhul înţelegerii Sfintei Scripturi.

Pentru el are relevanţă imaginea Edenului, pentru că vede în Eden o imagine care s-a împlinit, în mod desăvârşit, în Hristos Domnul.

Toată Sfânta Scriptură a Vechiului Testament s-a împlinit în Hristos, spunem adeseori. Însă pentru a convinge pe cei care ne ascultă de faptul, că şi în amănunt înţelegem şi putem explica acest mare adevăr, ne trebuie o mare vedere duhovnicească și cunoaștere teologică, pentru că înţelegerea Sfintei Scripturi e a celor curaţi cu inima.

Din punct de vedere gramatical, între Eden, între imaginea aceasta a râului cu 4 braţe şi Sfânta Cruce a Domnului, pe care Domnul e împuns cu suliţa, nu este nicio apropiere. Însă nu aşa stau lucrurile, când priveşti duhovniceşte, în mod mistic întreaga Sfântă Scriptură şi tot ce există creat de către Dumnezeu.

Înţelegerea duhovnicească are multă încărcătură dogmatică.  De fapt, dogma e o înţelegere duhovnicească şi nu o scriere raţională pur şi simplu.

Adevărul ei este supraraţional şi pentru ca să-i trăieşti, să-i simţi paradoxul, trebuie să trăieşti în Duhul Sfânt, deoarece „e nevoie de multă lumină a Duhului Sfânt, pentru înţelegerea tainelor Lui celor ascunse”[109].

Sfânta Sa coastă ne umple de har în Sfânta Biserică. Râul din Eden „uda Raiul” (Fac. 2, 10), îl fertiliza, după cum cuvintele Sfintelor Evanghelii îi umplu şi îi veselesc pe creştinii ortodocşi.

E vrednic de observat accentul pus de imnografii ortodocși pe importanţa ascultării cuvântului dumnezeiesc.

Predica învaţă neamurile, le adapă duhovniceşte. Dar le adapă şi le satură sufletele, deoarece vine din coasta Sa, din izvorul iubirii Sale dumnezeieşti.

Aceeaşi idee de „Izvor al iertării” e prezentată şi în stihira următoare, căci:

„Răstignitu-Te-ai pentru mine, ca să-mi izvorăşti

mie iertare; împunsu-Te-ai în coastă, ca să-mi

ţâşneşti pâraie de viaţă; cu piroane Te-ai pironit,

ca, prin adâncul Patimilor Tale, crezând eu înălţimii

puterii Tale, să-Ţi cânt: Dătătorule de viaţă, Hristoase,

slavă şi Crucii Tale, şi Patimilor Tale, Mântuitorule”[110].

Observăm o înflăcărată şi intimă raportare la Patimile Domnului a Sfântului imnograf. Pentru el, asumându-și acest lucru la modul personal, Domnul a fost răstignit şi tot pentru el a fost şi împuns în sfânta Sa coastă, pentru că cel aprins de dragoste dumnezeiască îşi asumă, fără reţineri, izvoarele cele prea vii şi abundente ale răscumpărării aduse de către Hristos.

Patimile Domnului sunt pentru el vitale, dar tot la fel e şi răsplătit: imediat. Nu spune: „o să-mi izvorăşti mie iertare”, ci: „ca să-mi izvorăşti mie iertare”, înţelegându-se că îi izvorăşte iertare şi acum, în prezent.

Observăm, în mod foarte evident faptul, că răstignirea Domnului e privită de foarte aproape. El stă lângă Domnul şi simte, prin acceptare iubitoare, rezultatele imediate ale răstignirii Sale.

Rănile Domnului, din care curge prea sfântul Său sânge, sunt văzute nu sub aspect fizic, ci duhovnicesc, pentru că ele izvorăsc „pâraie de viaţă”, deşi, în mod văzut, izvorăsc sfânt sânge.

Trebuie să remarcăm ceva fundamental referitor la modul în care noi ne raportăm la răstignirea Domnului.

Noi vedem Sfintele Patimi ale Domnului – atunci când ele sunt prezentate imnic – conform cu Sfintele Evanghelii, după cum am mai spus, însă atunci când ne raportăm personal la ele, vrând să arătăm marea noastră dragoste pentru Domnul, atunci nu le mai vedem numai sub aspect evanghelic, ci şi conform experienței noastre personale cu Hristos Dumnezeu.

Față de Hristosul pe care-L iubim avem o raportare scripturală la care se asociază și simţirea Lui euharistică, cât și trăirea, în unire vie şi directă cu El, în viața noastră duhovnicească.

Tocmai de aceea Sfinţii imnografi nu-L văd doar pironit pe Sfânta Cruce şi cu sfântul sânge şiroindu-I din sfintele Sale răni, în mod naturalist, ci și duhovnicește, fiind plini de dragostea Lui, pe care o trăiesc împreună cu El.

Ei văd în El pe Hristosul pe care Îl iubesc şi Care le este tot mai scump şi necesar şi pentru Care, din adoraţie sfântă, sunt gata să moară.

Moartea Sa ne umple. Sfintele Sale răni ne izvorăsc harul Prea Sfintei Treimi, fapt pentru care putem vorbi de o mântuire personală.

„Lucrarea porneşte de la Dumnezeu” (lucrarea de mântuire a noastră n.n.) – spunea Sfântul Nicolae Cabasila, această minunată flacără plină de dragoste dumnezeiască – „din partea noastră se adaugă bunăvoinţa.

A Lui e propriu-zis desăvârşirea, a noastră e numai voinţa de împreună-lucrare. Cu alte cuvinte, întru atât putem noi dobândi unirea cu Dumnezeu, întrucât ne supunem harului şi întrucât nu «ascundem talantul» şi nu «stingem Duhul» (I Tes. 5, 19 )”[111].

Dar a trăi lângă Domnul Hristos sau cu El nu înseamnă a privi în mod exterior, din afară Patimile Sale, ci a le privi în „adâncul” lor, pentru ca, prin ele, să înţelegi dumnezeirea Sa.

Adâncul iubirii Sale, care L-a dus la răstignirea pe Cruce, dovedește puterea Sa cea mare şi nu „slăbiciunea” Lui, așa cum sunt gata să spună cei care nu văd înălţimea umilinţei Sale – căci „numai în smerenie, creatura cunoaşte la maximum mărirea lui Dumnezeu şi se umple de ea”[112] – și tot aici putem vedea înălţimea puterii Fiului lui Dumnezeu, pentru că El nu a dorit să fie crezut puternic prin distrugeri şi cataclisme, ci prin suportarea a toate suferinţele şi hulele cu smerenie şi cu îndelungă răbdare.

În smerenia Sa cea prea mare S-a arătat infinita Lui dragoste. Nu prin rău Se arată Dumnezeu, ci prin continua lucrare şi odihnire în bine!

„Răul nu este nimic altceva decât lipsa binelui”[113] iar Dumnezeu e Binele prin excelenţă.

Sfânta Cruce e o revelare a puterii prea iubitoare a Domnului. Puterea Sa, exprimată chenotic, e în conformitate absolută cu binele şi este, pentru prima dată în istorie, o revelare absolută a puterii iubirii dumnezeiești în maxima noastră apropiere.

Puterea subjuga, teroriza, impacienta dar nu se autodefinea ca iubire, ca iertare, ca umilinţă absolută.

Repetăm aici cuvântul „absolut”, pentru că nu se poate trece peste această revelare a dimensiunii Sfintei Cruci. Nu mai există o expresie mai înaltă a acestei realităţi covârşitoare.

Aşa că, într-o astfel de interiorizare a Sfintelor Patimi nu poţi decât să lauzi atât Sfânta Cruce, cât şi Patimile Domnului.

Sfânta Cruce e un mod de a-L concepe în mod intim pe Domnul dar şi de a-I simţi dragostea Sa dumnezeiască, pe când Patimile detaliază această desfăşurare a dragostei Sale pentru noi dar şi puterea pe care El dat-o firii Sale omeneşti, ca să suporte, să rabde îndelung toate durerile și fărădelegile oamenilor.

A şaptea stihiră problematizează Patimile şi Învierea Domnului în legătură cu învingerea Satanei:

„Zapisul nostru l-ai rupt, Doamne,

şi socotindu-Te între cei morţi, ai legat pe

tiranul cel de acolo, scăpând pe toţi

din legăturile morţii, cu Învierea Ta; prin care

ne-am luminat, Doamne, Iubitorule de oameni,

şi grăim Ţie: Pomeneşte-ne şi pe noi,

Mântuitorule, întru Împărăţia Ta”[114].

Zapisul, actul cu multele noastre fărădelegi şi cu păcatul strămoşesc, l-a rupt Domnul, l-a anulat. Anularea s-a făcut prin moartea Sa şi înţelegem prin ea o continuă anulare a păcatelor noastre prin Sfânta Taină a Mărturisirii.

Domnul a fost „socotit între cei morţi”, pus şi conştientizat ca fiind mort, de către cei care L-au îngropat, dar pogorârea Sa la Iad l-a legat pe Satana, făcându-l să simtă cine e Cel care l-a legat.

Sfântul imnograf spune, că i-a scăpat „pe toţi din legăturile morţii”[115] dar această problemă teologică o vom analiza puţin mai târziu.

Învierea Domnului a însemnat, pentru cei din vechime, eliberare din Iad dar şi luminare, căci „s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut” (Mt. 24, 31). Când mergeau cu El pe cale Îl vedeau, Îl ascultau, dar nu-L cunoşteau, nu-I intuiau, în mod plenar, persoana Sa.

L-au cunoscut tocmai atunci, când ochii lor sufleteşti L-au simţit desăvârşit, când L-au văzut cu adevărat.

Discursul imnic e o prezentare atât a stării de dinainte de crucificare, cât şi a celei de după înviere a realităţii lumii.

Înainte de moartea Domnului, lumea sta sub conducerea tiranului celui din Iad şi avea un zapis împovărător, un act de damnare, pe care nu putea să-l ispăşească de una singură. Era deci sub stăpânire malefică din cauza păcatelor neiertate.

Răstignirea Domnului a rupt acest zapis, prin faptul că iertarea este posibilă oricând, deoarece iertarea obiectivă, posibilitatea  tuturor de a fi iertați, este deja în vigoare.

Cei morţi erau prezenţi lângă diavoli şi de aceea erau şi în „legături”.  Ei nu erau liberi, ci legaţi, sechestraţi.

Domnul vine în Iad şi îi dezleagă pe cei morţi şi, după cum am promis, vom iniția o discuţie mai vastă pe tema acestui subiect. E nevoie de o cercetare mai amănunţită a subiectului, pentru că avem indicii asupra greutății înțelegerii lui.

Dar după învierea Sa urmează timpul luminării, al înţelegerii mult mai înalte a operei răscumpărătoare a Domnului. Atât Sfinţii Apostoli, cât şi membrii Sfintei Biserici, ulterior, vor înţelege multe subtilităţi ale pogorârii la noi a Fiului lui Dumnezeu.

Prin pogorârea Duhului Sfânt am fost călăuziţi „la tot adevărul” (In. 16, 13) mântuitor.

El, Cel care viază întru noi şi care e „renaştere şi înviere duhovnicească a sufletelor moarte, care se face, în chip duhovnicesc, în fiecare zi”[116], ne face să înţelegem pe Hristos Domnul şi Sfintele Sale Patimi în noi înşine, prin efortul nostru ascetic, pentru că, fără Duhul Sfânt, Patimile Sale cele Prea Sfinte ne rămân doar evenimente expozitive şi nu interioare vieții și iubirii noastre.

După citirea Sfintei Evanghelii urmează Tricântarea Sfântului Cosma, formată din 13 imne, între care sunt intercalate, condacul, icosul şi sinaxarul zilei.

Icosul iese în evidenţă prin tulburătoarea tânguire a Maicii celei prea îndurerate:

„Văzând Mieluşeaua, Maria,

pe Mieluşelul său tras

spre junghiere,

mergea după El zdrobită,

împreună şi cu alte femei, strigând aşa:

Unde mergi, Fiule?

Pentru ce faci această

călătorie grabnică?

Au doară este iarăşi

altă nuntă în Cana, şi acolo

Te grăbeşti acum,

ca să le faci lor vin din apă?

Oare, merge-voi cu Tine,

Fiule, sau voi aştepta mai bine?

Dă-mi cuvânt, Cuvinte,

nu mă trece, tăcând,

Cel ce m-ai păzit curată,

că Tu eşti

Fiul şi Dumnezeul meu”[117].

Nu există cuvinte mai străpungătoare decât ale Stăpânei celei suferinde! Doar ea a ştiut adevărata suferinţă a Mamei-Fecioare, ca singura Mamă-Fecioară, care a simțit adâncimea suferinţei în această dublă ipostază.

Participiul „zdrobită” a fost ales cel mai bine de Sfântul imnograf pentru a ilustra starea sufletească şi trupească a Prea Curatei Maici la vederea Fiului ei suferind.

Adânca şi prea sfânta Sa iubire şi dumnezeiasca ei sensibilitate au coborât sufletul şi trupul ei în adâncul durerii iar cuvintele ei sunt de o sinceritate abisală.

Ea nu se întreabă, ci Îl întreabă pe El despre toate.

De la El aşteaptă să afle destinaţia călătoriei Sale celei mântuitoare.

E gata – o, prea mare sfinţenie! – să Îl urmeze, ca atunci, la nunta din Cana, căci aici Vinul nu mai vine din apă, ci din propria Sa coastă.

O altă apropiere duhovnicească. Minunea din Cana e alăturată Răstignirii Sale. Şi acolo, cât şi aici, e vorba de preschimbare.

Dar Prea Curata Sa Maică vrea ca El să-i vorbească. Vrea să audă glasul Lui cel prea iubit, glasul însuși al iubirii, căci iubirii nu îi place să treci pe lângă ea tăcând. Exprimări tulburătoare!

Dragostea cea mai pură a unei fiinţe faţă de Fiul lui Dumnezeu, Care este şi propriul ei Fiu e împletită cu presimţirea faptului că „prin sufletul (ei) va trece sabie” (Lc. 2, 35).

Şi chiar și într-o asemenea stare de zdrobire interioară maximă, de nespusă durere, glasul ei nu este unul al deznădejdii, ci al iubirii, pentru că Maica vrea să meargă cu Iubirea până la capăt, căci acel „fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1, 38) s-a spus odată pentru totdeauna în inima ei.

Sinaxarul Sfintei şi Marii Zi de Vineri are dublă pomenire: „În Sfânta şi Marea Zi de Vineri, se prăznuiesc Sfintele şi mântuitoarele şi înfricoşătoarele Patimi ale Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele, insultele, batjocorile, haina de porfiră, trestia, buretele, oţetul, piroanele, suliţa şi, înainte de toate, Crucea şi Moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi”[118] dar „se mai face încă pomenire (şi) de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El”[119].

În stihirile „la Tâlharul recunoscător”[120], aflăm un alt amănunt nescriptural, dar care aparţine mărturiei Sfintei Tradiţii şi anume:

„Când tâlharul a strigat:

«Doamne, pomeneşte-mă!»

Atunci Raiul încuiat

Uşile şi-a descuiat”[121].

Şi aceasta, pentru că adevărate sunt cuvintele Domnului, Care a spus: „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Lc. 23, 43).

Sinaxarul descrie Patimile Domnului cu lux de amănunte, pentru ca, spre sfârşit, să se explice, în mod duhovniceşte, toate momentele mântuitoare importante şi care au o legătură intimă cu greşeala Sfinţilor Protopărinţi, pe care Hristos Domul o şterge, o absolvă.

Celelalte imne ale Tricântării anunţate sunt expozitive, de aceea nici nu le mai dezbatem aici, ci trecem la Luminânda zilei, care – deşi pare destul de simplă – propune o idee dogmatică extrem de importantă: durata timpului mântuirii, adică cât timp ne ia ca să ne mântuim.

„Într-o zi ai învrednicit, Doamne, pe tâlharul

în Rai; şi pe mine luminează-mă cu lemnul Crucii,

şi mă mântuieşte”[122].

Tâlharul s-a mântuit într-o zi, pentru ca să înţelegem că timpul nu ne mântuie de unul singur, ci voinţa noastră ne mântuie.

Timpul scurt în care s-a mântuit acesta e o exemplificare a ceea ce poate să facă credinţa profundă a omului. Pentru că mântuirea ține de alegerea și voia omului și nu de durata temporală.

Sfântul imnograf cere luminarea Crucii pentru mântuire, pentru că ştie cum „crucea însăşi e o putere care produce înviere”[123] dar şi faptul că „în înviere e prezentată, într-un anumit sens, în mod etern, crucea”[124].

În articolul Învăţătura ortodoxă despre timp, Părintele Ştefan Buchiu arată, într-un mod clar, importanţa timpului „plin de Dumnezeu”[125], spunând că „prin Hristos timpul îşi împlineşte vocaţia sa de slujitor al omului spre mântuire”[126], fapt comentat şi de sedelna de care ne ocupăm.

Dorim luminarea Sfintei Cruci, luminarea noastră spre viaţa care ne-a adus-o Sfânta Cruce, pentru ca să ne mântuim ca şi Tâlharul cel bun, adică repede. Timpul mântuirii noastre ni-l dorim a fi scurt, pentru că dorim Raiul cu înfocarea dragostei pentru Domnul.

Această dragoste legată de „jertfa de viaţă”[127] adusă de Domnului este expresia morţii martirice, în care viaţa e o pierdere şi moartea un câştig. Dar ea poate fi şi expresia vieţii de zi cu zi, în care murim mereu păcatului pentru a trăi cu Hristos Domnul.

A doua stihire de la Laude arată cum „fiecare mădular al sfântului…trup (al Domnului) a răbdat ocară pentru noi”[128]:  „capul a răbdat spini; faţa scuipări; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea oţetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele păgâneşti; spatele, biciuiri şi mâna, trestie; întinsorile a tot trupul pe Cruce, şi cuie, închieturile şi coasta, suliţă”[129], pentru ca, mai apoi, să spună motivele mântuirii noastre din patimi şi ale înălţării noastre duhovniceşti:

„Cel ce ai Pătimit pentru noi,

şi ne-ai mântuit pe noi

din patimi;

Care Te-ai smerit pentru noi,

prin iubirea Ta

de oameni şi ne-ai înălţat”[130].

Faptul că putem lupta împotriva patimilor de tot felul ne vine din învingerea şi suportarea durerii de către Domnul până la capăt pentru noi. Și numai datorită multei Sale iubiri, din care cauză S-a smerit atât de mult, noi ne putem înălţa duhovniceşte, smerindu-ne asemenea Lui.

Suferinţa ucide egoismul, iubirea de sine, iar smerenia acceptă totul cu mulţumire şi tocmai de aceea ne înălţăm, pentru că nu dorim noi şi când nu dorim noi, doreşte Dumnezeu pentru noi.

Mai multe stihiri arată reacţiile întregii creații la moartea Domnului. „Toată făptura văzând s-a cutremurat”[131] iar „temeliile pământului s-au clătinat de frica puterii”[132] Domnului, căci înţelepciunea vine din frica de Dumnezeu                   (Isus Sirah 1, 14).

Cosmosul s-a cutremurat văzând că Dumnezeu-omul suferă, rabdă toate aceste cutremurătoare suferinţe şi hule din partea unor oameni orbiţi de rău, tociţi cu totul la simţuri.

Compătimirea întregii naturi e o recunoaştere a Creatorului ei dar şi al nostru şi e un semn al raţionalităţii creaţiei, al conformităţii ei cu voia lui Dumnezeu.

Cosmosul s-a îngrozit, s-a crispat de frică, dar odată cu el, şi „sutaşul văzând minunea s-a înfricoşat”[133] – datorită evidenţei de netăgăduit a puterii credinţei, a certitudinii ei – alături de Cea Prea Îndurerată, care „stând lângă Tine, a strigat, plângând ca o Maică”[134].

Iubirea plină de durere strigă plângând. Aceste două verbe arată nespus de bine, atât durerea – prin strigăt – cât şi iubirea – prin plâns. Căci nu poţi să plângi cu adevărat, dacă nu strigi cu durere adevăratul motiv al dragostei tale, care este iniţiatorul plânsului tău.

Făptura „s-a schimbat de frică”[135], se spune în prima stihiră idiomelă a stihoavnei şi tot aici şi marele adevăr: „toate au pătimit împreună cu Tine”[136]. Căci nu poţi sta fără reacții puternice la nivel interior, când Cel Prea Drept este răsplătit cu cea mai demonică nerecunoştinţă.

În a doua stihiră idiomelă, înălţarea pe lemn a Domnului, adică pe Sfânta Cruce, s-a făcut: „ca să (se) slobozească din Iad… cei legaţi”[137], deşi cei care L-au răstignit au intrat ei înşişi în Iad, nu ca să ia locul acelora, în mod automat, ci pentru că au dorit să fie acolo.

Dar cutremurătoarea stihiră idiomelă, a treia, prezintă durerea cea nespusă a Prea Curatei Fecioare, cu glasul pe care creaţia nu l-a putut stârni atât de personal şi de direct ca Maica Stăpânului:

„Astăzi văzându-Te pe Tine, Cuvinte,

spânzurând pe Cruce,

Fecioara cea fără de prihană,

tânguindu-Se cu milă ca o Maică,

S-a rănit

la inimă cu amar, şi

suspinând cu durere

din adâncul sufletului,

zgâriindu-Şi obrazul,

Se chinuia; de aceea în piept

bătându-Se striga

cu jale: Vai Mie, Dumnezeiescule Fiu!

Vai Mie,

Lumina lumii!

Cum ai apus de la ochii Mei,

Mielul lui Dumnezeu?

Pentru Care oştile celor

fără de trupuri erau cuprinse de spaimă,

zicând: Cel ce eşti necuprins,

Doamne, slavă Ţie!”[138].

Zbuciumul Prea Curatei Maici e mult mai reliefat imnic decât scriptural, pentru că zgârierea feţei nu o găsim prezentată în Sfintele Evanghelii, ci numai că „mulţimile care veniseră la această privelişte, văzând cele întâmplate, se întorceau bătându-şi pieptul” (Lc. 23, 48).

Amărăciunea glasului ei arată neînchipuita ei dragoste pentru Fiul său Cel preaiubit şi simplitatea cuvintelor rostite arată adâncimea şi tăria acestei iubiri unice.

Rostirea lor e tot una cu adevărul iar dacă acum, datorită netrebniciei noastre, nu mai putem intui uneori, nici măcar puţin din acest mare adevăr, teatralitatea cu care noi rostim aceste cuvinte ne arată nesimţirea noastră şi perversitatea cu care ne trăim viaţa.

În prima  stihiră  idiomelă,  Prea Curata Maică doreşte să vadă  învierea Sa din morţi, „cea de a treia zi”[139], pentru ca să vadă iarăşi frumuseţea Lui.

Pe Cruce, frumuseţea Lui a apus datorită multelor răni suferite dar învierea Îi va umple faţa, întreaga Sa umanitate, de frumuseţea slavei Sale.

Învierea Sa va descoperi o şi mai mare frumuseţe a Sa, frumuseţea venită din transfigurarea sfântului Său trup, cu totul, de către Duhul Sfânt.

De aceea, ea nu suferă răstignirea Sa „fără dreptate”. Nu în sensul că nu o vrea, ci în sensul că nu doreşte ca El să stea în moarte pentru totdeauna, pentru că ochii ei Îl vor întotdeauna plin de frumuseţea dumnezeirii Sale.

Imnul de slavă ne oferă un alt amănunt revelator. Pământul s-a cutremurat dorind să înghită pe cei care L-au răstignit, dar Domnul îl opreşte, după cum, după păcatul lui Adam, animalele pământului şi întreaga creaţie, s-au pornit împotriva celui ce păcătuise, dar şi atunci Dumnezeu „opreşte pornirea tuturor făpturilor şi le supune pe toate, de îndată, acestuia (omului n.n.), ca şi mai înainte”[140].

Spre sfârşitul imnului apare ideea înnoirii oamenilor, prin opera de răscumpărare a Domnului, căci „răscumpărarea înseamnă şi reaşezarea creaţiei, în ritmul ei, potrivit intenţiei originare, în permanentă deschidere spre infinit”[141].

Jertfa Domnului eliberează omenirea de păcat şi de moarte dând posibilitatea tuturor ca să se îndumnezeiască, să se sfinţească continuu.

Şi aceasta, dacă mereu suntem alţii, dacă suntem mereu noi, mereu plini de noutatea pe care Duhul Sfânt o lucrează în noi prin dragostea noastră de Dumnezeu şi de oameni.

Spunem că suntem mereu noi, dacă mereu renunţăm la patimi, pentru a ne umple de harul Duhului Sfânt. Pentru că „sfinţirea nu este o operă a lui Dumnezeu, îndreptată spre un obiect pasiv, ci răspunde unei aspiraţii a subiectului uman”[142].

Imnul de la Şi acum reia ideea, cum că Domnul a pătimit după firea trupului, adică cu trupul Său şi odată cu această idee dogmatică fundamentală se sfârşeşte şi periplul nostru dogmatico-exegetic la Denia de Joi seara.

Urmează Rânduiala ceasurilor din Sfânta şi Marea Zi de Vineri dimineaţa[143], care este creaţia imnică a Sfântului Chiril, arhiepiscopul Alexandriei[144].

După psalmii specifici, la Ceasul întâi avem, la Slavă, troparul următor:

„Răstignindu-Te Tu, Hristoase,

a pierit tirania; călcatu-s-a puterea vrăjmaşului,

că nici înger, nici om, ci Tu Însuţi, Doamne,

ne-ai mântuit pe noi, slavă Ţie!”[145].

Acest sfânt tropar pune în faţa noastră imaginea desfiinţării operei diavolului – după expresia Părintelui Benedict Ghiuş – pentru că este „o condiţie esenţială, desfiinţarea puterii pe care Satan a dobândit-o asupră-ne”[146].

Răstignirea Domnului a făcut să se spulbere tirania diavolului – care era vrăjmaşul lumii şi este – iar faptul că Domnul Însuşi l-a învins prin întruparea Sa arată consideraţia Lui cea prea mare faţă de noi.

Expresia: „nici înger, nici om, ci Tu Însuţi” e o caracteristică a Sfântul Chiril al Alexandriei, ca unul care a văzut în tot Vechiul Testament prefigurări ale întrupării Domnului.

Şi îngerul, cât şi omul, erau fiinţe create şi ele nu-l puteau mântui pe om. Numai Fiul lui Dumnezeu îi mântuieşte pe oameni, căci fiind fără păcate ridică păcatele tuturor.

În imnologia noastră ortodoxă, în evocarea răscumpărării, diavolul este întotdeauna prezentat ca un învins, ca o făptură zdrobită, dezarmată. El e „călcat” de puterea Sfintei Cruci, de puterea Jertfei Domnului.

Stăpânirea lui devine o iluzie, pentru că el pierde influenţa pe care o câştigase asupra oamenilor din cauza neiertării păcatelor lor.

Acum, când prin mâinile Sfinţiților slujitori ni se iartă păcatele oamenilor, influenţa lui e slabă, pentru că omul nu mai e nevoit să se zbuciume fără rost, deoarece iertarea păcatelor este iertarea iubirii, este iertarea pentru o viaţă plină de bucurie duhovnicească.

Imnul de la Şi acum…, al Născătoarei e plin de înaltă delicateţe duhovnicească. Prea Curata e cea „plină de har”[147], dar şi cea din care a răsărit „Soarele dreptăţii”, pentru că ea este şi cer prea încăpător.

Dar nu sunt numai acestea denumirile Stăpânei noastre, pentru că e şi raiul din care Hristos Domnul a răsărit ca Floare a nestricăciunii dar şi Maică Preacurată, căci în sfintele sale braţe a avut pe Dumnezeul tuturor.

Sfântul Chiril se întrece în a căuta cuvinte şi imagini care să vorbească despre Doamna şi Stăpâna lumii. E o caracteristică a Sfinţilor imnografi acest fapt. Li se par prea puţine şi fade cuvintele şi imaginile prin care vor să exprime  măreţia Maicii Domnului.

Urmează trei imne, care au o problematică ce a fost discutată  până acum, prochimenul, paremia de la Sfântul Zaharia, Sfântul Apostol şi Sfânta Evanghelie, pentru ca în condacul, pe glasul al 8-lea, să se afirme: „deşi rabzi răstignire, Tu eşti Fiul şi Dumnezeul meu”[148].

Pentru Maica cea Preasfântă, răstignirea Fiului său nu e o înjosire, ci o reliefare şi mai explicită a dumnezeirii Sale. Ea Îl vede ca fiind Acelaşi. Pentru ea, El este atât Fiul ei cât şi Dumnezeul ei.

Această constatare imnică trebuie evocată acelora, care din pretenţia „superiorităţii lor intelectuale”, nu pot suferi un Dumnezeu întrupat, Care rabdă şi suferă.

În slujba Ceasului al treilea avem 7 piese imnice, cu prezentări dogmatice cunoscute, dar nu numai.

Prea Curata Maică e numită, în imnul de la Şi acum…, al Născătoarei, „viţa cea adevărată”[149], dar nu în sensul de la Ioan 15,1-7 – de Izvor al vieţii continue pentru creştinii ortodocşi – ci în sensul odrăslirii, al naşterii Domnului, ca un strugure al vieţii continue, din trupul Prea Curatei Fecioare.

Ea e viţa cea adevărată, care a odrăslit Rodul vieţii, pe Cel ce e mereu Izvorâtor de viaţă şi e mereu aşa, nu pentru că ea L-a născut, ci pentru că El e viaţa lumii.

El S-a născut cu trup din Prea Curata Stăpână. Dar nu din cauză că ea L-a născut, El izvorăşte viaţă tuturor, ci pentru că El e Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om și de aceea dăruie tuturor viaţă.

În al patrulea tropar – tot de la pagina 626 – se arată faptul, că Rânduiala Patimilor Sale a evidenţiat milostivirea Sa. Căci Patimile Sale au arătat cât de mult greşim noi şi cât de mult poate ierta Dumnezeu.

O enumerare a minunilor Sale – ca aceea din troparul al 5-lea – condamnă şi mai mult pe cei care-L îndurerau şi-L răneau în chip şi fel. Mântuitorul Îşi întreabă răstignitorii despre motivul pentru care Îl răstignesc:

„Pentru care lucru vreţi să Mă răstigniţi, iudeilor?

Pentru că am întărit pe slăbănogii voştri? Pentru că

am înviat pe morţii voştri, ca din somn? Pe aceea

ce-i curgea sânge o am tămăduit. Pe cananeianca

am miluit-o. Pentru care lucru vreţi să Mă ucideţi, iudeilor?”[150].

Întrebări fără patimă. Întrebări pline de dragoste. Ar fi trebuit să nască în ei reverberaţii de recunoştinţă vie, un tumult de pocăinţă, să-i facă alţi oameni.

Dar glasul blând şi plin de iubire al Mielului lui Dumnezeu nu a ajuns dincolo de peretele urii şi al invidiei, care oprea cuvintele ca să nască lacrimi.

Trebuie să observăm, că Domnul nu îi întreabă pentru El, ci pentru ei. Îi era milă de ei, milă de nebunia şi învârtoşarea lor.

Tocmai de aceea, binele Lui enorm trebuia să nască în ei un răspuns, o iniţiativă personală.

Ceasul al 6-lea are valenţe imnice unice.

În troparul de la Slavă, de pe glasul al 2-lea, găsim precizat atât locul Sfintei Cruci, cât şi valenţe ei mistice.

„Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului,

Hristoase Dumnezeule, pe Cruce ai întins

preacuratele Tale mâini, adunând toate

neamurile cele ce grăiesc: Doamne, slavă Ţie!”[151].

Sfânta Cruce e în centrul lumii pentru că e axul pe care se susţine viaţa duhovnicească a întregii lumi. Ea „a lucrat” dar lucrează și acum mântuirea în mijlocul pământului, pentru că pe ea s-a plinit mântuirea obiectivă a lumii dar şi în mod personal  ea îndumnezeiește, prin faptul că lucrează în mijlocul pământului, adică în lăuntrul sufletului fiecăruia.

Ea este cea care fortifică fiinţa noastră, o restaurează, dar nu din exterior, ci din lăuntrul nostru, lucru pe care, Sfântul Maxim Mărturisitorul, îl spunea – atât de clar – în următorul text:

„Schimbarea firii spre pătimire, spre stricăciune şi spre moarte, e (…) osânda păcatului, săvârşit prin hotărâre liberă de Adam.

Această stare nu a avut-o omul dintru început de la Dumnezeu, ci a înfiinţat-o şi a cunoscut-o, săvârşind prin neascultare păcatul cu voia.

Osânda prin moarte este rodul acestui păcat. Luând deci Domnul osânda aceasta a păcatului meu liber ales adică pătimirea, stricăciunea şi moartea cea după fire, S-a făcut pentru mine păcat, prin pătimire, moarte şi stricăciune, îmbrăcând de bună voie, prin fire, osânda mea, El, Care nu era osândit după voia liberă.

Aceasta a făcut-o ca să osândească păcatul şi osânda mea din voie şi din fire, scoţând în acelaşi timp din fire păcatul, pătimirea, stricăciunea şi moartea.

În felul acesta s-a făcut taină comună iconomia Celui ce din iubirea de oameni, pentru mine cel căzut din neascultare, Şi-a însuşit de bună voie, prin moarte, osânda mea, ca să mă mântuiască, hărăzindu-mi prin această faptă înnoirea spre nemurire”[152].

Domnul S-a răstignit în mijlocul pământului, pentru că S-a răstignit pentru toţi şi pentru că, de la El, lumea s-a reînceput.

Trăim  în  lumea  lui  Hristos,  în lumea  unde El  este în centru şi este centrul lumii.

Trăim în lumea pe care sfintele Sale mâini s-au întins ca să o cuprindă, să o îmbrăţişeze cu o enormă dragoste.

Relevanţa mistică a imnului de faţă se impune de la sine, deoarece aceia care au fost îmbrăţişaţi de către El şi care s-au adunat întru El sunt martori ai iubirii Lui, ai realităţii veşnice a iubirii Lui.

„Raţiunea adevărată este una cu iubirea”[153] – căci din iubire pentru noi a murit Dumnezeu – dar această iubire este mereu dăruită, pentru că El este Viu. Îmbrăţişarea Lui de pe Sfânta Cruce este mereu prezentă, deoarece şi acum, cu semnele Crucii în trup, Domnul ne adună şi ne îmbrăţişează cu nespusă dragoste.

În troparul pe glas 8, de la pagina 629, Mântuitorul chemă neamurile în locul iudeilor – datorită marii lor nerecunoştinţe – pentru că „acelea Mă vor slăvi împreună cu Tatăl şi cu Duhul”[154].

Mărturisirea lor trinitară însă nu e legată de recunoştinţă, ci de conformarea totală şi explicită cu învăţătura creştină.

Aceia au fost nerecunoscători cu multele privilegii providenţiale pe care le-au primit, pe când aceştia din urmă, păgânii, trăind după momentul întrupării Domnului şi cunoscând întreaga iconomie a mântuirii oamenilor, vor mărturisi autentic dogma Sfintei Treimi.

Partea aceasta li s-a luat iudeilor, pentru că au fost nerecunoscători, căci recunoştinţa este o mărturisire continuă a binefacerilor primite.

Dar a-L slăvi în mod autentic pe Dumnezeu vine din încredere şi conformare totală cu voia Lui. Numai acelea dintre neamuri, care vor împlini în viaţa lor aceste deziderate ale Revelaţiei dumnezeieşti, vor cunoaşte ce înseamnă a fi iubit de Dumnezeu.

Pentru imnologia ortodoxă, iubirea dumnezeiască e constanta fundamentală care se evidenţiază la tot pasul. Peste tot, Dumnezeu e iubire şi milă şi e milă, pentru că iubirea Îl face să fie Îndelung răbdător.

Iubirea lui Dumnezeu e substanţa Sfintei Scripturi şi a întregului ansamblu imnologico-cultual ortodox şi, dacă nu înţelegem acest fapt, înseamnă că n-am înţeles esenţa sfintei noastre învăţături.

Crearea lumii e lucrarea iubirii Sfintei Treimi. Întruparea Domnului e tot împreună-lucrare a iubirii Dumnezeieştii Treimi.

Crucea Domnului e iubire. Învierea Sa e tot iubire, iubire mare. Înălţarea Sa la cer, Pogorârea Sfântului Duh, continua providenţiere a lumii şi a noastră, înfricoşata Sa Judecată e iubire, iubire dumnezeiască.

De aceea, judecata rece şi distant catalogantă a dumnezeieştilor dogme e o tratare ne-ortodoxă, o tratare fără harul Duhului Sfânt, Care e Duhul iubirii şi al comuniunii.

Cu cât ne apropiem de iubirea lui Dumnezeu cu iubire cu atât nu mai putem să fim distanţi faţă de El. El ne atrage cu o forţă unică: pe cât ne facem ai Lui, pe atât devenim ai noştri.

Iubirea Lui ne atrage ca un magnet, pentru că iubirii Lui nu-i poate rezista nimeni, dacă fiecare a înţeles, că El e iubirea prin excelenţă. Iubirea trupească are multe limite şi tocmai de aceea te câştigă iubirea lui Dumnezeu.

Spre exemplu, imnul următor spune: „S-a sculat cu puterea Sa”[155], adică fiind Dumnezeu, Domnul Hristos a înviat din morţi cu de la Sine putere.

Dar pe lângă acest prim sens – de altfel, foarte transparent al textului – sensul de forţă este acela, că iubirea lui Dumnezeu nu poate fi răpusă de moarte, căci ea e cea care dă viaţă, care umple viaţa noastră de sens veşnic fericit.

Iubirea dumnezeiască mută munţii păcatelor, ai neştiinţei, ai răutăţii. Tocmai de aceea, ea desfiinţează moartea, Iadul. Nu le anulează la propriu, ci le anulează pentru cei ce sunt ai ei.

Dintr-o asemenea perspectivă e un non-sens să afirmi (pentru gândirea neteologică): „au făcut vinovat morţii, pe Cuvântul Cel fără de moarte”[156]. Dar pentru că Hristos Domnul era Dumnezeu întrupat, El a murit după umanitatea şi nu după dumnezeirea Lui.

Sintagma „morţii lui Dumnezeu”, în abordarea lui Nietzsche[157], din punct de vedere obiectiv e falsă, pentru că e imposibilă. Dar dacă afirmăm, că înţelegerea lui Dumnezeu, credinţa în Dumnezeu, a murit în unii dintre noi – cu sensul de a eclipsat total sau parţial – atunci o putem accepta în mod realtiv, deşi nici în această accepţie până la capăt.

Fragmentul ultim, trecut la notele de subsol, aparţine Slavei de dinainte de prochimen şi vrem să evidenţiem aici interpretarea penitenţială pe care o au ultimele cuvinte rostite de către Domnul pe Cruce.

Sfârşitul Slavei e următorul: „Iartă-le lor, Părinte, păcatul acesta, ca să cunoască neamurile, Învierea Mea cea din morţi”[158]. Însă ultimele cuvinte ale Domnului sunt puse aici într-un context existenţial-eshatologic.

Pe Cruce, Domnul S-a rugat pentru iertarea răstignitorilor Lui, pe când aici, răstignitorii sunt păcătoşii din tot timpul şi locul, care trebuie să-şi aţintească mereu ochii spre Crucea Domnului, ca să-şi dea seama, în mod foarte acut, că ei înșiși ocupă acum locul răstignitorilor Săi de odinioară.

Crucea revelează supliciul dumnezeiesc dar are o bătaie şi mai lungă, deoarece ne forţează să vedem şi învierea Sa cea de a treia zi. Crucea ne duce spre ziua învierii Sale.

Şi pentru ca să înţelegi Învierea, trebuie să fii iertat de păcate, care sunt tot la fel de mari şi multe ca şi ale răstignitorilor Domnului.

Domnul Se roagă pentru iertarea celor care păcătuiesc împotriva Lui. El îi iartă, pentru că ştie foarte bine, că fără iertare nu există înviere din moartea păcatelor. Învierea ţine de iertare, pentru că iertarea e, în fapt, o înviere, este mereu o înviere din morţi.

Dar iertarea Lui este şi o ocazie unică a cunoaşterii adevărate a scopului învierii Sale. Dacă primeşti iertarea Lui, înţelegi că nu există alt sens al vieţii decât învierea. Înviere ta este ieşirea din neorânduială, din minciună, din inexistenţa în care te aduc păcatele.

Şi tocmai de acea trebuie să cunoaştem învierea Sa autentică, „cea din morţi”, pentru a căpăta încrederea învierii. Această încredere este baza tăriei noastre eshatologice, simţită la nivel intim şi tocmai de aceea este şi cea mai puternică şi plină de reverberaţii interioare.

Învierea Domnului – dezbătută în capitolul al 15-lea de la I Corinteni – aduce numai o dovadă istorică „exterioară”,  dacă vedem în credinţa noastră în învierea Domnului numai mărturisirea, că El a înviat, cu adevărat, cândva, în istorie.

Dar a crede în învierea Lui şi, implicit, în învierea morţilor, nu e numai o mărturisire formală ci, în primul rând, credinţa învierii Lui şi a tuturor oamenilor prin El e o mărturisire existenţială, o mărturisire care se naşte în noi din iertarea Sa şi prin improprierea Sa euharistică, alături de o rugăciune neîntreruptă faţă de El.

În slujba Ceasului al 9-lea, mărturisirea – ca evidenţă a dumnezeirii Domnului Hristos – capătă noi valenţe în troparul de la Slavă:

„Văzând tâlharul pe Începătorul vieţii pe

Cruce spânzurând, a zis: De n-ar fi fost

Dumnezeu Cel ce S-a Întrupat, Care cu

noi S-a răstignit, nu şi-ar fi ascuns

soarele razele sale, nici nu s-ar fi clătinat

pământul, cutremurându-se. Ci Cel

ce toate le-ai suferit, pomeneşte-mă,

Doamne, în Împărăţia Ta!”[159].

Tâlharul mărturiseşte dumnezeirea Domnului, datorită implicaţiilor cosmice pe care le provoacă răstignirea Sa.

Trăgând concluzii duhovniceşti din eclipsarea luminii soarelui şi din marele şi înfricoşătorul cutremur de pământcare tocmai avusese loc, acesta mărturiseşte, pe împreună-răstignitul cu el, ca fiind Creatorul celor văzute şi nevăzute.

Deşi „părea” vinovat şi umilit, creaţia Îl recunoaşte şi se cutremură în faţa Lui. Tocmai de aceea şi el recunoaşte că Domnul este „Cel ce toate a suferit” fără să fie vinovat cu ceva.

Mărturisire după mărturisire.

Pentru ca omul să se trezească, mărturisirea cosmosului şi-a făcut simţită prezenţa cu putere. Întuneric şi cutremur, pentru ca un tâlhar să vadă slava Lui şi să I Se închine.

Aşa mari cataclisme, pentru ca numai un om, doi să îşi dea seama de ceea ce se petrece şi să mărturisească realitatea personală a Celui răstignit.

În imnul de la Şi acum…, al Născătoarei, moartea Domnului este o „prădare” a morţii rezultate din primul păcat iar învierea  e o „arătare”[160], o adeverire a dumnezeirii Sale.

Moartea Sa cucereşte posesia Satanei, pe când învierea Sa din morţi dovedeşte această cucerire. Dar imnul cere, în cele din urmă, mijlocirile Prea Curatei Stăpâne iar propoziţiile dogmatice anterioare nu sunt decât o narare a realității intervenţiilor, a rugăciunilor Maicii Prea Curate pentru noi, pe care le trăim zilnic în viața noastră.

Tocmai pentru faptul, că moartea nu mai e puternică, suprasfinţenia Maicii Domnului se poate face foarte folositoare şi arhiprezentă în viaţa noastră.

Imnul de faţă, defineşte – ca şi multele de acest fel – neapăratul vieţii ortodoxe.

În imnul următor, după o trecere în revistă a unor elemente descriptive ale răstignirii Sale, apare ideea închinării noastre, împreună cu cei înviaţi din morţi, în această dumnezeiască zi[161].

Plasarea acţiunii însă nu e în trecut, ci în prezent, pentru că aceia sunt cei „cu care ne închinăm Ţie”[162].

E vorba, bineînţeles, de o închinare harică, căci întru harul Prea Sfintei Treimi se închină întreaga Biserică Ortodoxă.

Dar faptul că eu, cel de azi, mă pot închina lui Dumnezeu împreună cu toţi Sfinţii are implicaţii dogmatice profunde, deoarece realitatea prezenţei lor certifică nemurirea sufletului, viaţa fericită a Raiului şi, mai ales, starea lor de totală iubire pentru Dumnezeu.

Eu mă închin împreună cu ei, dacă trăiesc în Duhul Sfânt. Fără harul Duhului Sfânt, eu pot doar admite că mă pot închina sau ruga împreună cu ei, dar nu pot experia, la modul real, acest fel de a trăi, încă de aici, de pe pământ.

Sfântul Simeon Noul Teolog a vorbit tranşant despre acest mare adevăr al vieții ortodoxe şi, printre altele, a spus şi următoarele: omul duhovnicesc „din om se face înger, petrecând cu  trupul, aici,  împreună cu  oamenii,  dar cu duhul  umblând în cer şi împărtăşind viaţa îngerilor, dilatându-se sub înrâurirea unei bucurii negrăite în iubirea lui Dumnezeu, de care nimeni dintre oameni nu se va putea apropia vreodată dacă nu-şi curăţă mai înainte, prin pocăinţă şi lacrimi multe, inima sa şi nu intră în adâncul smeritei-cugetări şi (nu) zămisleşte pe Preasfântul Duh”[163].

Metanoie adâncă, plină de multă smerenie. Fără acestea realităţile exprimate dogmatic nu pot fi explicate.

Celelalte două imne ale Ceasului al 9-lea au fost deja discutate, deoarece sunt imne repetitive şi cu acesta se sfârşeşte şi periplul nostru dogmatico-explicativ din Joia cea Mare.

***

Concluzii:

Atributele Dumnezeirii şi slujirea învăţătorească a Mântuitorului apar în prim-plan, alături de importanţa Jertfei de pe Cruce, dar şi a stării de Jertfă permanentă a lui Hristos în cer. Smerenia Sa este foarte mult ilustrată, cât şi divino-umanitatea Sa.

Realitatea Trupului şi Sângelui Domnului în Sfânta Împărtăşanie apare ca ceva de netăgăduit, căci El este Mielul lui Dumnezeu, Care S-a Jertfit pentru noi.

Mântuirea obiectivă este premisa mântuirii personale şi pentru ca noi să ne mântuim, Fiul lui Dumnezeu a trebuit să moară. Chenoza Sa a arătat infinita Lui dragoste pentru noi, iar plânsul Prea Curatei Maici e glasul iubirii celei mai desăvârşite.

Întreaga natură pătimeşte împreună cu Creatorul său, Care e Răstignit pe Cruce, iar Sfânta Cruce este centrul lumii: centrul din care iradiază viaţa dumnezeiască.

Crucea este un drum spre ziua învierii, iar tâlharul de pe cruce moşteneşte Raiul, din cauză că se recunoaşte a fi păcătos.

În definitiv, această zi este expresia iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni, care merge până la moartea pe Cruce.


[1] Triod, ed. cit., p. 582.

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, op. cit., p. 115.

[3] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Dionisie_Areopagitul.

[4] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, op. cit., p. 190.

[5] Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, op. cit., Introducere, 0. 1., nota 56, p. 399.

[6] Triod, ed.cit., p. 583.

[7] Ibidem.

[8] „Foc” despre care, Sfântul Simeon Noul Teolog, spunea că este Sfântul Duh, adică lumina dumnezeiască.

[9] Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad., prefață și note de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 75.

[10] Triod, ed.cit., p. 583.

[11] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. al II-lea, ediţia a II-a, Ed. Cristal, Bucureşti, 1995, p. 102.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 103.

[14] Ibidem.

[15] Triod, ed.cit., p. 583.

[16] Ibidem.

[17] Protos. Lect. Iustinian Cârstoiu, Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni în scrierile Sfântului Ioan Evanghelistul, în Studii teologice, XXXIV (1982), nr. 1-2, p. 290.

[18] Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, trad. de Lidia și [Prof. Dr.] Remus Rus, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 98.

[19] Triod, ed.cit. p. 583.

[20] Ibidem.

[21] Pr. Prof. Constantin Galeriu, Înţelesurile Sfintei Cruci, în rev. Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 2, p. 181.

[22] Idem, p. 183.

[23] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Jertfa lui Hristos şi spiritualitatea noastră prin împărtăşirea de ea în Sfânta Liturghie, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 1, p. 106.

[24] Idem, p. 107.

[25] Ibidem.

[26] Blaise Pascal: http://ro.wikipedia.org/wiki/Blaise_Pascal.

[27] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Jertfa lui Hristos şi spiritualitatea noastră prin împărtăşirea de ea în Sfânta Liturghie, op. cit., p. 111.

[28] Triod, ed.cit., p. 584.

[29] Filocalia românească, vol. IX, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 410.

[30] Triod, ed.cit., p. 584.

[31] Părintele Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, op.cit., p.104.

[32] Triod, ed.cit., p. 584.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Triod, ed.cit., p.585.

[38] Idem, p. 588.

[39] Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, ediţia a II-a, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 114.

[40] Sfântul Ioan de Kronstadt, Liturghia: cerul pe pământ, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 157.

[41] Triod, ed.cit., p. 588.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, op.cit., p. 157.

[45] Triod, ed. cit., p. 598.

[46] Despre anatematizarea lui Origen, arhiepiscopul stilist Chrisostomos, citându-l pe Părintele Florovski, spunea, că pe Origen, ucenicii lui l-au anatematizat cu lacrimi în ochi, deoarece îl iubeau ca pe un Părinte, dar nu puteau să îl iubească mai mult decât pe Dumnezeu, pentru că Origen, Părintele lor, greşise în faţa Domnului.

Din expunerea sa: Sfântul Grigorie Palama şi umanismul creştin bizantin, rostită în paraclisul Sfintei Mare Muceniţe Ecaterina, al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, pe data de 16 noiembrie 2001.

Despre Prot. Prof. Dr. Georges Vasilievich Florovsky a se vedea: http://orthodoxwiki.org/Georges_Florovsky iar despre Origen aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Origen.

[47] Triod, ed. cit., p. 589.

[48] Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Cinstirea Sfintei Cruci, în rev. Glasul Bisericii, L (1998), nr. 9-12, p. 64.

[49] Idem, p. 65.

[50] Triod, ed. cit., p. 593.

[51] Ibidem.

[52] Fericitul Sofronie Saharov, Fericirea de a cunoaşte calea,

http://www.medieval/routes.com/Sofronie2.html.

[53] Triod, ed.cit., p. 598.

[54] Un cuvânt mult iubit de Părintele Arhimandit Arsenie Papacioc, cuvânt ce exprimă starea totală a omului, total duhovnicească, de a fi în dialog direct, intim, cu Hristos Domnul. A fi prezent înseamnă a fi prezent în iubire, pentru a vorbi iubirii şi a te împărtăşi cu Iubirea cea veşnică a lui Dumnezeu, adică cu Hristos Dumnezeu.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Arsenie_Papacioc.

[55] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfintele Taine şi Ierurgiile bisericeşti, în rev. Ortodoxia, XXXVII (1985), nr. 3, p 450.

[56] Triod¸ ed. cit., p. 597.

[57] Ibidem.

[58] Fericitul Sofronie Saharov, art. online cit. ant.

[59] Triod, ed. cit., p. 597.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Idem, p. 598.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. al II-lea, ediţia a II-a, Ed. Cristal, Bucureşti, 1995, p. 71.

[66] Ibidem.

[67] Idem, p. 135.

[68] Triod, ed. cit., p. 601.

[69] Idem, p. 602.

[70] Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, op. cit., p. 114.

[71] Ibidem.

[72] Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, Semnificaţia religioasă şi semantică a mielului pascal, în rev. Ortodoxia, LII (2000), nr. 1-2, p. 85.

[73] Triod, ed. cit., p. 602.

[74] Ibidem.

[75] Idem, p. 603.

[76] Idem, p. 605.

[77] Idem, p. 605-606.

[78] Idem, p. 606.

[79] Ibidem.

[80] Sfântul Ioan Gură de Aur, Crucea, proslăvire a lui Hristos, trad. de Pr. Dr. Gheorghe Paschia,  în rev. Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 2, p. 272.

[81] Triod, ed. cit., p. 606.

[82] Pr. Ioan Buga, Relaţia slujitor-har şi primitor în actul ierurgic, în rev. Ortodoxia, nr. 3/1985, p. 512.

[83] Pr. Lect. Dr. Ştefan Buchiu, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – Teologul comuniunii, în Glasul Bisericii, XLVII (1995), nr. 6-12, p. 71.

[84] Triod, ed. cit., p. 606.

[85] Ibidem.

[86] Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia românească, vol. a 2-lea, Ed. Tipografia Arhidiocezană, Sibiu, 1947, p. 143.

[87] Idem, p. 143, n. 2.

[88] Triod, ed. cit., p.607.

[89] Idem, p. 608.

[90] Pr. Drd. Mihai Gh. Vizitiu, Iisus Hristos Viaţa lumii, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 1, p. 149.

[91] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, ed. cit., p. 242.

[92] Idem, p. 312-313.

[93] Triod, ed. cit., p. 609.

[94] Ibidem.

[95] Ibidem.

[96] Idem, p. 610.

[97] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, op. cit., p.  248.

[98] Ibidem.

[99] Triod, ed. cit., p. 610.

[100] Ibidem.

[101] Sfântul Grgorie de Nazianz, Cuvântări teologice, Ed. Herald, București, f. a., p. 132.

[102] Triod, ed. cit., p. 610

[103] Pr. Prof. Constantin Galeriu, Înţelesurile Sfintei Cruci, op. cit., p. 183.

[104] Triod, ed. cit., p. 610.

[105] Ibidem.

[106] Idem, p. 611.

[107] Triod, ed. cit., p. 611.

[108] Ibidem.

[109] Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p. 154.

[110] Triod, ed. cit., p.611.

[111] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, op. cit., p. 28-29.

[112] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990, p. 150.

[113] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, ediţia a III-a, Bucureşti, 1993, p. 49.

[114] Triod, ed. cit., p. 612.

[115] Ibidem.

[116] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 118.

[117] Triod, ed. cit., p. 613.

[118] Ibidem.

[119] Ibidem.

[120] Ibidem.

[121] Ibidem.

[122] Idem, p. 616-617.

[123] Drd. Ştefan Buchiu, Crucea şi Învierea lui Hristos, în rev. Ortodoxia, XXXV (1983), nr. 2,  p. 224.

[124] Ibidem.

[125] Pr. Lect. Dr. Ştefan Buchiu, Învăţătura ortodoxă despre timp, în rev. Ortodoxia, LI (1999), nr. 1-2, p. 64.

[126] Idem, p. 71.

[127] Pr. Asist. Dr. Alexandru I. Stan, Iisus Hristos, Mântuitorul – izvor de viaţă,  în rev. Ortodoxia XXXV(1983), nr. 2, p 258.

[128] Triod, ed. cit., p. 617.

[129] Ibidem.

[130] Ibidem.

[131] Ibidem.

[132] Ibidem.

[133] Ibidem.

[134] Ibidem.

[135] Ibidem.

[136] Idem, p. 618.

[137] Ibidem.

[138] Ibidem.

[139] Ibidem.

[140] Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, vol I, op. cit., p. 119.

[141] Pr. Constantin Galeriu, Jertfă…, op. cit., p. 240.

[142] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, op. cit., p. 93.

[143] Triod, ed. cit., p. 619.

[144] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Chiril_al_Alexandriei.

[145] Triod, ed. cit., p. 621.

[146] Arhim. Benedict Ghiuş, Taina răscumpărării…, op. cit., p. 221.

[147] Triod, ed. cit., p. 621.

[148] Idem, p. 623.

[149] Idem, p. 626.

[150] Ibidem.

[151] Idem, p. 629.

[152] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia românească, vol. al 3-lea, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p.159-160.

[153] Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 17.

[154] Triod, ed. cit., p. 629.

[155] Ibidem.

[156] Ibidem.

[157] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Friedrich_Nietzsche.

[158] Triod, ed. cit., p. 629.

[159] Idem, p. 633-634.

[160] Idem, p. 634.

[161] „Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale Sfinţilor adormiţi s-au sculat şi ieşind din mormânt, după Învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă şi s-au arătat multora” (Mt. 27, 52-53).

[162] Triod, ed. cit., p. 634.

[163] Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri…, vol. 1, op. cit., p. 305.

Did you like this? Share it: