7. Duminica Învierii Domnului

*

(Reprezintă paginile 158-174 din cartea noastră: Aspecte dogmatice ale imnologiei ortodoxe. Săptămâna Patimilor și Săptămâna Luminată, care poate fi downloadată de aici).

*

„Dacă n-ar fi fost Învierea, întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om, ar fi fost de scurtă durată şi n-ar fi schimbat nimic în existenţa noastră”[1].

Aceste lucruri le scria Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, într-un articol al său, ca să sublinieze importanţa capitală a acestei dumnezeieşti zile pentru umanitate.

Învierea Domnului a arătat că El e „subiect al învierii şi al actului de biruire a morţii”[2]. Prin scularea Sa din morţi a arătat puterea Sa împărătească, adică faptul că moartea nu e cea care își spune ultimul cuvânt, ci viaţa iar El e Dătătorul vieții.

Dar în comparaţie cu teologia romano-catolică – care vorbeşte „de o «ridicare» a lui Hristos din moarte, ca act al Tatălui”[3] şi de teologia protestantă – care vede în învierea Sa o „sculare”, ca o sentinţă a Tatălui, prin care Dumnezeu, „dă Celui răstignit dreptate şi pune împăcarea în aplicare”[4] – Ortodoxia face o atribuire alternativă, „a actului învierii, când Tatălui, când Fiului, (care) arată o împreună-lucrare a Lor, care include şi o intensă împreună-lucrare a Duhului Sfânt”[5].

Din acest motiv şi învierea Domnului – ca şi toate celelalte acte ale răscumpărării noastre – are la bază lucrarea întregii Sfintei Treimi, căci „Tatăl, de la Care Duhul purcede, dar Care este şi în Fiul, pnevmatizând trupul Domnului, îl pnevmatizează prin Duhul. Dar unde e Duhul activ, Hristos nu poate fi un obiect, ci e şi El în activitate.

În acest act comun de pnevmatizare supremă a trupului se realizează suprema comuniune între Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt.

Numai datorită acestei depline pnevmatizări, din trupul Fiului va iradia în lume Duhul, Care de la Tatăl purcede şi, prin Hristos ca om, va fi trimis în lume. Căci nu e pasiv Hristos în această iradiere a Duhului din trupul Lui”[6].

Învierea Sa arată, aşadar, firea Sa umană, pe deplin îndumnezeită, plină de strălucirea Duhului Sfânt, prin care cheamă „nu numai oamenii, ci şi cosmosul întreg, într-o solidaritate cu oamenii”[7], la îndumnezeire.

Acest aspect al iradierii Duhului Sfânt din trupul înviat al Domnului – după cum am promis – va fi tratat mai amplu în decursul acestei a doua părţi a lucrării, pentru a se preciza mult mai bine adevărul, cum că „învierea lui Hristos nu a fost… numai rezultatul unui decret al Tatălui, ci a fost pregătită şi de această unire a umanităţii Lui cu dumnezeirea, prin ipostasul Lui dumnezeiesc care purta şi natura omenească”[8] şi, în consecinţă, pnevmatizarea trupului Său nu a fost un „dar” exclusiv al învierii Sale din morți, pentru că „Hristos a îndumnezeit trupul încă în cursul vieţii pământeşti, umplându-l de putere şi prin eforturile Lui de a Se menţine curat”[9].

Trecând la textul propriu-zis al Penticostarului, observăm că celei mai mari şi mai veselitoare zi a anului liturgic i s-au alocat în tipicul slujbei mai puţine imne – în comparaţie cu zilele terminale ale Triodului – dar care sunt aureolate de lumină şi de bucurie dumnezeiască.

Veselia negrăită a învierii Domnului este nuanţată pe scurt dar cuprinzător, lucru care va transpare şi din cercetarea imnelor de către noi.

Utrenia Învierii este precedată de Canonul Sâmbetei celei Mari – pe care l-am dezbătut deja – pentru ca, înainte de miezul nopţii, protosul care conduce slujba, să rostească cu glas mare: „Veniţi de primiţi lumină!”[10].

Este un moment de maximă bucurie şi trăire ortodoxă.

Credincioşii primesc lumina lui Hristos, lumina ca simbol al învierii Sale din morți, pentru ca, mai apoi, să iasă împreună cu clerul şi cântăreţii în afara Sfintei Biserici, cântând:

„Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule,

Îngerii o laudă în ceruri şi pe noi

pe pământ ne învredniceşte cu inimă

curată să Te mărim” [11].

Acest imn e cel care exprimă tranziția de la Triod la Penticostar. El declară ca fiind cunoscută învierea Domnului de către Sfinţii Îngeri, pe care ei o laudă în ceruri dar cere, în același timp, pentru credincioşii de pe pământ, inimă duhovnicească pentru a o lăuda cum se cuvine.

Toţi membrii Trupului lui Hristos sunt afară, în mijlocul naturii. De aici, din faţa Bisericii, se va rosti Sfânta Evanghelie  a Învierii, cea de la Utrenie – pericopa de la Matei 28, 1-16 – căci învierea Domnului este o prefigurare a eonului viitor, unde „învierea cu trupul a persoanei omeneşti individuale, nu poate avea loc, decât în solidaritate cu prefacerea întregii substanţe a cosmosului”[12].

Prin binecuvântarea pascală specială: „Slavă Sfintei…”  – numită de liturgişti: binecuvântarea propriu-zisă a Utreniei – praznicul preaslăvit al Învierii Domnului intră pe făgaşul lui sărbătoresc.

Glasul clerului cât şi cel al credincioşilor devin un singur glas, ca un fluviu ce nu mai poate fi oprit de niciun obstacol. Revărsându-se peste malurile inimii, ei cântă troparul învierii Domnului cu al său parfum dumnezeiesc inconfundabil în imnologia ortodoxă:

„Hristos a înviat din morţi, cu moartea

pe moarte călcând, şi celor din morminte

viaţă dăruindu-le”[13].

Referindu-se la acesta în mod direct, un teolog ortodox scria: „deşi pictura învierii lui Hristos în icoanele bizantine este foarte mişcătoare, ea este întrecută de troparul zilei”[14], pentru că el transmite însăşi vocaţia entuziasmului, starea de a fi în Dumnezeu, în înţelegerea tainelor Lui.

Prin învierea Sa din morţi – dintre cei morţi – Domnul a învins moartea, „pentru a Se face izvorul puterii de transfigurare a cosmosului actual şi al învierii trupurilor noastre”[15].

Învierea Sa a devenit izvor permanent de viaţă şi de sfinţire a tuturor, nu numai al Drepţilor izbăviţi din Iad, ci şi al tuturor celor morţi sufleteşte şi depărtați de Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, învierea Sa a inversat rolurile: nu mai este victorioasă moartea, ci viaţa, pentru că moartea reprezintă consecinţa păcatului şi, în ultimă instanţă, a libertăţii rău folosite, pe când viaţa e improprierea vieţii şi a operei lui Hristos, Fiul Tatălui, în Duhul Sfânt.

Troparul învierii  Domnului, care este încadrat de stihurile pascale, se cântă de 10 ori în faţa Sfintei Biserici, pentru ca în ritmurile dangătelor clopotului şi a lovirilor în toacă, întreaga comunitate să reintre înăuntru, „în aceeaşi ordine ca la ieşire”[16].

Simbolismul acestor procesiuni este profund hristologic.

Pentru a mărturisi îndumnezeirea omului şi a cosmosului, comunitatea iese din mormânt, împreună cu Hristos, iar pentru a prefigura intrarea întregii creaţii în Împărăţia lui Dumnezeu, comunitatea Îl urmează pe Hristos – Cel care va veni – în bucuria vieţii veşnice.

După cădirea întregului locaş de cult, începe Canonul Învierii, o creaţie a Sfântului Ioan Damaschin[17], care cuprinde 30 de imne, în afara irmoaselor repetitive.

Primul imn al Canonului e o adresare sobornicească:

„Ziua Învierii, popoare, să ne luminăm!

Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă

şi de pe pământ la cer,

Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,

cei ce cântăm cântare de biruinţă”[18].

Toate popoarele sunt chemate la luminarea pe care o aduce învierea Domnului – căci Dumnezeu „voieşte, ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4) – pe de o parte iar, pe de altă parte, luminarea pe care o invocă aici Sfântul Ioan, se poate traduce prin bucurie, căci ziua învierii Domnului e ziua în care bucuria e o lumină a feţei noastre, cât şi a întregii noastre fiinţe.

Dar într-o altă ordine de idei, luminarea minţii e şi o înţelegere mistagogică, o revelare a sensurilor adânci ale învierii Sale. Tocmai de aceea, în loc să se uite momentul jertfei Domnului, Sfântul Ioan ne precizează, că noi Îl slăvim pe Cel care e Paştile, pe Cel care a făcut trecerea nu de la viaţă spre moarte, ci din moarte spre viaţă.

După cum spunea Michel Quenot: „trupul Celui înviat aminteşte întotdeauna de Cruce”[19]. Și spune aceasta, pentru că acesta a fost drumul îndumnezeirii: trecerea prin momentul Crucii, prin suferinţă şi moarte, pentru a se ajunge la Înviere, la transfigurare.

Învierea a trecut pe oameni „din moarte la viaţă”, dar şi „de pe pământ la cer”, la o viaţă cerească, prin intuirea traiectoriei normale a întregii creaţii.

Cântarea aceasta e una a biruinţei, pentru că suntem biruitori împreună cu Hristos, Cel biruitor.

Al doilea imn al cântării întâi e o pregătire pentru întâlnirea cu Hristos:

„Să ne curăţim simţirile şi să

vedem pe Hristos strălucind cu

neapropiată lumină a Învierii. Şi,

cântându-I cântare de biruinţă,

luminat să-L auzim zicând:

Bucuraţi-vă!”[20].

Ni se cere şi nouă umplerea de Duhul Sfânt, pentru a-L vedea pe Hristos strălucind în Duhul Sfânt. Harul dumnezeiesc, care strălucea din trupul Domnului la învierea Sa din morţi, arată că el e aducător de bucurie şi, implicit, că prezenţa harului în noi e prezenţa bucuriei învierii personale din moartea înţelegerilor trupeşti ale lucrurilor.

Lumina învierii Sale e „neapropiată”, pentru că e neînţeleasă din cauza neexperierii ei.

Imnul de faţă ne implică într-o lucrare epecstatică.

Numai depăşirea înţelesurilor înguste – prin purificare de patimi – şi trăirea în Duhul Sfânt ne poate da vederea lui Hristos în lumina dumnezeiască, conform mărturiei Sfântului Simeon Noul Teolog:

„…Dintr-o dată Te-ai arătat de sus mult mai mare decât soarele, strălucind din ceruri şi până în inima mea. Toate celelalte le-am văzut ca într-un întuneric adânc, iar în mijloc un stâlp luminos (Is. 13, 21) care tăia văzduhul, ajungând din ceruri până la mine, ticălosul”[21].

Astfel, cei care Îl văd în mod extatic pe Hristos devin biruitori ca şi El. Bucuria vederii Lui e bucurie absolută, bucurie în care vor auzi, ca şi Sfintele Femei Mironosiţe: Bucuraţi-vă!

În al treilea imn al cântării întâi se face un îndemn la bucurie pentru întreaga creaţie văzută şi nevăzută.

Se cere o „cuviinţă”[22] a bucuriei atât de la Îngeri, cât şi de la oameni, o veselie duhovnicească.

Învierea trebuie să fie o prăznuire a cerului şi a pământului deopotrivă, căci „a înviat Hristos, Bucuria (noastră) cea veşnică”[23].

Această perspectivă eshatologică a învierii Sale este bine venită, deoarece Hristos Domnul va fi Bucuria eternă a tuturor Sfinţilor. Cei care-şi sfinţesc viaţa sunt conştienţi de faptul, că încep, încă de pe acum, să trăiască fericirea dumnezeiască şi tind spre fericirea dumnezeiască nesfârşită, pe care o vor trăi în viaţa viitoare.

Imnele Canonului Învierii, ca şi celelalte canoane discutate până acum, au ample direcţii.

În imnul întâi al cântării a treia ni se indică „izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos, prin care ne întărim”[24], căci e „băutură nouă”.

„Domnul mort e, în acelaşi timp, dătător de viaţă şi izvor de nestricăciune, ca Unul ce biruieşte legile firii stricăcioase”[25], dar izvor de nestricăciune e şi „Sângele Său… cald, (ce e) pecetluit cu căldura Duhului”[26].

Dumnezeieştile Taine deci sunt băutura nouă şi cerească, aduse nouă de Hristos Însuşi.

În imnul următor se constată, că „acum toate s-au umplut de lumină”[27], „adică nu numai au primit lumina, ci s-au umplut ca să şi dea”[28], să reverse lumină.

Pentru că toate sunt martore ale prezenţei lui Hristos, Cel care a înviat din morți, pentru aceasta toate trebuie „să prăznuiască”[29], pentru că , întru El, toate „s-au întărit”.

Ultimul imn al cântării a treia însă ne propune o mergere a creştinului în moarte dar şi în înviere împreună cu Hristos:

„Ieri m-am îngropat

împreună cu Tine, Hristoase;

astăzi mă ridic împreună cu Tine,

Cel ce ai înviat.

Răstignitu-m-am ieri

împreună cu Tine; Însuţi

împreună mă preamăreşte

Mântuitorule, în Împărăţia Ta”[30].

Trecând peste caracterul Sfântului Botez, acela de a fi „începătura vieţii în Hristos”[31], Sfântul Ioan Damaschin se referă aici la o moarte duhovnicească şi la o înviere duhovnicească a creștinului ortodox.

Îngroparea lui e o îngropare a păcatului iar ridicarea lui e o ridicare la viaţa în Duhul Sfânt.

Dar păstrând proporţiile momentelor liturgice reale, moartea credinciosului cu Hristos e pătimirea sufletească împreună cu El, pe când ridicarea cu Hristos c el înviat e o ridicare, din durere, la bucurie multă.

Sfântul Ioan cere „preamărirea”, fericirea veşnică. Unirea cu Hristos o vrea pentru totdeauna, căci aceasta e „fericire culminantă, în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu, Cel întrupat şi înviat ca om pentru veci, şi cu toţi cei uniţi în această comuniune”[32].

Ipacoi-ul este o parafrazare a textului de la  Matei 28, 1-7 – cu uşoare adaptări pentru cult – în care învierea Domnului e o mărturie expresă a faptului, că El este „Fiul lui Dumnezeu”[33].

În primul imn al cântării a 4-a, apelându-se la Prorocul Avacum, se vesteşte tuturor că „astăzi e mântuirea lumii”[34] iar în imnul următor, Domnul e „Mieluşel”-ul „fără prihană” dar şi „Paştile noastre, ca Cel ce n-a gustat stricăciune”[35].

Al treilea imn al cântării a 4-a, ne învaţă că Domnul S-a jertfit de bunăvoie pentru noi, devenind „Paştile cele curăţitoare”[36] ale noastre, dar şi faptul că El e „Soarele Dreptăţii”, Care „din mormânt, a strălucit nouă, (în mod) frumos”[37].

Expresivitatea imnelor Învierii Domnului este uluitoare. Consecvenţa cu care se scoate în evidenţă această zi unică este eminamente plină de lumină şi profunzime duhovnicească.

La tot pasul, conotaţiile dogmatice ale imnelor au o grandoare specială şi ingenuă, făcând din întreaga panoplie imnică o grădină plină de miresme dumnezeieşti.

Primul imn al cântării a 5-a are privirea aţintită tot spre „Soarele Dreptăţii”[38].

Hristos le răsare „tuturor viaţă”, „căci viaţa cerească este iubirea, deoarece binele este vrednic de iubirea celor ce-l cunosc şi Dumnezeu Se cunoaşte pe Sine. Iar cunoaşterea dă naştere iubirii, fiindcă obiectul cunoaşterii este prin excelenţă bun. Iar de adevăratul bine, nu te saturi niciodată”[39].

Imnul următor reaminteşte de golirea Iadului de către cei Drepţi. Aceştia, „spre lumină se grăbeau”[40] – spre Hristos – „cu picioare sprintene („vesele” – în ediţiile mai vechi…și mult mai expresiv), lăudând Paştile cele veşnice”.

Lauda lor era o preaslăvire a biruinţei Sale asupra Iadului plin de întuneric şi de tristețe.

În ultimul imn al cântării a 5-a, învierea Domnului e prezentată aidoma ieşirii unui mire din cămara de nuntă, adică plină de bucurie şi de dragoste pentru oameni.

Imnul acesta are sublimitatea şi înălţimea Cântării cântărilor, unde „iubirea ca moartea e de tare” iar „marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească” (Cânt. 8, 6-7).

Descriind  modul  învierii Domnului,  Sfântul Ioan Damaschin – după cum se poate observa – apelează la imagini cu semnificaţii care mai de care mai înalte.

În codul acestor imagini, el observă inefabilul situaţiilor şi pentru aceasta le conexează Învierii.

Imnul de debut al cântării a 6-a e o reactualizare a prefigurărilor care ţin de persoana Sfântului Proroc Iona:

„Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos

ale pământului şi ai sfărâmat

încuietorile cele veşnice, care ţineau

pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi,

ca şi Iona din chit, ai înviat din

mormânt”[41].

Ca şi Prorocul, Domnul iese din mormânt într-un mod minunat. După ce sfărâmă Iadul, El învie cu trupul Său, care devenise „mediu transparent al spiritului şi al Absolutului personal”[42].

Acelaşi mod minunat al învierii Sale, îl indică şi imnul următor, căci:

„Păzind peceţile întregi, Hristoase,

ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai

stricat cheile fecioriei prin naşterea Ta,

şi ne-ai deschis nouă uşile Raiului”[43].

Învierea Domnului a fost aidoma naşterii Sale din Prea Curata Maică.

„Învierea lui Hristos iese de sub puterea de percepere a simţurilor omeneşti, ea făcându-se într-un mod inefabil ca şi naşterea Sa”[44], fiindcă învierea Sa n-a stricat peceţile mormântului, după cum nici naşterea Sa n-a stricat peceţile fecioriei.

Ultimul imn al cântării a 6-a exprimă caracterul paradoxal al persoanei Domnului Hristos, acela de a fi „Jertfa cea vie (dar) şi nejertfită”[45], pe când condacul şi icosul sunt evocări ale Evangheliilor Învierii.

Sinaxarul zilei e o tâlcuire cronologică a momentelor întâmplate la învierea Sa, cât şi punctul final al discuţiei despre eliberarea celor din Iad:

„Dar pogorându-Se la Iad, Domnul nu a înviat pe toţi câţi erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; şi sufletele Sfinţilor din veac, ţinute cu sila de Iad, le-a slobozit şi a dăruit tuturor putinţa să se urce la ceruri”[46].

Cântarea „Învierea lui Hristos…”, care urmează după acesta ţine la un loc Crucea şi Învierea, căci, deşi sunt „momente distincte şi distanţate, Moartea şi Învierea Domnului fac totuşi o unitate”[47].

„Prin Cruce” a venit „bucurie la toată lumea”[48], căci Hristos cel înviat e Cel care a fost răstignit pe lemn şi nu un altul.

Învierea Sa „a dăruit nouă viaţă şi mare milă” – stă scris în al doilea imn specific slujbei Învierii – pe când primul imn al cântării a 7-a adaugă ideea, că Domnul, „prin Patimă, pe cel muritor îl îmbracă, în podoaba nestricăciunii”[49], a slavei Prea Sfintei Treimi.

În imnul următor, Sfintele femei, care aduceau miruri pentru Cel mort s-au întâlnit cu El viu. Lacrimile lor s-au preschimbat în bucurie mare, căci au fost trimise să binevestească Sfinţilor Apostoli „Paştile cele de taină”[50].

Dimensiunea eshatologică a umanităţii Sale transfigurate este tainică.

Apostolii se bucură de Domnul acum, ca în veacul viitor, căci prin trupul Său ei văd „cea mai luminoasă slavă, transparenţă şi frumuseţe duhovnicească”[51] posibilă.

Imnul următor – având în vedere acest aspect – este foarte explicabil:

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea

Iadului şi începătura altei vieţi veşnice;

şi săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, Cel

Unul binecuvântat, Dumnezeul

Părinţilor noştri, şi preaslăvit”[52].

Tonul sigur, ferm, al Sfântului imnograf, scoate în evidenţă concreteţea evenimentelor întâmplate. El nu exprimă supoziţii, ci realitatea mântuirii noastre.

Întreaga etalare a evenimentelor întâmplate cu Hristos are menirea să autentifice întreaga Sa operă mântuitoare şi să o facă credibilă credincioşilor. Tocmai de aceea ordinea evenimentelor e foarte bine subliniată în fiecare imn în parte.

Ultimul imn al cântării a 7-a e o trimitere la divino-umanitatea lui Hristos: „Lumina cea fără de ani din mormânt, cu trupul, tuturor a strălucit”[53], pe când imnul cu care se începe cântarea a 8-a se pronunţă pentru importanţa cultică a Învierii Domnului, căci Duminica Învierii este „aleasă şi sfântă zi” şi „praznicul praznicelor”, cât şi „sărbătoare a sărbătorilor” [54].

Al doilea imn al cântării a 4-a e o chemare la unirea cu Hristos, întru Care ne împărtăşim cu „rodul cel nou al viţei (şi) al dumnezeieştii veselii”[55].

Sfintele Taine sunt veselie pentru că te umplu de veselia tainică a învierii Sale.

Hristos cel răstignit şi înviat e viața şi bucuria ortodocşilor, deoarece unirea intimă cu El, prin Sfintele Taine, ne revelează dragostea Sa cea mare faţă de noi.

Irmosul cântării a 9-a ne vorbeşte tot despre veselie dar despre aceea a Prea Curatei Maici în ziua învierii Fiului şi a Dumnezeului ei.

Sionul trebuie să salte şi să se bucure iar Ierusalimul să se lumineze. Învierea Sa e o răsărire deasupra Ierusalimului.

Ultimul imn este o prelungire eshatologică a Învierii:

„O, Paştile cele mari şi

preasfinţite, Hristoase!

O, Înţelepciunea şi Cuvântul

şi Puterea lui Dumnezeu!

Dă-ne nouă să ne împărtăşim

cu Tine, mai adevărat[56],

în ziua cea neînserată

a Împărăţiei Tale” [57].

Pornind de la neputinţa exprimării slavei Cuvântului întrupat, Sfântul Ioan Damaschin se roagă pentru o împărtăşire mai deplină cu Hristos, în Împărăţia Sa, adică în sensul cuvintelor „faţă către faţă” de la I Corinteni 13, 12.

Luminânda Învierii, în adânca ei bogăţie dogmatică, reia evenimentele Morţii, ale Pogorârii la Iad şi ale Învierii Domnului:

„Cu Trupul adormind,

ca un muritor, Împărate

şi Doamne,

a treia zi ai înviat,

pe Adam

din stricăciune ridicând

şi moartea pierzând;

Paştile nestricăciunii,

lumii de mântuire”[58].

Moartea Sa e un „somn” prin scurtimea ei, deşi trupul Său a fost ca al unui muritor. Iar odată cu Domnul şi Adam a fost ridicat din Iad, pentru că El e „trecerea”, „Paştile nestricăciunii”.

Stihirile de la Laude surprind atât momentul pogorârii Domnului la Iad, cât şi momentul plin de bucurie al învierii Sale.

Iadul e prezentat ca un loc jefuit, „prădat”[59] de către Domnul. Prin pătimirea „Sa ca un om şi de voie”[60], El devine „Paştile cele sfinţite…Paştile cele noi şi sfinte, Paştile cele de taină” [61].

Învierea Sa a deschis celor credincioşi uşile Raiului, fapt pentru care tot pământul trebuie să salte şi să se veselească.

În penultima stihiră de la Laude avem o altă imagine inefabilă a Învierii, căci Hristos, a ieşit „din mormânt ca dintr-o cămară strălucind”[62].

Trupul îndumnezeit al Domnului a trecut peste mărginirile materiei datorită noilor calităţi pe care le-a dobândit.

Trupul Său, fără să înceteze a fi material, devine plin de lumină şi asemenea Puterilor cereşti, datorită faptului că el a devenit mediu de iradiere al Duhului Sfânt.

Înviind trupul Său, Hristos „Şi-a arătat atotputernicia în raport cu materia, dar şi valoarea ce i-o acordă…prin învierea materiei, ca trup omenesc întru incoruptibilitate”[63].

Părintele Dumitru Stăniloae referindu-se la trupul înviat al Domnului şi la modul de a se manifesta al acestuia scria următoarele:

„Datorită stării lui înduhovnicite era un trup total transparent pentru sufletul şi dumnezeirea Sa şi deci, cei ce-l vedeau, îşi dădeau seama de prezenţa dumnezeirii în El.

Era un trup eliberat de orice dependenţă de condiţiile vieţii în lume. Participa deplin la viaţa Absolutului personal. Era prin aceasta un trup luminat de slava Absolutului.

Era un trup al libertăţii desăvârşite şi un transparent neumbrit al raţiunii, al înţelegerii şi al simţirilor curate. Prin El nu se vedea decât lumina…(căci) nu mai era supus necesităţilor comune”[64].

Faptul închinării Sfintelor Femei Mironosiţe de la Matei 28, 9 e o consecinţă normală a îndumnezeirii trupului Său, pentru că prin el şi-au dat seama de dumnezeirea Sa.

De aceea şi El le spune: „Nu vă temeţi!” (Matei 28, 10) şi apoi continuă să le vorbească familiar, ca nu cumva să creadă că El este un alt Iisus, decât Cel pe care Îl cunoscuseră.

Trupul Său îndumnezeit transcende de acum timpul şi spaţiul. Fiind numai lumină, apare în faţa Sfinţilor Apostoli când aceştia nu se aşteaptă (In. 20, 19) şi Se face, dintr-o dată, nevăzut de Sfinţii Luca şi Cleopa (Lc. 24, 31).

Dar în afara acestor noi însuşiri ale trupului Său, Domnul, „după înviere, e mai aproape de umanitate şi e mai aproape de om…tocmai întrucât e mediu mai deplin al revelării lui Dumnezeu”[65] şi acest fapt e cel mai important în relația Lui cu noi.

Legătura cu El e acum mult mai directă, deoarece poate fi cu orice om, care crede în El şi Îl iubeşte cu adevărat.

Imnul de la SlavăŞi acum… e ultimul imn al Utreniei – în afara troparului Sfântului Ioan Gură de Aur – şi poate fi numit, pe drept cuvânt, imnul iertării:

Ziua Învierii! Şi să ne luminăm

cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne

îmbrăţişăm. Să zicem: fraţilor şi

celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm

toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm:

Hristos a înviat din morţi, cu moartea

pe moarte călcând, şi celor din morminte

viaţă dăruindu-le!”[66].

Învierea Domnului trebuie să ne determine să iertăm, pentru ca să putem să prăznuim.

Prăznuirea cere bucurie şi, pentru aceasta, nu trebuie să fim supăraţi cu nimeni. Trebuie să ne iubim între noi dar să „ne iubim (şi) prin Dumnezeu, esenţa şi modul iubirii”[67].

Ceasurile Sfintelor Paşti sunt formate aproape numai din imne, dintre care, pe unele, le-am discutat deja.

Din imnele nediscutate, numai două ne vor reţine atenţia şi, în primul rând, troparul care tratează despre atotpretutindenitatea Dumnezeirii:

„În mormânt cu trupul,

în Iad cu sufletul ca

un Dumnezeu,

în Rai cu tâlharul

şi pe scaun ai

fost, Hristoase,

cu Tatăl şi cu Duhul,

toate umplându-le,

Cel ce eşti necuprins”[68].

Troparul de faţă dogmatizează faptul că, „pe de o parte, Hristos este consubstanţial cu Tatăl prin dumnezeirea Sa, (iar) pe de altă parte, El este consubstanţial cu noi, prin umanitatea Sa”[69].

E necuprins după Dumnezeirea Sa, Care pe toate le umple, dar cu trupul e închis în mormânt iar cu sufletul este în Iad.

Troparul de faţă exprimă realitatea paradoxală şi, în acelaşi timp, supralogică a ipostasului Cuvântului întrupat.

Recunoscându-se mărginirea trupului şi, oarecum, şi a sufletului, trebuie să se recunoască şi unitatea Prea Sfintei Treimi şi de aceea imnul are o exprimare nuanţată.

Al doilea imn pe care îl vom discuta – şi ultimul de fapt al acestei zile, deoarece imnele Sfintei Liturghii au fost trecute deja în revistă – se referă la frumuseţea suprafirească a mormântului Domnului:

„Ca un purtător de viaţă,

ca un mai înfrumuseţat

decât Raiul cu adevărat

şi mai luminat decât

orice cămară

împărătească s-a arătat,

Hristoase,

mormântul Tău,

izvorul învierii noastre”[70].

Pentru că acolo a fost pus trupul Domnului, mormântul Său a devenit expresia cea mai înaltă a frumuseţii.

De acolo, din „trupul purtător de viaţă” dumnezeiască, a izvorât şi învierea Sa pentru întreaga lume.

De aceea, mormântul Său e prima Sfântă Masă a Bisericii de unde a izvorât mântuirea tuturor.

Concluzii:

Învierea Domnului e ziua celei mai mari bucurii a Ortodoxiei, pentru că Viaţa noastră, Hristos, a învins moartea şi Iadul. Învierea Domnului a arătat că trupul poate fi îndumnezeit şi că fundamentul învierii morţilor este propria Sa înviere din morți.

Dar învierea Sa aminteşte şi de răstignire, deoarece trupul Său transfigurat poartă semnul cuielor şi al rănilor suferite.

Hristos este bucuria şi fericirea noastră, pentru că e Paştile nostru, Cel prin care noi ne-am izbăvit de moartea cea veşnică.

Învierea Sa a fost inefabilă, ca şi naşterea Sa din Prea Curata Fecioară iar îndumnezeirea trupului Său a făcut total transparentă dumnezeirea Sa.

Necesitatea împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului dar şi faptul că mormântul Său este expresia celei mai înalte frumuseţi duhovniceşti vin ca să umple, într-un mod admirabil, bucuria acestei zile unice a anului liturgic.


[1] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Luca, în rev. Ortodoxia, XXXII (1980), nr. 3, p. 443.

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, vol. 2, op. cit., p. 111.

[3] Idem, p. 110.

[4] Berthold Klappert, Diskussion um Kreuz und Auferstehung, Wuppertal, 1971, p. 25, apud. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia…, vol. 2, op. cit., p. 110.

[5] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, vol. 2, op. cit., p. 110.

[6] Ibidem.

[7] Pr. Ştefan Buchiu, Întrupare…, op. cit., p. 143.

[8] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, vol. 2, op. cit., p. 112.

[9] Ibidem.

[10] Penticostar, ed. cit., p. 13.

[11] Ibidem.

[12] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Telogia Dogmatică…, vol. 3, op. cit., p. 235.

[13] Penticostar, ed. cit., p. 14.

[14] Constantine Cavarnos, Knowing God through Icons and Hymnody, in The Greek Orthodox Theological Review, Holy Cross Orthodox Press, New York, vol. 23 (1978), nr. 3-4, p. 283.

[15] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, vol. 3, op. cit., p. 235.

[16] Penticostar, ed. cit., p.15. După cum se spune în însemnările cu litere roşii, tipiconale, din Penticostar.

[17] A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/Ioan_Damaschin.

[18] Penticostar, ed. cit., p. 16.

[19] Michel Quenot, Învierea… , op. cit., p. 89.

[20] Penticostar, ed. cit., p. 16.

[21] Sfântul Simeon Noul Teolog, Imne, Epistole şi Capitole, vol. 3, Ed. Deisis, Sibiu, 2001, p. 160.

[22] Penticostar, ed. cit., p. 16.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Magistrand Traian Seviciu, Hristologia şi Soteriologia Sfântului Ioan Damaschin, după canoanele Învierii, Înălţării şi Cincizecimii, în rev. Ortodoxia, XI (1959), nr. 4, p. 575.

[26] Ibidem.

[27] Penticostar, ed. cit., p. 16.

[28] Magistrand Traian Seviciu, Hristologia…, art. cit., p. 578.

[29] Penticostar, ed. cit., p.16.

[30] Ibidem.

[31] Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, op. cit., p. 94.

[32] Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor…, vol. 1, op. cit., p. 200.

[33] Penticostar, ed. cit., p. 17.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri. Partea a II-a, op. cit., p. 382.

[40] Penticostar, ed. cit., p. 17.

[41] Idem, p. 18.

[42] Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor…, vol. 1, op. cit., p. 197.

[43] Penticostar, ed. cit., p. 18.

[44] Magistr. Traian Seviciu, Hristologia…, art. cit., p. 576.

[45] Penticostar, ed. cit., p. 18.

[46] Idem, p. 19.

[47] Magist. Traian Seviciu, Hristologia…, art. cit., p. 575.

[48] Penticostar, ed. cit., p. 20.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor…,vol. 1, op. cit., p. 197.

[52] Penticostar, ed. cit., p. 20-21.

[53] Idem, p. 21.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Părintele Profesor Ştefan Buchiu preferă, în locul sintagmei „mai adevărat”, sintagma „mai deplin”, pentru o înţelegere mai sigură a sensului propoziţiei.

[57] Penticostar, ed. cit., p. 22.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 23.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Idem, p. 24.

[63] Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor…, vol. al 2-lea, op. cit., p. 169.

[64] Idem, p. 198.

[65] Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos…, op. cit., p. 315.

[66] Penticostar, ed. cit., p. 24.

[67] Pr. Magistrand Constantin Galeriu, Taina nunţii, în rev. Studii Teologice, XII (1960), nr. 7-8, p. 486.

[68] Penticostar, ed. cit., p. 27.

[69] Vladimir Lossky, Introducere…, op. cit., p. 132-133.

[70] Penticostar, ed. cit., p. 27.

Did you like this? Share it: