*

Învierea lui Hristos – lumina Sfântului Botez

Pastorala de Paști a PFP Acad. Prof. Dr. Daniel Ciobotea

***

Sfintele Paști – puterea învierii morților

„Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice” (Cântarea a VII-a, 3 de la Canonul Utreniei din noaptea Învierii) [1]

Fraţi creştini, surori creştine,

HRISTOS A ÎNVIAT!

ADEVĂRAT A ÎNVIAT!

Acestea sunt cuvintele pe care le rostim de nenumărate ori în noaptea Sfintelor Paşti şi în toate zilele până la Înălţare. Repetarea acestor cuvinte implică răspunsul la frământarea esenţială, conştientizată sau nu, care macină sufletul şi mintea omenească, cea legată de moarte şi de viaţa veşnică: De ce murim?, Ce se întâmplă după moarte?, Care este rostul vieţii?, De ce ne dispar prietenii şi cunoscuţii?

De aceea, în aceastănoapte de lumină se cuvine să medităm la taina Învierii lui Hristos, să medităm la moartea noastră, să medităm la morţii noştri, să medităm la viaţă.

Dintotdeauna, omul a fost preocupat de moarte; s-a înfricoşat de ea, a fugit de ea, a căutat tot felul de formule pentru a o depăşi. De obicei, în faţa morţii semenilor, omul are acum, precum altădată, sentimentul dispariţiei definitive. Concepţia care a dominat lumea în vechime este descrisăde Solomon, cu mii de ani în urmă, în aceste cuvinte: În ochii celor fărăde minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume li se pare mare nenorocire. Şi plecarea lor dintre noi, un prăpăd [2].

Nenorocire, prăpăd sunt cuvinte care defineau altădată, ca şi acum, moartea proprie sau a celor din jur.

În pofida acestei atitudini, o licărire de speranţăse ivea încădin timpurile vechi: Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele Ei sunt în pace.

Chiar dacă, în faţa oamenilor, ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de nemurire. Şi fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare şi i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, aşa i-a lămurit şi ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit. Străluci-vor în ziua răsplătirii [3].

Cu toate aceste îndemnuri spre nădejdea în nemurire, oamenii timpurilor de dinainte de Hristos erau dominaţi de concepţia că după moarte nu mai există nimic. Golul, tăcerea, întunericul, nemişcarea, nefiinţa erau termenii care defineau trecerea omului prin moarte. Chiar şi între evrei, pe vremea Mântuitorului, erau unii care nu credeau în înviere [4].

Într-o lume astfel dominată de moarte, coboară la plinirea vremii [5] Dumnezeu, izvorul vieţii şi al nemuririi. Hristos-Dumnezeu ia chip de om, trăieşte printre oameni, poartă povara păcatelor lor, primind răstignirea drept răsplată.

Mort pe cruce, Hristos Domnul este pus în mormânt, dar a treia zi mormântul este găsit gol. Hristos înviază din morţi, este văzut de oameni, vorbeşte cu ei, cinează cu ei, se bucură împreună cu ei. Istoria omenirii intră într-o altă fază a desfăşurării ei. Prin moartea lui Hristos, moartea este desfiinţată în realitatea ei distrugătoare şi, prin Învierea Lui, oamenii primesc darul nemuririi.

Iubiţi credincioşi,


În noaptea Sfintelor Paşti, noi, creştinii, suntem chemaţi să pătrundem adânc în taina acelui mormânt găsit gol a treia zi după moartea lui Hristos, în taina a ceea ce s-a petrecut atunci pentru viaţa lumii, pentru viaţa fiecărei fiinţe umane, pentru existenţa universului.

Îndrăzniţi, pământenilor!, Îndrăzniţi, muritorilor! [6]

Sunt cuvinte prin care Biserica ne cheamă să îndrăznim a cunoaşte, a recunoaşte, a primi adevărul că moartea a fost golită de conţinutul ei distrugător prin moartea şi Învierea lui Hristos. Imnele rostite la sfintele slujbe în aceste zile dau mărturie în acest sens: Puterea morţii şi stricăciunea ai stricat-o cu moartea Ta cea de viaţă aducătoare, Stăpâne, şi tuturor ai izvorât viaţa veşnică şi oamenilor celor muritori înviere le-ai dăruit [7]; Hristos, Mântuitorul nostru, () stăpânirea morţii a zdrobit [8], prin moartea Sa, împărăţia morţii a surpat [9] şi ne-a scos pe noi din întuneric şi din umbra morţii [10].

Recunoaştem în aceste cuvinte mărturisirea adevărului că Învierea lui Hristos are drept scop învierea omului. Învierea lui Hristos este învierea omului. Un teolog ortodox al zilelor noastre afirmă că Învierea Domnului fără învierea omului, fără abolirea morţii ar fi un adevăr incomplet () fără nici o legătură cu peripeţia existenţială a fiecărui om, cu viaţa şi cu moartea lui [11].

De aceea, taina morţii şi a Învierii lui Hristos o trăieşte Biserica drept mod şi cale care fac pe fiecare om părtaş al vieţii dumnezeieşti, al nemuririi şi al nestricăciunii [12]: modul de existenţă al lui Hristos devine modul vieţii [13] pentru tot omul care se deschide spre revărsarea în el a tainei morţii şi Învierii Dumnezeului-Om, Iisus Hristos.

Pentru a înţelege moartea noastră şi a celor din jur în adevărata sa semnificaţie şi a o accepta fără căderea în disperare, Biserica ne aşază în faţă moartea şi Învierea lui Hristos. Din Crucea Răstignirii şi din mormântul Învierii izvorăsc înţelegerea sensului morţii noastre şi puterea învierii noastre. Sfântul Apostol Pavel explică legătura dintre moartea

şi Învierea lui Hristos, pe de o parte, şi moartea şi învierea noastră, pe de altă parte. Dacă Hristos a înviat, înviază şi cei ce L-au primit pe El în viaţa lor: Dacă am murit împreună cu Hristos, spune Sfântul Pavel, vom şi învia împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi cu El; de-L vom tăgădui, şi El ne va tăgădui pe noi [14].

DacăHristos n-a înviat, nici morţii nu înviază [15]. În acest caz, totul este zadarnic. Zadarnică ne este viaţa, zadarnică ne este trecerea prin moarte, zadarnică este şi credinţa noastră: Dar acum, continuă Apos-tolul neamurilor, Hristos a înviat din morţi fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia [16].

Dreptmăritori creştini,

Acum aproape două milenii au avut loc moartea şi Învierea lui Hristos. Din acel moment, oamenii au avut posibilitatea să înţeleagă cu adevărat rostul vieţii şi al morţii, rostul existenţei pe pământ şi a ceea ce se întâmplă după moarte. O parte a umanităţii s-a lăsat cuprinsă de adevărul Învierii lui Hristos, o altă parte a contestat şi contestă acest adevăr.

Este de datoria noastră, a celor născuţi şi crescuţi sau convertiţi la credinţa dreptslăvitoare în moartea şi Învierea lui Hristos, să căutăm a ne altoi continuu pe tulpina numită Hristos pentru a fi părtaşi şi ai Învierii Lui [17].

Din martori şi trăitori în propria noastră viaţă ai morţii şi Învierii lui Hristos, suntem chemaţi să mărturisim acest adevăr către cei de aproape şi către cei de departe. Cuvântul îngerului rostit  femeilor purtătoare de mir aflate lângă mormântul de unde înviase Hristos săfie cuvântul nostru adresat lumii: Pentru ce-L căutaţi printre morţi, ca pe un om, pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare? Alergaţi şi vestiţi lumii căa înviat Domnul, omorând moartea, căeste Fiul lui Dumnezeu, Cel ce mântuieşte neamul omenesc [18].

Omenirea are nevoie imensă de martori şi mărturisitori ai Învierii lui Hristos pentru a nu se lăsa stăpânită de duhul morţii, care se impregnează tot mai mult în mintea şi inima oamenilor.

Săfim, aşadar, oameni ai Învierii, fii şi fiice ai Învierii. Taina Învierii lui Hristos săne cuprindă fiinţa lăuntrică şi, de aici, lumea să fie pătrunsă de biruinţa lui Hristos asupra morţii şi întunericului.

Cum putem face aceasta? Acceptându-L pe Hristos în viaţa noastrăşi înrădăcinându-ne noi pe viaţa Lui. Prin rugăciune, prin participarea la Sfintele Taine, viaţa lui Hristos devine viaţa noastrăşi viaţa noastră devine viaţa Lui. Prin post şi prin metanii întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul Învierii [19].

Prin iubirea de vrăjmaşi, prin iertare şi smerenie, mintea, inima şi sufletul nostru devin locaşuri ale Duhului Sfânt. Prin fapte de milostenie preluăm asupra noastră suferinţa semenilor, fiind următori lui Hristos Care a luat asupra Sa suferinţa întregului neam omenesc.

Suntem fii şi fiice ai Învierii şi prin păstrarea legăturii, prin rugăciune şi milostenie, cu cei plecaţi dintre noi. Precum Domnul Hristos a coborât la iad între cei morţi la Învierea Sa, tot astfel suntem chemaţi să mergem la mormintele cunoscuţilor spre a le vesti nădejdea Învierii, rugându-ne pentru odihna sufletelor lor.

Să nu-i uităm pe eroii neamului, pe cei morţi în închisori, pe cei doborâţi de furia cutremurelor sau a revărsărilor de ape. Suferinţa lumii să fie suferinţa noastră, căci numai aşa ne asemănăm cu Hristos în moartea Lui pentru a fi părtaşi ai Învierii Lui.

Aşezându-vă la inimă aceste gânduri, rog pe Dumnezeu să vă înveşmânteze viaţa cu multă lumină, să vă dăruiască pace în suflet, să vă ocrotească familia, pruncii, ogorul şi tot ce vă este drag. Iubirea faţă de toţi să vă umple de înviere, deoarece cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte, iar noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi [20], după cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul.

Bucuraţi-vă întru Domnul! Răspândiţi bunătate în jur! Fiţi purtători de înviere! Mărturisiţi tuturor că Hristos a înviat!

Al vostru părinte şi frate către Dumnezeu rugător,

† Teofan

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Note bibliografice

1 Cântarea a VII-a, 3 de la Canonul Utreniei din noaptea Învierii.

2 Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 2-3.

3 Cartea înţelepciunii lui Solomon 3, 1.3-7.

4 Matei 22, 23; Marcu 12, 18; Luca 20, 27; Fapte 23, 8.

5 Galateni 4, 4.

6 Cântarea a VI-a – Canonul Mironosiţelor 2, 3 de la Canonul Utreniei din Duminica a treia dupăPaşti.

7 Stihira I la Stihoavna Utreniei, glasul al doilea.

8 Stihira a II-a la „Doamne, strigat-am” de la Vecernia din Duminica Învierii.

9  Stihira a III-a la „Doamne, strigat-am” de la Vecernia din ziua de Miercuri a Săptămânii Luminate.

10 Stihira a VI-a la „Doamne, strigat-am” de la Vecernia Duminicii a treia dupăPaşti.

11 Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 137.

12 Ibidem.

13 Ibidem, p. 143.

14 2 Timotei 2, 11-13.

15 Cf. 1 Corinteni 15, 16.

16 1 Corinteni 15, 20-22.

17 Romani 6, 5.

18 Ipacoi, glasul al 4-lea, Rânduiala Ceasurilor Sfintelor Paşti.

19 Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovniceşti, vol. 1, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 123.

20 1 Ioan 3, 14.

***

DIN MILA LUI DUMNEZEU, ARHIEPISCOPUL
SIBIULUI ŞI MITROPOLITUL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi
drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace
de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!

«Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase;
astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat.
Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuţi împreună
mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta.»

(Stihiră din Canonul Învierii)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,


Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa” (Ps. 117, 24), aceasta este Ziua Învierii, ziua bucuriei şi a biruinţei, ziua care mângâie pe cei credincioşi, ziua în care toate s-au umplut de lumină, şi „cerul şi pământul şi cele dedesubt”, ziua în care „prăznuim omorârea morţii şi sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi veşnice”. Astăzi este ziua revărsării dragostei Stăpânului asupra întregii făpturi, este praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor întru care binecuvântăm pe Hristos, mulţumindu-I pentru toate câte ne-a dat nouă prin Învierea Sa.

În noaptea de Paşti, în fiecare an, ori de câte ori cântăm imnul de biruinţă: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând”, un fior sfânt ne pătrunde sufletele căci simţim, mereu nouă, aceeaşi iubire şi purtarea de grijă ale lui Dumnezeu pentru noi. Nici un alt fapt din viaţa noastră, nici un alt eveniment, nu poate aduce în inimile noastre atâta bucurie, uşurare, nădejde şi fericire. Bucuria Învierii nu este din lumea aceasta, ci ea vine de sus, ea izvorăşte din Persoana cea vie a Mântuitorului Iisus Hristos.

Este o taină a vieţii noastre de creştini gustarea din bucuria adusă lumii de Jertfa şi Învierea Mântuitorului, fără ca noi să fi luat parte istoric la evenimentele petrecute acum 2000 de ani. Aceasta este bucuria tainică a creştinilor, aceasta este mângâierea vieţii noastre, aceasta este nădejdea slavei viitoare şi simţirea nemuririi noastre. În această zi „sfinţită cu adevărat şi mult prăznuită noapte de mântuire”1, Biserica ne îndeamnă să ne adăpăm sufletele din această bucurie a lui Hristos, numită „băutură nouă”, izvorâtă „nu din piatră stearpă făcută cu minuni, ci din Izvorul nestricăciunii Care a izvorât din mormântul lui Hristos, întru Care ne întărim”2.

Iubiţi fraţi creştini,

Dragostea Lui nemărginită pentru noi L-a făcut să accepte moartea, această despărţire nefirească a sufletului de trup, pentru a da ocazie puterii Sale dumnezeieşti de a le uni iarăşi pe cele despărţite, ca printr-un cheag, articulând la un loc ceea ce era rupt, spre o unire de nedesfăcut: aceasta este Învierea, după mărturia Sfântului Grigorie de Nyssa3.

Cine poate să nu se bucure de o astfel de biruinţă? Cine poate să nu laude o astfel de binefacere, căci Mânuitorul nu a fost biruitor pentru El, ci pentru noi. Biruinţa Lui nu L-a făcut pe El mai mare sau mai bogat, ci pe noi ne-a zidit din nou şi ne-a împăcat cu Tatăl. Biruinţa Lui nu este din egoism, ci din dragoste, nu din dorinţă de stăpânire, ci din altruism. Nici un cuceritor pământesc nu doreşte ca biruinţa să îi fie luată şi dată altcuiva.

Numai Mântuitorul nostru doreşte ca biruinţa Lui să fie dăruită celor pe care îi iubeşte, celor pentru care El a vrut să moară: „El a câştigat biruinţa, desigur, nu pentru El, o spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ci pentru noi, pentru care S-a făcut om, punând în folosul nostru tot câştigul jertfei Sale, binevoind să ia ca un vinovat asupra Sa osândirea noastră, pentru a ne putea dărui ca un Preabun cununa biruinţei Sale”4.

Iubiţi credincioşi,

Bucuria pascală este bucuria biruinţei Mântuitorului asupra diavolului, asupra păcatului şi asupra morţii, asupra celor trei tirani care chinuiau viaţa noastră şi care ne despărţeau de dragostea lui Dumnezeu5.

Această stricăciune, această alterare a firii omeneşti vrând Ziditorul a toate să o îndrepte, a luat firea noastră cu toate slăbiciunile ei şi a curăţit-o, a sfinţit-o, şi a îndumnezeit-o prin Moartea, Învierea şi Înălţarea Sa.

Jertfa Mântuitorului a fost gestul suprem de iubire al lui Dumnezeu pentru noi, căci ea nu a fost o simplă plată pentru păcat, ci a dus la transformarea ontologică a firii omeneşti, la restaurarea, sfinţirea şi umplerea ei de Sfântul Duh. Deşi a luat-o ca blestem asupra Sa, ca pedeapsă pentru păcat, El a murit de bunăvoie şi nu pentru păcatul Său, ci de dragul nostru. Moartea Sa a devenit astfel jertfă adusă pentru noi şi acesta este motivul pentru care Mântuitorul nu a putut fi ţinut de ea, ci a biruit moartea prin moartea Sa pe cruce.

Biruind asupra morţii, asupra păcatului şi asupra diavolului, Mântuitorul S-a făcut leacul, medicamentul, pentru firea noastră ca ea să nu mai fie supusă morţii, să nu mai fie chinuită de diavol şi să nu mai fie întinată de păcat. Firesc, ne putem întreba: Cum putem primi noi, acum, acest medicament?

Cum putem primi noi, acum, cununa biruinţei Sale? Cum ne putem împărtăşi de o astfel de binefacere? Mântuitorul, ca un Dumnezeu preabun şi de oameni iubitor, a rânduit ca leacul, medicamentul puterii Sale dumnezeieşti, să îl primim perpetuu, neîntrerupt în Biserica Sa, prin Sfintele Taine, prin acele lucrări văzute ale Bisericii prin care se sădeşte în noi umanitatea nouă a lui Hristos, prin care primim în noi nu doar viaţa lui Hristos, ci şi puterea şi ajutorul pentru a pune în lucrare acest dar şi a duce astfel un nou mod de viaţă. Este limpede pentru fiecare din noi că doar o Persoană poate da viaţă altei persoane şi că doar o Persoană veşnică poate sădi în noi o viaţă nouă, veşnică şi nesupusă stricăciunii.

Iubiţi credincioşi,


Prin Sfintele Taine, Hristos, Medicamentul vieţii noastre, intră în noi şi sădeşte în noi prin Sfântul Botez viaţa Sa nouă, ne întăreşte să creştem ca făpturi noi prin Taina Mirungerii, ne hrăneşte cu Însuşi Preacuratul Său Trup şi cu Însuşi scumpul Său Sânge, în Sfânta Euharistie, ne iartă păcatele în Taina Mărturisirii, pentru a ne uni din nou cu El, ne vindecă bolile noastre sufleteşti şi trupeşti în Taina Sfântului Maslu, ne binecuvântează şi ne sfinţeşte familiile în Taina Cununiei şi alege şi consacră pentru noi pe slujitorii sfintelor Sale altare, prin Taina Hirotoniei.

Prin toate aceste lucrări sacramentale noi ne unim cu Hristos, trăim o nouă viaţă, simţim cum o nouă realitate ne învăluie toată fiinţa şi ne face să exclamăm împreună cu Apostolul neamurilor: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi Care S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine…” (Gal. 2, 20).

Începutul acestei vieţi noi este Taina Sfântului Botez, prin care noi am murit păcatului şi am înviat împreună cu Hristos, iar viaţa Lui a pătruns toate mădularele noastre şi de aceea noi nu ne mai aparţinem nouă, ci lui Hristos, Care locuieşte în noi. Împreună cu Apostolul neamurilor cântăm cu atâta bucurie în această noapte de Paşti: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Gal. 3, 27).

Ne-am îmbrăcat cu adevărat într-o haină nouă lăuntrică şi am devenit „împreună-sădiţi” cu Hristos, adică noi şi Hristos suntem ca doi copaci crescuţi împreună care se hrănesc din aceeaşi sevă sau, mai bine spus, noi suntem mlădiţele care trăim prin seva butucului — Hristos, Tulpina viţei (cf. Ioan 15, 5).

Viaţa Mântuitorului curge prin venele noastre, iar comuniunea cu Hristos e aşa de reală, aşa de adâncă, încât, împărtăşindu-ne de Sfintele Taine, simţim că suntem cuprinşi în dinamica vieţii Lui şi toate ale Lui devin ale noastre: A fost Hristos răstignit? — în Botez suntem şi noi împreună-răstigniţi cu El. A fost Hristos îngropat? — în Botez suntem şi noi împreună-îngropaţi cu El (Gal. 2, 19-20, Rom. 6, 3-8). A înviat Hristos? — în Botez înviem şi noi împreună cu El (Col. 2, 12-13). S-a înălţat Hristos de-a dreapta Tatălui? — în Botez suntem şi noi împreună-înălţaţi cu El (Efes 5, 5-6). Viaţa noastră este astfel „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Col. 3, 3).

Cum am putea înţelege această „împreună-răstignire”, „împreună-îngropare”, „împreună-înviere”, „împreună-înălţare” cu Hristos? Este ca şi cum noi am fi contemporani cu Patimile şi Învierea lui Hristos şi am participa în mod real la ele, mai bine spus, ca şi când am fi cuprinşi în Hristos, Cel ce e răstignit, e îngropat şi înviază. Subiectul acestor evenimente e Hristos; creştinul participă la acest „Subiect” şi deci la evenimentele prin care trece El şi care sunt mereu vii în Persoana Sa6.

Cum e posibil să fim contemporani cu viaţa lui Hristos este o mare taină a existenţei noastre creştine, pe care Sfântul Chiril al Ierusalimului încearcă astfel să o exprime: „Ce lucru minunat şi străin! Am înviat, cu toate că nu am murit cu adevărat, n-am fost îngropaţi cu adevărat şi nici nu am fost răstigniţi cu adevărat.

Imitarea este în închipuire, dar mântuirea în realitate. Hristos a fost răstignit cu adevărat, a fost îngropat cu adevărat şi a înviat cu adevărat. Pe toate acestea ni le-a dăruit spre a câştiga în realitate mântuirea, cu toate că nu am participat la patimile Lui decât prin imitare. Cât este de covârşitoare iubirea Sa de oameni! Hristos a primit în preacuratele Sale mâini şi picioare cuie şi a suferit, iar mie îmi dăruieşte, fără să sufăr, fără să mă doară, mântuirea prin participare la durerea Sa”7.

Iubiţi credincioşi,


Participarea noastră, prin Sfintele Taine, la viaţa lui Hristos este un mare dar şi, ca orice dar, el implică o responsabilitate. Trăieşte Hristos în noi? Atunci şi faptele vieţii noastre trebuie să fie expresii ale prezenţei Lui în noi. Hristos este viaţa cea nevăzută, seva divină, care circulă în făptura cea nouă, însă viaţa aceasta nu rodeşte în noi în chip mecanic, ci după măsura în care ne-o asimilăm sau, mai bine zis, după măsura în care ne asimilăm ei, printr-o acţiune liberă şi conştientă, prin păzirea sfintelor porunci, prin curăţia conştiinţei, prin viaţa de asceză şi înfrânare.

Curăţia pe care am primit-o prin Botez şi pe care o primim prin toate Sfintele Taine trebuie să ne străduim să o păstrăm. Am murit cu Hristos prin Botez faţă de lume? Să nu mai căutăm plăcerile ei, adică după pofta ochiului, pofta trupului şi trufia vieţii. A fost omorât omul cel vechi din noi prin moartea lui Hristos?

Să nu nesocotim poruncile lui Dumnezeu, postul, rugăciunea, milostenia, prin care se hrăneşte omul cel nou din noi. „Au nu ştiţi că toţi câţi ne-am botezat în Iisus Hristos, în moartea Lui ne-am botezat?, ne întreabă Apostolul neamurilor. Deci, ne-am îngropat împreună cu El în moarte [şi am înviat împreună cu El], prin Botez, pentru ca, precum Hristos S-a sculat din morţi…, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii… Căci omul nostru cel vechi s-a răstignit împreună cu El… ca noi să nu mai slujim păcatului şi de aceea şi voi socotiţi-vă a fi morţi păcatului, vieţuind însă lui Dumnezeu în Iisus Hristos… [şi] vă înfăţişaţi lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu” (Romani 6, 3-13).

Dacă Hristos a fost fără păcat, şi noi să fim morţi păcatului; dacă Hristos S-a smerit pe Sine, şi noi să fim smeriţi; dacă Hristos S-a jertfit pentru noi, şi noi să ne jertfim pentru El şi unul pentru altul; dacă Hristos este iubire, blândeţe, bunătate, răbdare, iertare, şi noi trebuie să fim asemenea Lui (Rom. 15, 1-3).

Aşadar, Hristos, pe de o parte, este prezent în fiecare din noi, prin Sfintele Taine, dar, pe de altă parte, El aşteaptă în noi conlucrarea noastră cu El pentru ca astfel prezenţa Lui în lume să fie tot mai pregnantă, pentru ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (cf. I Tim. 2, 4).

Noi trebuie să ne întrebăm mereu: Oare ce ar face Hristos în locul nostru? Noi trebuie să fim mâinile prin care Hristos lucrează în lume, ajutorând săracii, sprijinind văduvele şi orfanii, apărând copiii de necurăţia şi desfrânarea canalelor de televiziune, luptându-ne pentru curăţia vieţii noastre prin spovedanie sinceră şi împărtăşire cu vrednicie din Trupul şi Sângele Mântuitorului, pentru ca astfel viaţa lui Hristos să se arate tot mai deplin în mădularele noastre pământeşti.

Să ne umplem tot mai mult de puterea vieţii Lui mântuitoare şi să dorim şi noi ca, prin ascultarea iubitoare de poruncile Evangheliei şi de glasul duhovnicului, să păşim pe această cale de jertfire a noastră pentru semeni, de umplere a sufletului nostru de virtuţi, simţind astfel în viaţa noastră puterea Învierii Lui. Trăind în lumina Învierii lui Hristos, ştim şi simţim că suntem nemuritori şi că sensul vieţii noastre este de a ne jertfi pentru Hristos, pentru Evanghelie, pentru aproapele nostru. Drept aceea, „să devenim precum este Hristos, pentru că şi Hristos S-a făcut asemenea nouă, după cum ne îndeamnă Sfântul Grigorie Teologul.

Să devenim dumnezei pentru El, pentru că şi El a devenit Om pentru noi. A luat ceea ce e mai rău, ca să ne dăruiască ceea ce e mai bun. A devenit sărac, pentru ca să ne îmbogăţim noi prin sărăcia Lui (II Cor. 8, 9). A luat chip de rob, pentru ca noi să câştigăm libertatea. A coborât pentru ca să ne înălţăm.

A răbdat ispite, pentru ca noi să învingem. A suferit necinste pentru ca noi să fim slăviţi. A murit pentru ca să ne mântuiască şi a înviat şi S-a înălţat pentru ca să ne aducă aproape de El. Totul să-I dăruim Lui, Celui Care S-a dat preţ de răscumpărare pentru noi. Nimic mai de preţ nu putem să Îi dăruim decât pe noi înşine, înţelegând taina iubirii Sale şi devenind tot ceea ce Acela a devenit pentru noi”8.

De Sfânta şi Marea Sărbătoare a Învierii Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, dimpreună cu salutul pascal: „Hristos a înviat!”

Hristos a înviat!

Sărbători fericite! La mulţi şi fericiţi ani!

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor
şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,

‡ Laurenţiu

Mitropolitul Ardealului

1 Cântarea a 7-a.

2 Cântarea a 3-a.

3 Sfântul Grigorie de Nyssa, Marea cuvântare catehetică, PG 45, 45C.

4 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie 21, Filocalia, volumul III, Sibiu, 1948, p. 64-66.

5 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, Bucureşti, 1989, p. 146.

6 Mitropolitul Nicolae Mladin, Ascetica şi mistica paulină, Sibiu, 1996, p. 100-103.

7 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele mistagogice, vol. II, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1943, p. 552.

8 Sfântul Grigorie Teologul, In sanctum pascha et in tarditatem, PG 35, 397D-400A.

***

Lumina viețuirii bune

† A N D R E I ,
din harul lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului
şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului
iubitului cler, cinstitului cin monahal şi dreptmăritorilor creştini,
mângâiere de la Hristos
Cel ce cu Învierea Sa toate le-a umplut de lumină,
iar de la noi, sfântă binecuvântare!

Lumina vieţuirii bune
Iubiţi credincioşi,

La Sărbătoarea Paştilor toate sunt pline de lumină. Aşa ne spune Sfântul Ioan Damaschinul în slujba Învierii: „ Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit”(1).

Dacă toată făptura s-a luminat şi s-a întărit de Paşti, cu atât mai mult s-a luminat şi s-a întărit omul credincios. Creştinul este omul învierii şi al luminii, iar lumina îi vine de la Hristos Cel înviat. Mântuitorul spune: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12).

Instinctiv, omul are aversiune faţă de întuneric şi-i place lumina pentru că, din punct de vedere spiritual, întunericul vine de la diavolul şi lumina vine de la Hristos. Hristos este Lumina, este Soarele Dreptăţii, El inaugurează prin înviere „Ziua cea de-a Opta”, care n-are sfârşit.

De aceea adevăratul credincios este „omul zilei şi al luminii”. Sfântul Pavel ne îndeamnă: „Să lepădăm dar lucrurile întunericului, şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua, nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă” (Romani 13, 12-13).

Sfântul Ioan Teologul, vrând să-L definească pe Dumnezeu Cel nedefinibil, zicea că „Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (1 Ioan 1,5). Dacă afirmăm că suntem credincioşi, dar totuşi umblăm întru întuneric, ne dovedim a fi nişte impostori. Sfântul Ioan îşi continuă raţionamentul astfel: „Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi îmblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul, iar Sângele lui Iisus – Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1,6-7).

De ce preferă, totuşi, unii oameni, întunericul? Ne răspunde Domnul Hristos: „Oricine face rele urăşte lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească” (Ioan 3,20). Din nefericire, adeseori, noi toţi, ne petrecem viaţa în întuneric. Iar strigătul Sfântului Andrei Criteanul l-am putea exprima cu toţii: „În noapte viaţa mea mi-am petrecut pururi, că întuneric s-a făcut mie şi negură adâncă noaptea păcatului, ci ca pe un fiu al zilei, arată-mă, Mântuitorule”. (2)
Sfântul Pavel, adresându-ni-se nouă, creştinilor, ne zice: „Voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu sunteţi ai nopţii, nici ai întunericului” (1 Tesaloniceni 5,9).

În calitate de fii ai Luminii, ai Învierii şi ai zilei, trebuie să fim oameni buni. În acest sens Sfântul Ioan Teologul este categoric: „Cel ce zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum. Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină, iar sminteală nu este în el. Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (1 Ioan 2,9-11).

Cea mai frumoasă cântare din slujba Învierii are, în acest sens, un text minunat: „Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem «fraţilor» şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: «Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte, viaţă dăruindu-le»”(3).

Iubiţi fraţi creştini,

Vieţuirea noastră ca „fii ai Luminii şi ai Învierii” trebuie să fie „una bună”. În Predica de pe Munte Domnul Hristos ne face atenţi la acest lucru: „Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprinde cineva făclie şi o pune sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât, să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,14-15).

Nu este uşor a vieţui frumos, dar este plăcut şi lui Dumnezeu, şi oamenilor. Sfântul Antonie cel Mare, experimentând acest lucru, ni-l mărturiseşte şi nouă: „Recunoştinţa către Dumnezeu şi vieţuirea cea bună sunt roadele omului care place lui Dumnezeu. Şi precum roadele pământului nu se coc într-un ceas, ci după vreme şi ploi şi îngrijire, aşa şi roadele oamenilor se fac minunate prin nevoinţă, prin luare aminte, prin stăruinţă de vreme îndelungată, prin înfrânare şi prin răbdare”(4).

O vieţuire bună se dobândeşte prin stăruinţă şi prin efort duhovnicesc susţinut. Iar vieţuirea aceasta bună nu-i teoretică, ci dă roade. Mântuitorul Hristos ne dă criteriul după care-i cunoaştem pe oamenii care răspândesc lumină prin faptele bune: „După roadele lor îi veţi cunoaşte: au doar culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini? Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele” (Matei 7, 16-27).

Se vorbeşte mult de legătura dintre credinţă şi faptele bune. Sfântul Iacov ne spune că dacă credinţa nu are fapte, „e moartă în ea însăşi” (Iacov 2,17). Credinţa şi faptele bune sunt strâns legate. Credinţa grăieşte prin roadele ei. Nu există credinţă adevărată fără roadele faptelor bune, şi nici roade de fapte bune fără pomul credinţei.

Chiar dacă s-ar părea naivă, este foarte sugestivă o pildă pe care ne-a lăsat-o Părintele Iosif Trifa: „Credinţa şi fapte bune sunt cele două vâsle ale bărcii vieţii noastre. Ele lucrează mână în mână. Barca vieţii noastre înaintează spre ţărmul mântuirii numai când vâslesc cele două vâsle: credinţa şi faptele bune”(5).

Faptele noastre trebuie să lumineze, să aducă mângâiere şi bucurie. Cu ajutorul lor Îl mărturisim pe Hristos-Dumnezeul nostru, Cel înviat din morţi. Dacă, dimpotrivă, faptele noastre aduc întristare şi suferinţă, ele smintesc şi fac o contra-misiune.

În acest sens Sfântul Apostol Pavel face un rechizitoriu aspru conaţionalilor săi iudei, care ni s-ar potrivi adeseori şi nouă, creştinilor: „Tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuşi nu te înveţi? Tu, cel care propovăduieşti: «Să nu furi!», chiar tu furi? Tu, cel care zici: «Să nu săvârşeşti adulter!», săvârşeşti adulter chiar tu? Tu, care te lauzi cu Legea, Îl necinsteşti pe Dumnezeu, prin călcarea legii? Căci numele lui Dumnezeu din pricina voastră este hulit între neamuri” (Romani 2,21-24).

În vremurile de înflorire a vieţii creştine păgânii se converteau văzându-i pe creştini cât de frumos trăiesc. Vieţuirea lor era frumoasă şi contaminantă. Cât de necesară ar fi astăzi o asemenea mărturie într-o lume dezorientată şi încercată de o criză atât materială, cât şi spirituală!

Dreptmăritori creştini,

Lumina lui Hristos o primim încă de la Botez. De aceea Botezul se mai numeşte şi „Luminare”. În formula ce o foloseşte preotul la slujba Botezului, atunci când îl şterge pe noul botezat după ungerea cu Sfântul Mir, zice: „Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (6).

Noi ştim că acest an a fost dedicat de Sfântul Sinod Botezului şi Cununiei, pe temeiul importanţei ce o are familia creştină în viaţa societăţii.

Or, harul primit prin Sfintele Taine lucrează în noi, iar dacă noi conlucrăm cu acesta, devenim oameni ai luminii. Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă la această conlucrare zicând: „Puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră, fapta bună, iar la fapta bună, cunoştinţa; la cunoştinţă, înfrânarea; la înfrânare, răbdarea; la răbdare, evlavia; la evlavie, iubirea frăţească; iar la iubirea frăţească, dragostea. Căci dacă aceste lucruri sunt în noi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără de roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos” (2 Petru 1,5-8).

În oamenii sfinţi, care au conlucrat cu harul, acesta adeseori s-a manifestat ca lumină. Citim în Pateric că „a fost un om care se numea Avva Pamvo şi despre acesta se povesteşte că trei ani a petrecut rugându-se lui Dumnezeu şi zicând: „Să nu mă slăveşti pe pământ!” Şi atât l-a slăvit Dumnezeu, încât nu putea cineva să se uite la faţa lui, de slava care o avea!”(7).

Iar Sfântul Simeon Noul Teolog ne povesteşte: „Adesea vedeam Lumina, uneori ea îmi apărea înăuntrul meu, când sufletul meu avea pace şi linişte, sau nu îmi apărea decât departe, şi chiar se ascundea cu totul. Mă încerca atunci o imensă mâhnire, crezând că nu o voi revedea niciodată. Dar, de îndată ce reîncepeam să vărs lacrimi, îndată ce mărturiseam o deplină lepădare de tot, asemenea soarelui care alungă grosimea norilor, astfel Tu, Cel Nevăzut, mi te arătai ziua şi noaptea”(8).

Iubiţi fraţi şi surori,

Lumina lină a Domnului Hristos, Cel înviat din morţi, nu ne covârşeşte fiinţa doar în viaţa aceasta, ci ne urmează şi în eternitate. De aceea, când unul dintre cei dragi pleacă, Îi zicem lui Dumnezeu: „ Odihneşte, Dumnezeule, pe robul Tău, şi-l aşează în rai, unde cetele sfinţilor, Doamne, şi drepţii ca luminătorii, strălucesc”(9).

Iar locul în care să-l aşeze să fie un „loc luminat, loc de verdeaţă, loc de odihnă”(10).

În acest loc sublim L-am rugat pe Dumnezeu, în lunile ce au trecut, să-l aşeze şi pe vrednicul de pomenire, Mitropolitul nostru, Bartolomeu Anania.

După Învierea cea de Obşte şi după Judecata Universală – ne spune Părintele Stăniloae – în Împărăţia lui Dumnezeu „faţa luminoasă a lui Hristos va lumina pe toţi şi pe toate. Lucrurile nu vor mai apărea ca independente de persoane, ci ca un conţinut comun al lor, ca un mediu de manifestare a iubirii lui Hristos şi a persoanelor îngereşti şi omeneşti într-un pan-personalism al comuniunii desăvârşite”(11).

Atunci vom exclama dimpreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Unde îţi este, moarte, boldul tău? Unde îţi este, iadule, biruinţa ta? Înviat-a Hristos, şi tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos, şi au căzut diavolii. Înviat-a Hristos, şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos, şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos, şi nici un mort nu mai este în groapă”(12).

Învăluit de lumina acestor sentimente sfinte pe care ni le prilejuieşte Învierea Mântuitorului, vă îmbrăţişez pentru prima dată în calitate de Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, vă încredinţez de dragostea mea părintească şi de sincera intenţie de a face o bună misiune împreună, vă urez «Sărbători fericite!» şi vă zic: „Hristos a înviat!”

† A N D R E I ,

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi
Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

Note bibliografice:

1. Slujba Învierii, Alba Iulia, 1997, p. 30.
2. Triod, Bucureşti, 1986, p. 116.
3. Slujba Învierii, Alba Iulia, 1997, p. 49.
4. Filocalia 1, Sibiu, 1947, p. 15.
5. Pr. Iosif Trifa, 600 istorioare religioase, Sibiu, 1930, p. 347.
6. Micul Moltfelnic, Cluj-Napoca, 2001, p. 51.
7. Patericul, Alba Iulia, 1990, p. 190.
8. Sf. Simeon Noul Teolog, Imnul 1 (Y.27). Despre luminarea dumnezeiască şi lumina Sfântului Duh, în Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae), Edit. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 331.
9. Panihida, Bucureşti, 1967, p. 21.
10. Ibidem, p. 6.
11. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1978, p. 374.
12. Slujba Învierii, Alba Iulia, 1997, p. 52.

***

Bucuria Învierii întrece toate bucuriile

Preacucernicului cler, preacuviosului cin monahal şi preaiubiţilor credincioşi din Arhiepiscopia Craiovei

Har, milă şi pace de la Mântuitorul Iisus Hristos, iar de la noi, părinteşti binecuvântări

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

Pastorala de sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

Astăzi prăznuim pretutindeni în lumea creştină Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Domnul şi Dumnezeul nostru, ridicându-Se din morţi, a luminat cerul şi pământul, punând temelie nouă neamului omenesc. Biruinţa Lui ne dă prilejul binecuvântat să ne bucurăm şi să ne veselim că El a biruit moartea şi iadul, pentru mântuirea noastră. Însuşi troparul acestui praznic spune: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Această cântare ne creează o stare sufletească negrăită şi incomparabilă cu niciuna din cele prin care trec oamenii. Într-adevăr, bucuria pascală este efectul puterii şi binecuvântării Domnului, Care a suferit şi a înviat ca noi să ne veselim de această zi, aşa cum spunem: „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa”.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Cu trei zile înainte de Sfânta Înviere, Mântuitorul a fost judecat şi condamnat la moarte prin răstignire. Deşi nu I-au găsit nicio vină, iudeii au strigat cu toţii să fie răstignit, cerând în locul eliberării Lui pe un tâlhar înfricoşător. Până la locul crucificării, duşmanii Domnului L-au însoţit cu urlete şi cu defăimări, desfătându-se de durerile Lui trupeşti şi sufleteşti.

Pentru ei, Iisus Cel dulce şi blând era un înşelător, uitând, bineînţeles, că Acesta era Cel care le vindecase bolnavii şi le înviase morţii. Ei L-au numit în derâdere „Regele Iudeilor” şi L-au încoronat cu spini, iar în loc de tron I-au dat o cruce. Apoi, L-au adăpat cu fiere şi cu oţet, tocmai pe Acela care i-a hrănit cu mană în pustie. Mai pe urmă, I-au dat ca loc de odihnă un mormânt săpat în piatră şi pe lespedea grea de la uşa mormântului au pus peceţile lor, crezând că prin aceasta L-au biruit pentru totdeauna.

Dar Domnul n-a întârziat şi a treia zi a înviat, cum a spus mai înainte Apostolilor Săi. Astfel, vrăjmaşii Săi au rămas dezamăgiţi şi tulburaţi. Chiar dacă au mai încercat să plătească pe soldaţi, adevărul Învierii n-a mai putut fi tăgăduit niciodată, el devenind temelia credinţei noastre. De atunci, Învierea Mântuitorului Hristos s-a impus cu puterea faptului împlinit şi cunoscut, fiind bucuria noastră şi a întregii lumi.

Iubiţii mei fii şi fiice sufleteşti,

În dimineaţa Învierii, femeile mironosiţe, aflând de la înger despre Învierea Domnului, au alergat „cu frică şi cu bucurie mare” să vestească ucenicilor că a Înviat Domnul. Primul cuvânt pe care Mântuitorul Cel înviat îl adresează lor este: „Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9). După cum vedem, bucuria este starea sufletească pe care a produs-o vestea Învierii.

Deci, femeile mironosiţe se bucurau nu numai pentru că L-au văzut pe Învăţătorul iubit, ci şi pentru că Stăpânul vieţii a izgonit moartea şi ne-a eliberat din robia diavolului. Sfinţii Apostoli şi femeile purtătoare de mir au înţeles în acele momente că Învierea a produs o schimbare radicală în viaţa lumii, omenirea fiind pătrunsă de lumina nesfârşită a Împărăţiei cerurilor.

Domnul Hristos Însuşi a confirmat această bucurie prin cuvintele: „Iată, Eu voi fi cu voi până la Sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Tocmai de aceea, Domnul a dorit ca nimeni să nu fie trist în noaptea Învierii, întrucât El ne-a izbăvit de întristare şi de moarte. Înainte de Învierea Lui, toată lumea era ţinută în durere şi tristeţe chinuitoare, dar acum toate s-au umplut de lumină şi de bucurie, „pentru că Hristos a înviat ca un Atotputernic”.

În această ambianţă, făptura este cuprinsă de lumină dumnezeiască, timpul întreg devenind un ajun al duminicii veşnice. Deci, bucuria Învierii întrece toate bucuriile şi copleşeşte toate tristeţile din lume.

Dacă în Vechiul Testament un stâlp de foc conducea un popor dintr-o robie pământească spre o libertate mărginită, exterioară, în Noul Testament, Soarele Dreptăţii ne luminează şi ne conduce spre libertatea deplină a vieţii veşnice. În felul acesta, Mântuitorul Cel înviat a realizat prin Învierea Sa o totală sfinţire a creaţiei. Astfel, „această noapte de mântuire este sfinţită cu adevărat şi mult prăznuită şi strălucită, fiind mai înainte vestitoare a zilei celei purtătoare de lumină a Învierii, întru care Lumina cea fără de ani din mormânt tuturor a strălucit”.

Biserica exprimă această realitate a bucuriei Învierii printr-o mulţime de atribute care arată că: „Paştile cele sfinţite astăzi nouă s-au arătat, Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile, Hristos Mântuitorul, Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile Raiului, Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii”.

În acest context, Mântuitorul Hristos este cu adevărat începutul sfinţirii trupurilor şi sufletelor noastre din care se revarsă peste noi o iubire negrăită. Pentru aceasta întreaga omenire aduce Dătătorului de lumină „închinăciune şi slavă, căci El, la sfârşitul veacurilor, ca într-o oglindă prin trup a strălucit lumii şi până la iad S-a pogorât şi întunericul cel de acolo l-a stricat şi a arătat lumina Învierii neamurilor”.

Fără îndoială, firea umană îndumnezeită a Cuvântului lui Dumnezeu, ca focul de arzătoare, s-a lăsat pipăită de Sfântul Toma, care odată cu atingerea rănilor Domnului a simţit puterea dumnezeiască din trupul Lui: „Cine a păzit atunci mâna ucenicului nearsă, se întreabă scriitorul sfânt, când s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei îndrăzneala de a putut pipăi osul cel de văpaie?

Cu adevărat ceea ce a pipăit este coasta Domnului. Că de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi ea patimile cele ce-au clătinat cele de sus şi cele de jos?” (Penticostar, Sâmbăta în Săptămâna luminată) După acest moment crucial, Apostolul Toma a crezut în Învierea Domnului pentru că a simţit cu mâna sa puterea dumnezeiască, cum spune cântarea: „Iar el, simţind cu mâna sa firea Ta Doamne îndoită, plin de frică a strigat către Tine: Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă Ţie!”( Penticostar, Vecernia din Sâmbăta Săptămânii luminate).

Aşadar, Sfântul Toma a cunoscut cu sufletul şi cu trupul, atât căldura umană a Domnului, cât şi iubirea Lui dumnezeiască „cea de viaţă aducătoare, şi tremurând a simţit îndată îndoita lucrare a celor două firi unite fără amestecare şi cu credinţă a strigat zicând: Tu eşti Domnul cel preaînălţat, Dumnezeul Părinţilor şi al nostru, slavã Ţie!”( Penticostar, Utrenia din Duminica Tomii).

Şi noi învăţăm de la Apostol că Mântuitorul ne împărtăşeşte harul şi iubirea Sa desăvârşită, ca să ne unim cu El desăvârşit. Despre această împărtăşire ne vorbesc şi rugăciunile din Sfânta Liturghie, când se spune: „dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat până în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”.

Drept măritori creştini,


Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, este cu adevărat Lumina şi Viaţa noastră. Ca Fiu al lui Dumnezeu, Care iubeşte pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, El ne iubeşte desăvârşit şi pe noi, fiind iubirea şi bunătatea deschise tuturor. Prin Întrupare, El S-a arătat ca lumină deplină omului, iar prin Înviere, El ne descoperă bucuria vieţuirii în comuniune intimă cu Sfânta Treime, ca să trăim fericirea veşnică în lumină.

Iubirea Lui, văzută ca Lumină, ne arată că lumea poate deveni locul de comunicare cu El, cum zice Domnul: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”(Ioan 8, 12). În acest caz, Mântuitorul Hristos, ca Lumină a lumii şi a vieţii, ne descoperă valoarea reală a pregătirii noastre pentru viaţa veşnică prin Sfintele Taine. Ca Fiu al Tatălui şi Creator al luminii, El a venit în lume de deasupra luminii ca să ne scape de moarte şi întuneric. El nu este o lumină pământească mărginită, ci Lumina cea adevărată care Se naşte din Lumina Tatălui, cum spunem în Crez „Lumină din Lumină”.

Deci, prin faptul că El este atât Dumnezeu Care ne-a dăruit viaţă veşnică, prin Învierea Lui, cât şi Om care a biruit moartea noastră, El ne dă posibilitate să vedem prin lumină lumea aceasta şi prin ea pe Dumnezeu. Pentru aceasta, Învierea Lui este sărbătoarea care umple toate de lumină, şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. În ea ne luminăm, căci Paştile ne-au scos din moarte la viaţă şi ne-au urcat de pe pământ la cer.

Acum, după ce ne-am curăţit la inimă şi la suflet prin post şi rugăciune, vedem pe Mântuitorul Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii. De asemenea, ne bucurăm cu toţii, şi cerul şi pământul, cântându-I cântare de biruinţă, că Hristos a înviat, veselia cea veşnică.

Dar noi nu suntem numai luminaţi de Soarele Dreptăţii, ci suntem şi purtători de lumina Învierii în lume.

Dacă Lumina cea fără de ani a strălucit tuturor din mormânt, şi noi, cuprinşi de lumina Domnului, radiem celor din jurul nostru bucuria Paştilor lui Dumnezeu, cele mântuitoare. Deci, toţi fiii şi fiicele pământului, ca nişte făclii de Dumnezeu luminate, de la Apus şi de la Miază-noapte şi de la mare şi de la Răsărit, binecuvântăm pe Hristos în veci. În felul acesta trecem de la moarte la viaţă, aşa cum ne spune cuvântul „Paşti”, prin Mântuitorul Hristos, Care după ce a fost răstignit şi îngropat, a înviat din mormânt, fără să guste stricăciunea morţii.

Acest moment al Învierii Domnului, dupã învăţătura Sfinţilor Evanghelişti şi istorici bisericeşti, a avut loc în prima duminică de după Paştile iudeilor. De atunci, Duminica a devenit pentru noi, creştinii ortodocşi, „Sfânta Zi, Împărăteasă şi Doamnă, Praznic al praznicilor şi Sărbătoare a sărbătorilor, întru care binecuvântăm pe Hristos în veci”. Aşadar, Duminica, această „Sărbătoare a sărbătorilor şi Praznic al praznicelor”, este o revărsare din lumină şi viaţă. Mântuitorul, prin Învierea Sa, cuprinde natura noastră omenească pentru a o sfinţi şi îndumnezei.

Datorită acestei ridicări din morţi a Domnului, noi simţim o bucurie copleşitoare, care se reînnoieşte în fiecare an de la bucuria Învierii şi pânã la sfârşitul veacurilor. Într-adevãr, Cel ce n-a stricat cheile Fecioarei, prin Naşterea Sa, acum a înviat din mormânt, păzind peceţile întregi.

Mai înainte, El S-a coborât întru cele mai de jos ale pământului, a sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi de demult şi, apoi, a treia zi S-a sculat din mormânt, deschizându-ne nouă uşile Raiului. Fără îndoială, această trăire spirituală caracterizează credinţa Bisericii noastre, care este marcată de entuziasmul apostolic şi de fericirea nădejdii veşnice a sfinţilor mucenici.

Având aceste dovezi ale iubirii şi binecuvântării lui Dumnezeu, se cade să cinstim Învierea ca pe un eveniment unic şi real al credinţei şi existenţei noastre. Această certitudine ne transformă conştiinţa şi face din noi propovăduitori ai acestui adevăr. Ea ne deschide dorul după Împărăţia cerurilor şi după Sfânta Liturghie, când Domnul ne dă spre mâncare Trupul şi Sângele Său.

De asemenea, trebuie să ştim că Învierea ne dă să înţelegem că viaţa aceasta este a ostenelilor şi că trebuie să ne silim permanent să ne agonisim fapte bune vrednice pentru Împărăţia cerurilor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă să luăm aminte la corăbierii care priveghează pururea, chiar şi atunci când ajung la liman cu corăbiile lor, ca nu cumva să lovească corabia de vreo stâncă şi să li se întâmple primejdie şi pagubă mare.

Având în minte această grijă, Sfântul ne îndeamnă: „să nu fim nepăsători şi nerecunoscători faţă de binefacerile pe care le-am luat prin Învierea Domnului. Nici să zicem: iată, Postul Mare a trecut, de acum putem să fim fără de grijă. Căci acum, mai mult decât înainte, trebuie să avem mare grijă pentru sufletul nostru ca nu cumva trupul întărindu-se, pe suflet să-l facă mai neputincios. Ca nu purtând grijă pentru rob, de stăpân să ne lenevim. Căci nevoinţa noastră duhovnicească este pentru toată viaţa”.

Deci, vă ducem aminte că fără iubire, iertare şi milostenie Paştele nu sunt Paşti, nici bucuria nu e bucurie, nici Învierea nu rodeşte în inimile noastre. Apoi, lepădând din inimile noastre toată răutatea, toată întristarea şi păcatul, să primim cu bucurie pe Hristos Cel înviat.

Numai astfel ne vom putea închina Sfintei Cruci pe care S-a răstignit Domnul şi vom urma cu credinţă şi nădejde pe Mântuitorul nostru, împreună cu Maica Domnului, cu Sfinţii Apostoli şi cu toţi sfinţii. Se cuvine iarăşi să ne împăcăm unii cu alţii şi să nu ne pierdem credinţa şi nădejdea în necazurile vieţii, căci Hristos Cel înviat este cu noi. Îl purtăm în noi şi rămâne în veci cu noi, de vom rămâne în dragostea Lui şi-I vom păzi poruncile.

Vă reamintim, iubiţi părinţi, fraţi şi surori, că la întâi Mai, de Duminica Tomii, vom avea Bucuria canonizării Sfântului Irodion de la Lainici Luceafărul Olteniei, unde vă îndemnăm să veniţi cu toţii ca să ne închinăm Sfintelor sale Moaşte şi să ne învrednicim de rugăciunile şi binecuvântările sale.

Cu această credinţă dătătoare de viaţă în Învierea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vă îmbrăţişăm pe toţi şi vă dorim să trăiţi aceste sărbători sfinte în pace şi sănătate: „Hristos a înviat!”.

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt,

† IPS Acad. Dr. Irineu

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

***

+NICOLAE
Din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Timişoarei şi mitropolit al Banatului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini din cuprinsul Arhiepiscopiei Timişoarei, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos!

„Aceasta este ziua pe care a făcut o Domnul
să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea“.

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Recunoscătoare mulţumire aducem Atotputernicului Dumnezeu că S a milostivit spre noi şi ne a ajutat să ajungem din nou la „sărbătoarea sărbătorilor“, la praznicul cel mare al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, ori cum obişnuim să l numim: Sfintele Paşti. Însăşi numirea de Paşti înseamnă trecerea de pe pământ la cer, din moarte la viaţă, din robia păcatului la mântuire, din întuneric la lumină.

Bucuria noastră cu acest prilej este cu atât mai mare cu cât din învierea Domnului cunoaştem „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubire, câte sunt cu nume bun“ (Filipeni 4, 8). Tot de aici înţelegem că firea noastră cea stricată de păcat a fost ridicată şi înnoită prin jertfa şi învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

Nădejdea care izvorăşte din învierea Domnului, din biruinţa vieţii asupra morţii, nădejdea care încălzeşte şi luminează sufletul nostru, care a dat curaj Sfinţilor Apostoli în răspândirea sfintei Sale învăţături, este învierea cea de obşte, cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Acum Hristos a înviat din morţi, fiind pârga învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr un om a venit moartea, tot printr un om şi învierea morţilor. Şi precum întru Adam toţi mor, aşa şi întru Hristos toţi vor învia“ (I Corinteni 15, 20–22).

Învierea Mântuitorului ne dă tuturor celor ce credem şi mărturisim sfânta Sa învăţătură convingerea că la fel vom învia şi noi când va veni Domnul „cu mărire să judece viii şi morţii“. Moartea pentru bunul creştin este doar o trecere de la viaţa aceasta pământească şi trecătoare la viaţa cea veşnică, aşa încât ea nu mai înfricoşează pe nimeni.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Celui chinuit de o boală grea şi slăbit de suferinţă i se umple sufletul de nădejde când simte că doctoriile ce le ia îi alină durerile. Dar întrucât din iubirea cea mare, pentru făpturile Sale, Dumnezeu a trimis în lume pe Unul Născut Fiul Său să caute şi să mântuiască pe cel pierdut, cu atât mai vârtos suntem datori să iubim pe Dumnezeu, să păzim rânduielile Sale şi să plinim întru toate voia Sa.

Din păcate, nu o dată înclinările spre fapte rele pun stăpânire pe unii dintre noi, iar dorinţa de a înfăptui tot ceea ce este bun este stingherită „de pofta trupului şi de pofta ochilor“ (I Ioan 2, 16). Cei care nu pot înfrânge potrivniciile firii, nu vor putea arăta din faptele lor că iubesc pe Dumnezeu şi deci nu îi dau mărirea ce I se cuvine.

Prin urmare, să alungăm din sufletul nostru „mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea şi cuvântul de ruşine“ (Coloseni 3, 8). Să îndepărtăm poftele rele şi patimile care împiedică şi abat de la calea care duce la Dumnezeu. Să ne îmbrăcăm deci „ca aleşi ai lui Dumnezeu cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare“ (Coloseni 3, 12).

Precum primăvara după amorţeala din timpul iernii cheamă la viaţă verdeaţa şi florile care împodobesc câmpiile, pădurile şi livezile, tot aşa şi sufletul nostru la praznicul cel luminos al Învierii Domnului să se împodobească cu fapte bune, plăcute lui Dumnezeu, cu virtuţile credinţei, nădejdii şi dragostei, cu bunătate, smerenie, dreptate, adevăr şi milă spre a dovedi că suntem şi „umblăm ca fii ai luminii“ (Efeseni 5, 8).

Numai cel ce şi îndreaptă sufletul cu iubire la suferinţa aproapelui său îmbracă pe cel gol, hrăneşte pe cel flămând, cercetează pe cel bolnav, numai cel care doreşte pacea şi bunăvoirea între oameni, numai acela este adevăratul credincios, care împlineşte voia lui Dumnezeu şi care „umblă în iubire“.

La naşterea Sa îngerii au cântat „pace şi bună voire între oameni“, iar înainte de patimile Sale a lăsat ca testament ucenicilor Săi tot pacea. Aşadar, învăţătura Mântuitorului este învăţătura iubirii şi a păcii, de unde urmează că orice creştin e dator „să fugă de rău, să facă numai binele, să caute pacea şi să o urmeze“ (Psalm 33, 13–15). Totuşi sunt unii care „iubesc răul mai mult decât binele şi minciuna mai mult decât cuvântul adevărat“ (cf. Psalm 1, 2 şi 5), care sunt cu gândul doar la a şi înmulţi avuţiile, a şi întări şi întinde stăpânirea asupra semenilor, care pregătesc uneltele necesare distrugerii aşezămintelor omeneşti şi uciderii a milioane de oameni nevinovaţi. Aceştia nu ţin seamă de cuvântul Mântuitorului care zice: „Tot cel ce scoate sabia, de sabie va muri“ (Matei 26, 52).

Acum când a răsărit primăvara, când Hristos a înviat, când întreaga fire îmbracă haina de sărbătoare, de la mic la mare să ne punem în slujba bunei înţelegeri şi a păcii dintre noi (cf. Romani 14, 19). Să ne iubim unii pe alţii, „să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi“, căci numai astfel făcând şi astfel lucrând Dumnezeu va fi cu noi şi vom fi în stare să oprim pornirile noastre spre rău.

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Din cele arătate înţelegem că lumina pe care ne a adus o Hristos reprezintă o călăuză şi un ajutor pentru viaţa de fiecare zi. Tot El ne a spus: „Eu sunt lumina lumii, cel ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12). Ferice de noi dacă în sufletul nostru se va zămisli credinţa că cele spuse de Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos se vor împlini.

Să ne silim aşadar, la „acest praznic al praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor“, la „Paştile lui Dumnezeu cele mântuitoare“, să arătăm prin faptele noastre că această neasemuită sărbătoare „una a praznicelor împărăteasă şi doamnă“ pentru noi creştinii este o lege morală după care să ne depănăm firul vieţii celei pământeşti şi să rugăm pe Dumnezeu ca totdeauna să împlinim numai fapte bune, plăcute lui Dumnezeu şi semenilor.

Să nu uităm a ruga pe Dumnezeu Cel care „ne a trecut din moarte la viaţă“, să şi reverse sfânta Sa binecuvântare şi darurile Sale cele bogate peste noi şi familiile noastre, peste întreg poporul şi peste scumpa noastră ţară în care se preamăreşte numele lui Dumnezeu.

De praznicul Sfintelor Paşti, vă urez tuturor din adâncul sufletului sănătate deplină şi viaţă îndelungată, împărtăşindu Vă fiecăruia arhiereşti binecuvântări.

Hristos a înviat!


Al vostru către Bunul Dumnezeu totdeauna rugător,

+Nicolae
Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului

***

ÎPS Petru Păduraru, Mitropolitul Basarabiei și Exarhul Plaiurilor

***

B O T E Z U L – M O A R T E  Ş I  Î N V I E R E  C U  H R I S T O S

S C R I S O A R E P A S T O R A L Ă

L A Î N V I E R E A D O M N U L U I

2 0 1 1

C Ă T R E  T O T  C L E R U L , C I N U L  M O N A H A L Ş I  P O P O R U L  D R E P T  S L Ă V I T O R D I N  Î N T R E A G A  A R H I E P I S C O P I E ”Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat »(Gal 3, 27)

Preacucernice Părinte, Iubiți credincioși, HRISTOS A ÎNVIAT!

Învierea Domnului este în inima credinței noastre creștine, fiind considerată și trăită de noi toți ca Sărbătoarea sărbătorilor, Bucuria mai presus de orice bucurie. Aceasta este ziua în care primim ca oameni muritori nădejdea LUMINII mai presus de orice lumină, Mângâierea ÎNVIERII care este mai presus de orice mângâiere omenească, Vestea cea bună adusă nouă de către îngerii care străjuiau Mormântul gol la venirea femeilor mironosițe, veste care a bucurat și cutremurat deopotrivă Cerul și pământul, îngerii și oamenii : că Domnul Hristos nu mai este în mormânt, a înviat, BIRUIND MOARTEA ȘI IADUL. Odată cu El și noi am câștigat veșnicia, am devenit moștenitori a ceea ce El dobândește pentru noi, ÎNVIEREA și VIAȚA!

Dealungul vieții noastre pământești Hristos caută să ne facă părtași biruinței Lui asupra morții, să ne unească cu Sine, să ne smulgă de sub puterea celui rău, răscumpărându-ne din păcat și din moarte prin iertarea pe care ne-a adus-o prin lumina Crucii Sale. Domnul caută să ne facă casnici ai lui Dumnezeu și împreună-viețuitori cu El, prin învierea cea din morți. Toate darurile acestea Hristos le-a lăsat pentru noi în Botez: «…De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu »(In 3, 5).

În Botez Hristos ne împărtașește toată viața Lui, tot ceea ce a trăit fiind pe pământ cu noi oamenii. Ne împărtășește însă și ceea ce a dobândit pentru noi mai presus de această viață și de această lume, adică Cerul, brațele Părintelui Ceresc, ele însele fiindu-ne deschise prin Întruparea, Patimile, Moartea, Învierea și Înălțarea Lui la Cer. Trimițând pe Duhul Sfânt în lume, prin El, Hristos Cel Înviat ne caută, dar nu ne poate întâlni decât dacă și noi ieșim în căutarea Lui, dacă Îl dorim și Îl așteptăm, dacă-L primim în inima noastră și credem că El Însuși ne are și ne poartă în Sine, în inima Lui plină de infinită iubire pentru fiecare.

Iubiți frați și surori,

Locul și momentul în care Unirea noastră deplină cu Hristos are loc este în Taina Sfântului Botez, în Biserică. Botezul este precedat de lepădarea de cel rău și toate ale lui, de tot ceea ce ne poate împiedeca să ne unim cu Cel Mort și Înviat. Îl binecuvântăm apoi pe Părintele Ceresc, Care atât de mult ne-a iubit, «… încât pe Unul Născut Fiul Său a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică » (In 3, 6), și care « … voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină »(slujba Sf. Botez). Nimeni dintre cei născuți pe pământ nu este exclus de la cunoașterea Adevărului și de la mântuire.

La Sfântul Botez, după ce primim să ne unim cu Hristos, ajungem în inima bisericii – icoană a Împărăției Lui gătită nouă încă de acum și de aici. Acolo, în apele cristelniței, Hristos ne va naște din nou, din apă și din Duhul Sfânt, ca o nouă creație, o nouă facere. La această nouă facere a noastră lucrează Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel Unul Născut împreună și cu Duhul Sfânt, din voia Tatălui, făcându-ne fii adoptivi ai Tatălui și frați ai lui Hristos, născuți din Duhul, duhovnicești, căci « ce este născut din trup, trup este; și ce este născut din Duh, duh este.» (In 3, 6) Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, i-a dat suflet și viață.

Acum, prin botez, omul « este umplut de Duh viu (cf 1Cor 15, 45) », ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur. La Botez, Fiul împreună cu Duhul Sfânt ne prezintă ca pe o nouă făptură Părintelui Ceresc, ca fii ai Lui, prin înfiere, înscriși în Cartea Vieții, primiți la sânul Tatălui. Părintele Însuși atunci, împreună cu Fiul și cu Duhul Sfânt, Se sălășluiește în cel botezat, care devine lăcaș al Sfintei Treimi (cf Ioan 14, 17 și 23).

Prin afundarea în apa Botezului trăim și primim în noi Moartea și Învierea lui Hristos, ne facem părtași lor. Apa Botezului este deci în același timp moarte și înviere a noastră cu Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune că « … ne-am îmbrăcat cu El în moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții, căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui » (Rom 6, 4-6). Iată în ce fel « Botezul este pentru noi mormânt și înviere…» după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur (în catehezele sale baptismale), « … se îngroapă omul vechi dimpreună cu păcatul și învie cel nou, înnoit după chipul Celui ce l-a zidit. Ne dezbrăcăm și ne îmbrăcăm.

Dezbrăcăm vechea haină, cea întinată de mulțimea păcatelor, îmbrăcăm pe cea nouă, curățită de orice pată. Îl îmbrăcăm pe Însuși Hristos. « Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat (Gal 3, 27) ». Noi înșine, deci, murim în Botez păcătului, înviind om nou cu Hristos. Astfel Dumnezeu lucrează în noi înnoirea firii celei muritoare, care devine, prin Învierea lui Hristos împărtășită nouă în botez, veșnică. Iubiți credincioși, Anul acesta Biserica ne îndeamnă să ne gândim mai mult la propriul nostru Botez și la roadele lui în viața noastră de fiecare zi.

Prima roadă este eliberarea de sub jugul fricii de moarte, biruită acum de Hristos prin Moartea și Învierea Lui. Atunci când în familie se naște un copil, este mare bucurie, dar și tristețe în același timp. Bucurie – pentru că părinții își văd roada iubirii lor, că se fac părtași darului lui Dumnezeu de a fi împreună-creatori cu El, Cel ce a pus și puterea de a da viață din viața lor, copiilor. Tristețe – pentru că cel care se naște, se naște spre a muri. « Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia ? » (Rom 7, 24) am putea striga și noi împreună cu Sfântul Apostol Pavel!

Dar iată că izbăvirea vine prin Hristos, în această noapte sfântă, când El Se ridică din mormânt și din moarte, ridicând tot neamul omenesc Împreună cu El, iar noi putem răspunde tot cu Apostolul Pavel, cu bucuria și lumina vieții regăsite în Înviere : «Mulțumim lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru! … » (Rom 7, 25), pentru că « … Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morți va face vii și trupurile noastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuiește în noi » (Rom 8, 11) și pe care l-am primit la Botez.

Botezul, iubiți frați și surori, nu poate fi înlocuit cu nimic din lumea aceasta. El este nașterea din nou, întru Împărăția și Viața gătite nouă de Domnul Hristos Cel Înviat. Această noapte plină de lumina Învierii să vă întărească pe toți în credință, în facerea de bine și dragostea către aproapele, să vă lumineze zilele vieții în lumea aceasta, să vă umple de bucurie și nădejde, pentru că suntem încredințați din nou, și în această zi, că viața, în Iisus Hristos, este mai tare decât moartea. HRISTOS A ÎNVIAT!

Al dumneavoastră, doritor de tot binele și rugător către Dumnezeu,

† Mitropolitul Iosif

Sfintele Paști 2011,

Paris

20 Aprilie 2011

***

Paştile – Sărbătoarea vieţii şi a bucuriei creştine.

„Din mormânt viaţă a răsărit…”

(Din Cântările Învierii)

Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos ne-a adunat şi anul acesta în număr atât de mare pentru ca să ne împărtăşim de darurile lui şi anume: de viaţa care izvorăşte din mormântul lui Hristos, Biruitorul morţii, de bucuria femeilor mironosiţe şi a apostolilor care L-au văzut pe Domnul înviat, de pacea lui Dumnezeu care se revarsă în sufletele noastre prin rugăciune şi de speranţa sau nădejdea creştină care trebuie să ne însoţească mereu în viaţă pentru ca să biruim şi noi, ca şi Hristos, necazurile şi încercările câte vin asupra noastră, iar la urmă să biruim moartea şi să câştigăm viaţa cea veşnică.

Toate aceste daruri se înnoiesc în noi în această sfântă zi a Învierii în măsura în care ne înnoim credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos Cel înviat, în măsura în care ne rugăm mereu, acasă şi la biserică, ne spovedim şi ne unim cu Sfântul Lui Trup şi cu Scumpul Lui Sânge în Taina Sfintei Împărtăşanii.

Ne bucurăm că anul acesta, ca şi anul trecut, toţi creştinii prăznuiesc Paştile în aceeaşi zi şi ne rugăm lui Dumnezeu ca să grăbească ziua unirii tuturor în aceeaşi credinţă mântuitoare. Pentru că nimic nu iubeşte Dumnezeu mai mult ca unirea oamenilor, începând cu unirea noastră a creştinilor, care trebuie să fim exemplu de unitate pentru toţi ceilalţi (vezi Ioan 17).

Iubiţi credincioşi,

Învierea Domnului pe care o prăznuim astăzi cu atâta entuziasm şi bucurie este Sărbătoarea prin excelenţă a vieţii care se reînnoieşte în noi prin moartea şi învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Dumnezeu l-a creat pe om pentru ca el să participe la comuniunea de viaţă şi de iubire a Sfintei Treimi: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

Atâta timp cât primii oameni au rămas în ascultare de Dumnezeu, deci în comuniune cu El, s-au împărtăşit de viaţa Lui şi de toate darurile pe care Dumnezeu le revarsă asupra celor credincioşi şi ascultători. Ei erau curaţi şi nevinovaţi, nu ştiau ce este răul, vorbeau cu Dumnezeu faţă către faţă şi se bucurau de viaţa primită de la Dumnezeu.

După căderea în păcat, prin călcarea poruncii lui Dumnezeu, Adam şi Eva s-au văzut deodată goi şi ruşinaţi de propriul lor păcat şi s-au ascuns în rai, crezând că pot fugi de faţa Celui care este pretutindeni. Între ei şi Dumnezeu s-a interpus propria lor voinţă care îi îndemna să asculte mai mult de diavolul, vrăjmaşul lui Dumnezeu, decât de Dumnezeu care le-a dat viaţa.

Aceasta i-a costat alungarea din raiul fericirii în lumea aceasta în care prezenţa lui Dumnezeu este ocultată (ascunsă) mereu de lucrarea diavolului a cărui voie o împlinesc oamenii, mai mult decât voia lui Dumnezeu.

Astfel în lume s-a înmulţit păcatul care perverteşte relaţiile dintre oameni, îi învrăjbeşte şi îi aruncă în tot felul de greutăţi şi necazuri. Păcatul distruge de asemenea creaţia lui Dumnezeu, iar oamenii în loc să se bucure de viaţă şi de tot ceea ce a făcut Dumnezeu sunt adeseori trişti, abătuţi, descurajaţi. Pentru că viaţa care vine de la Dumnezeu nu are sens decât dacă este trăită în legătură cu El şi în ascultare faţă de El.

Iată însă că prin Învierea Domnului a venit mântuirea a toată lumea, adică liberarea de sub puterea diavolului, liberarea de păcat şi de consecinţele lui nefaste care ne transformă adeseori viaţa în iad. Or noi toţi dorim raiul. Fiecare ne putem întreba: ce este raiul, unde este raiul, cum să ajungem în rai?

Bucuria, pacea şi lumina pe care le trăim aici şi acum sunt clipe de rai. Pentru că raiul este tocmai bucuria trăirii cu Hristos Cel înviat. „Astăzi toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele dedesubt” ca şi inimile noastre în care se concentrează toată creaţia lui Dumnezeu! Niciodată nu trăim clipe mai înălţătoare decât în noaptea de Paşti.

În inima celui care simte pe Hristos înviat, acolo este raiul. Iar în inima din care lipseşte Hristos este iadul, întunericul, golul, deznădejdea, patimile… Hristos Domnul a redeschis prin Învierea Sa porţile raiului, care aici pe pământ este Biserica.

Datoria noastră este să facem din viaţa noastră un Paşte continuu, un rai permanent. Cu alte cuvinte, să ne bucurăm de viaţă şi să-I mulţumim Domnului pentru toate, să trăim în pace şi armonie cu cei din familie, cu rudeniile, cu vecinii, cu semenii noştri la lucru şi oriunde ne-am afla. Că acolo unde este pace şi armonie, acolo este raiul.

Să venim la biserică în fiecare duminică cu conştiinţa că Biserica, aşa cum am spus, este raiul de pe pământ care ne pregăteşte pentru raiul cel ceresc, în care vom intra după moartea noastră, dacă Dumnezeu ne va găsi vrednici la judecată. Să ne amintim mereu de cuvintele Mântuitorului care a zis : „Biserica Mea, nici porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18). Iar Biserica lui Hristos suntem noi toţi care credem în Învierea Lui şi ne adunăm, duminică de duminică, pentru ca să săvârşim împreună Liturghia şi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului Cel înviat pentru ca să putem face din viaţa noastră un Paşte continuu.

Să nu ne lăsăm amăgiţi de gândul că Biserica este doar a preoţilor şi a monahilor şi să nu ne smintim de neputinţele unora dintre ei. Să vedem şi pe cei cu viaţă sfântă şi pe cei care îşi împart pâinea cu cel flămând. Şi apoi numai bunul Dumnezeu ştie pocăinţa şi lacrimile de taină ale celor care greşesc într-un fel sau altul.

Biserica este deci a noastră a păcătoşilor, care însă ne pocăim de greşelile săvârşite şi ne silim să nu le mai repetăm. Chiar dacă noi toţi păcătuim, Biserica rămâne sfântă şi nu se întinează de păcatele noastre, ci ni le spală prin Tainele ei, cu deosebire prin Taina Spovedaniei şi prin Taina Împărtăşaniei.

Iubiţi credincioşi,

Aşa cum va-m scris şi în Pastorala de Crăciun, Sfântul Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Române a dedicat anul acesta Tainelor Botezului şi Cununiei cu recomandarea ca în toate parohiile din cuprinsul Patriarhiei Române, deci şi în parohiile din afara graniţelor ţării, să se aprofundeze de către preoţi şi credincioşi importanţa acestor Sfinte Taine pentru viaţa noastră creştină.

Se întâmplă, din păcate, adeseori că părinţii şi naşii se îngrijesc doar de botezul copiilor şi finilor lor, dar nu şi de ceea ce trebuie să urmeze după botez, adică de educaţia creştină a pruncilor şi copiilor care începe prin aducerea lor în fiecare duminică la biserică pentru a-i împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Pruncii şi copiii trebuie să crească în atmosfera de rugăciune a bisericii, cu împărtăşirea în fiecare duminică. De asemenea este foarte important ca părinţii să se roage împreună cu copiii în fiecare zi şi să se străduiască să păstreze în familie o atmosferă de armonie şi înţelegere, care îi va marca pozitiv pe copii pentru totdeauna. Educaţia religioasă a copiilor se face acasă, în primul rând prin exemplul părinţilor, şi apoi la biserică şi la şcoală.

În ce priveşte Taina Cununiei, trebuie să deplângem faptul că foarte mulţi tineri trăiesc necununaţi la Biserică, ceea ce este un păcat de moarte şi înseamnă să zideşti o casă pe temelie de nisip. Nici-un motiv care se invocă pentru trăirea în concubinaj nu poate fi justificat în faţa lui Dumnezeu.

De aceea îndemnăm cu toată dragostea pe cei ce trăiesc necununaţi să nu mai amâne cununia la Biserică. De asemenea trebuie să deplângem faptul că adeseori Cununia este redusă la slujba din biserică. După Cununie, tinerii uită repede de Biserică şi de darurile primite de la Dumnezeu şi anume: darul unirii pentru veşnicie în Hristos, darul naşterii de prunci după voia lui Dumnezeu, darul înţelegerii şi iertării reciproce, darul de a se jertfi unul pentru celălalt etc.

Toate aceste daruri rămân asupra soţilor numai dacă ei împlinesc poruncile lui Hristos, trăind după voia lui Dumnezeu şi nu după voia lor proprie. Dacă soţii trăiesc în dragoste şi armonie, dacă dau naştere la toţi pruncii pe care l-i dă Dumnezeu şi se feresc de păcatele mari care-i despart de Hristos, cum sunt: desfrâul, avortul, planificarea naşterilor, folosirea medicamentelor care ucid pruncii zămisliţi în pântecele mamelor, ura, divorţul etc., atunci familia – despre care Sfântul Ioan Gură de Aur spune că este Biserica cea mică – devine un rai pe pământ.

Îmi exprim nădejdea că împreună cu Preacucernicii Preoţi veţi fi receptivi şi veţi medita adânc la semnificaţia Tainei Botezului şi a Cununiei pentru ca ele să vă ajute la înnoirea vieţii duhovniceşti. Dumnezeu aşteaptă de la fiecare din noi să ne cunoaştem credinţa şi s-o trăim tot mai bine prin angajarea responsabilă în Biserică, în familie şi în societate.

Iubiţi credincioşi,

După cum ştiţi, cea mai mare piedică în organizarea parohiilor noastre şi în desfăşurarea unei vieţi comunitare normale în ce priveşte Sfintele Slujbe, catehizarea copiilor şi tinerilor sau activităţile sociale şi culturale etc. este lipsa bisericilor proprii şi a spaţiilor necesare. De la crearea Mitropoliei noastre, în urmă cu 18 ani, s-a făcut un progres în această privinţă prin cumpărarea sau construirea câtorva biserici noi, însă cele mai multe parohii rămân totuşi fără biserică proprie.

Printre bisericile pe care le avem în construcţie în prezent sunt cele de la Mannheim (sub îndrumarea P.C. Preot Ioan Popescu), unde s-a ajuns la lucrările de finisare interioară şi exterioară, şi cea de la Berlin (sub îndrumarea P. Cuv. Ieromonah Clement Lodroman), unde s-a amenajat demisolul pentru a se putea sluji până la ridicarea în continuare a bisericii.

Nădăjduim ca în ziua de 11 septembrie 2011, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române să pună piatra de temelie pentru biserica şi complexul mânăstiresc de la München de sub îndrumarea Presfinţitului Sofian Braşoveanul. Îi rugăm pe toţi credincioşii noştri să contribuie după putere la ridicarea acestor locaşuri sfinte care vor da mărturie despre viaţa duhovnicească a românilor din Germania.

Să punem la inimă îndemnurile Sfântului Ioan Damaschin (sec. VIII) care a compus cântările Învierii din această noapte sfântă:

„Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Mă rog Mântuitorului Iisus Hristos Celui înviat să vă binecuvânteze pe toţi şi îndeosebi pe copii şi pe tineri, care sunt viitorul Bisericii şi neamului, să vă dăruiască tuturor sănătate şi toate cele de folos pentru viaţa aceasta pământească şi să vă învrednicească şi de viaţa cea veşnică.

Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele voitor şi rugător către Domnul, Biruitorul morţii !

+ Serafim

***

Am editat scrisorile pastorale în funcție de ordinea canonică a mitropoliților români.

Did you like this? Share it: