Se descurcă cum poate sau positive porn

În experiența românească există o expresie care indică perimetrul problemei luată în discuție (to interact with their sexuality in a productive way): „Dă cu c*** ca să ajungă sus”.

Mai ales pentru femei (în perioada comunistă)…dar acum și pentru bărbați, pentru că homosexualismul a devenit „un mod de viață” afișabil.

Adică se culcă cu cine le oferă ascensiunea pe scara socială.

Carol Queen, prolifică în materie de comentariu pe probleme sexuale dar și afaceristă a garderobei sexuale, e de părere că trebuie să vedem pornografia ca pe ceva pozitiv, ca pe o excursie relaxantă în întâlnirea cu propria noastră sexualitate și ca pe o deparazitare de tabuurile sexuale, bineînțeles și de conștiința păcatului în ceea ce privește sexualitatea nonmaritală și perversiunile sexuale.

Adică face pledoaria a ceea ce noi numim în A vedea și a fi văzut (vol. 1) sexualizarea persoanei, adică vederea unei femei sau a unui bărbat plecând de la sexualitatea lor și de la experiențele lor sexuale și rămânând la suprafața persoanei lor.

Care sunt urmările sexualizării persoanei sau a reducerii persoanei la sexualitatea ei în cadrul interacțiunilor sociale?

Catastrofale!

În primul rând ești angajat undeva dacă ești bun la pat sau ești apreciat, mai înainte de toate, pentru că ești „bună” sau „tare”…și ești dat afară de la locul de muncă tocmai pentru că nu ai acceptat avansurile sexuale ale angajatorilor. Dacă le accepți, bineînțeles că devii o persoană cu viață dublă, care îți neglijezi familia (dacă ai una) sau care speli aparențele, care îți e rușine să spui din ce îți câștigi existența.

Numai că ideologia porno militează pentru scoaterea totală din ecuație a moralei în cadrul relațiilor sexuale.

Adică vrea să spună că nu e niciun păcat să faci sex cu cine vrei sau să te autosatisfaci sexual cum vrei…și religia să nu aibă nimic de-a face cu sexualitatea ta.

Iar dacă aceste lucruri sunt acceptate din ele decurg următoarele: nu îți mai e rușine și teamă să spui că ai o viață sexuală la întâmplare, cu oricine și vrei să fii văzut și considerat drept o persoană ok, normală, ca oricare alta…chiar dacă tu ești un depravat de cea mai joasă speță.

Minoritățile sexuale din toată lumea, pe premisa ideologică că exprimarea sexuală nu are nimic de-a face cu sănătatea sufletească și psihică doresc să legalizeze semnul de egalitate între viața conjugală și toate devierile sexuale imaginabile.

Numai că tot ceea ce alterează sănătatea noastră sufletească și trupească are repercusiuni imediate în noi și în jurul nostru.

Masturbarea, perversiunile sexuale, avortul nu sunt dureri de cap trecătoare ci infirmități personale de neagră realitate, mai dramatice decât faptul de a nu avea o mână, un picior sau de a avea o tumoare malignă.

În titlu am început cu un eufemism: „se descurcă cum poate”.

Mai pe românește e: se spurcă cum poate pentru niște amărâți de bani.

Pentru că tot eufemism e și „positive porn”.

Cui folosește faptul că eu mă culc cu o mie și mă aleg cu praful de pe tobă?

Al cui sunt dacă sunt al nimănui?

Cui m-am dăruit și cine mă iubește și ar muri după mine, dacă habar am cu cine am făcut sex, de câte ori și în ce poziții sau în ce fugă?

Numai că „positive porn” exprimă o altă sintagmă pe care am folosit-o în cartea noastră citată mai sus: permisivitate socială. Cu timpul (și a început acel timp) pornografia devine un loc comun în societate, ca și tomberoanele și străzile pline de murdărie după marile sărbători, și o halim ca pe reclama TV fără să ne mai gândim la cât de nocivă e sau câte E-uri conține.

Și când perversiunea sexuală devine pozitivă pentru o societate valorile ei intră la fundul apei și se văd la suprafață doar aluviunile menajere.

Cartea formatoare a intrat la fund…la suprafață e scrierea proastă.

Au fost duși în spatele scenei profesioniștii și au ieșit în față clovnii.

Tot la fel au ieșit în față homosexualul, curva, nebunul, drogatul, pușcăriașul, manglitorul, euforicul chimizat cu substanțe de tot felul, agramatul, tembelul, cel care nu muncește…și sunt prăfuiți în realitate țăranul, muncitorul, cercetătorul onest, profesorul cu salariul tăiat, preotul, educatorul, credinciosul smerit.

Pentru că pornografia pozitivă înseamnă tocmai resocializarea viciului, a urâtului din noi, a iadului personal.

Principii clare

Când scrii un articol sau o carte, când te botezi sau te cununi, când te preoțești sau te faci monahi…îți asumi.

Ce îți asumi?

Și bucuriile și necazurile de pe urma gesturilor pe care vrei să le faci și le faci.

Adică faptul că unii te pot iubi nespus de mult pentru ceea ce ești și faci iar alții te pot urî de moarte pentru ceea ce scrii, spui, faci, ești.

Te botezi cu nume, cu un anume nume.

Te cununi cu o femeie vie, care are nume, biografie, concretețe…și nu e o sculptură sau o fotografie.

Ești preot sau monah pentru că ai vrut să fii sau ai acceptat să fii.

Trebuie să ai nume și să dovedești că ai capacitatea de a creea ceva anume, pentru că ai o anume experiență în domeniu/domenii.

Adică nu poți să fii tractorist și să faci teologie și nici filosof și să faci fizică nucleară.

Trebuie să ai nume, biografie, listă cu îndemânări, aptitudini și valori și astfel să poți să fii apreciat sau dezaprobat în față pentru ceea ce faci.

Acesta e motivul pentru care nu ne place și nici nu încurajăm anonimatul online.

Cui să-i mulțumesc pentru ceea ce scrie online, dacă blogul sau saitul sunt nesemnate?

Iar dacă sunt nesemnate sunt neasumate.

Adică oamenii sunt niște farsori, niște diletanți, niște impostori…și vor să ne inducă în eroare.

Dacă ar fi îngrijorați real de modul în care sunt receptate scrierile lor, dacă ar dori să fie receptate cu maximă atenție și seriozitate, bineînțeles că mai înainte de toate ar spune cine sunt și cât de mult efort au făcut pentru a ni le dărui.

La fel cu comentariile: cum să te iau în seamă la modul serios…dacă tu nu dai doi bani pe tine?

Ce contează că nu ești cunoscut, că nu ai multe studii, că ești cine știe de unde. Dacă ai o idee, îți spui numele, comentezi, atragi atenția, pui o problemă, întrebi, vii cu noi lămuriri, vrei să comunici, să spui ceva, să lași o urmă.

Dacă comentezi numai așa, ca să te știi tu pe tine însuți și doar atât…înseamnă că ți-e frică să spui cine ești și ce vrei. Iar dacă îți faci sait sau blog tot cu aceeași frică sau cu rușinea că ești un nimeni, de ce vrei să te bag în seamă…dacă tu nu te bagi în seamă, dacă tu nu te valorezi, dacă tu însuți îmi spui…că ești un nimeni?

Un al treilea caz: pentru ce aduci în prim-plan, la nivel online, pe mediile tale doar de la alții și despre alții? Tu ești plantă…și de aceea nu poți formula, fotografia sau înregistra ceva video?

Și cum arată astfel de oameni în ei înșiși, adică ce fel de lipsă de principii au…dacă nu au nume, nimic de spus, nu vor nimic, ci doar îi plagiază pe alții, prezintă lucrurile altora și nu are niciun sens munca lor?

Noi ne călăuzim, dimpotrivă, de principii clare: onestitatea muncii, profunzimea și eleganța ei, comunicarea frumoasă și atentă, grijă față de tot ceea ce producem și asumarea ei în integralitate.

Pentru că de aceea creăm atent și frumos: pentru ca să rămână!

Și dacă vrem să rămână atunci avem conștiința valorii lor și a valabilității lor perene.

Pentru că a avea principii și a trăi după ele înseamnă să creezi și să nu te joci nici când glumești.

Evenimentul predicatorial ortodox postmodern

De mult timp…și anul trecut în mod aplicat, mi-am pus problema de ce nu mai prinde predica și conferința religioasă clasică în spațiul liturgic ortodox românesc sau în comunitățile ortodoxe românești.

De ce nu are priză la mase largi, mai mult sau mai puțin convertite, instruite, angajate religios.

Și am avut luminarea aceasta: pentru că nu sunt făcute în dinamismul postmodernității, cu resurse postmoderne dar cu arderea interioară a unui ortodox care nu se confundă cu ideologiile vremii lui.

Adevărurile Ortodoxiei nu se învechesc și nu sunt mai puțin sfințitoare

Însă noi vorbim o limbă care nu mai surprinde și facem gesturi previzibile, fapt pentru care nu mai emoționăm.

Ce se face acum într-un show de televiziune, într-unul de umor, într-un mega concert sau într-o prezentare de carte, de modă sau de nouă descoperire, prin care oamenii rămân cu gura căscată?

Ce se face interesant și percutant?

Și am redus la esențe lucrurile: toată tehnologia și toate cunoștințele și capabilitățile speciale, dacă sunt înmănușate unele într-altele, duc la ceva de neuitat.

Dacă pui totul la bătaie pentru a-i dezmorți și educa pe oameni…cadrele posmodernității sunt extrem de profesionale pentru a-L sluji pe Dumnezeu la cote foarte înalte.

Și iată care a fost planul meu, pe care l-am văzut cu ochii astă vară, pentru câteva ore de omiletică aplicată în parametri postmoderni: deschideri surprinzătoare ale evenimentului predicatorial, care să nu aibă nimic de-a face cu butaforia ci cu inteligența de relaționare, imagini succedate într-un anume ritm pe ecran sau ecrane pe care tu le subtitrezi, îmbinarea dintre cuvântul rostit și cuvântul cântat, ruperile de ritm, interacțiunea cu sala, proiecții video pe pereți, umor fin, dramă, confesiuni dure sau foarte simțite, care să se termine în lacrimi sau aplauze, excursuri teologice, culturale, filosofice, politice, economice din punct de vedere ortodox, adevăruri punctate magistral, și punerea în scenă pe care aș putea să o fac pentru toată această debusolare predicatorială în bine până la ultima fărâmă dar care să pară că acum se produce.

Nu, nu are nimic de-a face perspectiva mea asupra lucrurilor cu ceea ce fac unele denominațiuni la această oră…ci cu ceea ce poate să facă un ortodox din toată Tradiția Bisericii și din toată arhiva de date a umanității și cu toată tehologia și știința momentului.

Pentru așa ceva nu ne-ar trebui foarte mulți bani…însă efortul predicatorial, în mod garantat, ar fi unul cu totul surprinzător.

Și astăzi după amiază TVR Cultural a prezentat un eveniment predicatorial postmodern al lui Dan Puric, la Teatrul Național, care, din prima clipă, mi-am dat seama că e „plagiat” după imaginea iluminativă pe care am avut-o vara trecută și despre care nu am vorbit cu nimeni până acum.

Însă e numai un modul…pe lângă desfășurarea de ore și de surprize predicatoriale pe care eu o gândisem.

Și asta mi-a întărit convingerea că mai mulți ortodocși români au imaginea unui eveniment predicatorial ortodox de proporții, în cadre postmoderne, în care să pună totul la bătaie pentru a-I sluji lui Dumnezeu.

Ingenuitate, experiență plurală, o sofisticată punere în scenă și o năucitoare paletă tematică, care să nu fie de memorat ci de revăzut de nenumărate ori și la care să îți iei notițe vaste.

Nu cred în idei plagiate!

În ele cred numai proștii.

Fiecare om are înălțimea lui de la care poate vedea lucrurile și dacă încearcă cineva să îmi fure ideea nu va fi niciodată ca ceea ce aș putea să fac.

Însă am evocat acest lucru (de fapt m-am confesat) pentru a sublinia adevărul capital: nu trebuie să ne adaptăm credința vremurilor…ci trebuie să ne adaptăm mintea și modul de a prezenta lucrurile mentalității și cutumelor actuale.

Printr-un astfel de eveniment predicatorial ortodox postmodern nu am face altceva decât să transmitem predica într-un format 3D, într-un format multiplex, unde toată tehnologia, știința, cultura ar sluji teologiei și Tradiției ortodoxe.

Și asta doar pe o simplă scenă și cu toată recuzita la îndemână, într-un mod profund ortodox, teologic și duhovnicesc, cu o pregătire personală și pentru moment foarte îndelungată și atentă.

Adică excluzând amatorismul și bâlbâiala din ecuație.

Deficitari la capitolul „viață duhovnicească”

Pare (din afluxul venirii la Biserică) că ne simțim mai aproape de suferință, de Săptămâna Patimilor Domnului, unde fiecare se îndurerează, plânge, e trist în felul lui dar că suntem deficitari la bucuria Învierii Lui, la bucuria de după cele…3 zile de Paști.

Numai că eu cred că suntem deficitari și la suferința și la bucuria duhovnicească.

Pentru că ambele ies din postul teologic, din postul duhovnicesc, din postul care cu adevărat te înnoiește…și dacă 4+7 săptămâni de Triod ne umplu de concentrarea interioară a pocăinței, zilele Penticostarului sunt o revărsare colosală de bucurie, ca o fântână arteziană, a bucuriei care iese din pocăință…și pe care nu mai poți să o oprești.

Tescuim inima, o zdrobim, o frângem, ne umilim mintea, ne-o coborâm în vederea păcatelor noastre. Postul ne secătuiește de energie, de forță, devenim sitevi și cu membrele tremurânde…Mintea și inima, mai ales duhul nostru, se simt bine dar nu mai avem forță

Și, deodată, Învierea Domnului, e o revărsare de har și de bucurie, de curăție și simplitate…și care, pe fondul mâncării de dulce, a terminării postului…ne face un paradis al descătușărilor de energie.

Tescuirea interiorului nostru ne-a făcut vin al umilinței și bând din acest vin care produce multă trezvie și nu dezordine interioară ne îmbătăm de dragostea de Dumnezeu și de oameni.

De aceea deficitul nostru de bucurie: din deficitul de pocăință.

Pocăința duhovnicească naște bucuria duhovnicească.

Fariseizarea postului, faptul de a ne fi făcut că am postit nu ne aduce decât zero bucurie de Paști.

Iar lipsa bucuriei de Paști înseamnă totodată și nesporire în cunoașterea teologică, în experiență duhovnicească, în flămânzirea de viața liturgică a Bisericii, în lipsă de relații cu oamenii.

Și ce vom face până la înălțarea Domnului, în atâtea săptămâni de Paști, de Paști continuu…pentru care nu mai avem strop de bucurie, de exaltare dumnezeiască?

Da, pentru ortodocșii care nu trăiesc duhovnicește, care nu simt harul pocăinței și al bucuriei în ei, Paștiul sau minunea țin trei zile…și nici atât.

Pentru că „bucuria de Paști”, „să fim mai buni în aceste zile sfinte de sărbătoare”, „lumina sărbătorilor de Paști” sunt numai metafore pentru cei care Paștiul înseamnă, de fapt, o vacanță, o distracție, o relaxare.

Bucuria liturgică însă a Paștilor ține până în preziua Înălțării Domnului cu trupul la cer, adică până la odovania/sfârșitul praznicului, care e semnalată în calendar și anul acesta se petrece pe 1 iunie 2011.

De la 24 aprilie la 1 iunie 2011 e Învierea Domnului pentru ortodocși în anul acesta!

Noaptea Paștilor a fost prima zi de Paști.

De aceea pluralul: Paștile, adică mai multe zile de sărbătoare pascală, în care însă ne bucurăm sau retrăim bucuria aceleiași zile, a Învierii Domnului, pe care am trăit-o preabucuros pe 24 aprilie, spre dimineață.

Și e bucurie liturgică, duhovnicească, de conștiință, interioară, experiabilă dacă ești ortodox cinstit cu tine de la cap la coadă.

Dacă doar te faci că ești ortodox nu ai ce spune despre Ortodoxie pentru că viața ortodoxă e un eveniment continuu, în derulare, e o viață plină de noutăți teologice, duhovnicești, experențiale, existențiale…

Și pe fiecare zi mai trăim, mai simțim, mai înțelegem, mai vedem, ni se mai descoperă, ni se mai lărgește orizontul vieții, trăim o cădere sau o ridicare din păcate, o întâlnire reconvertitoare.

Privind astfel lucrurile înțelegem de la sine dacă ne țin bateriile bucuriei până pe 1 iunie sau dacă de acum ne-am sleit de entuziasm.

Sau dacă credeam că stăm bine, dimpotrivă, cu pocăința, că am postit, făcut metanii, milostenii, citiri, articole…și vedem că nu țâșnește din vulcanul inimii nimic înseamnă că ori ni s-a părut că ne-am pocăit ori n-am făcut nimic în această privință.

Așa că ești sau nu ești ortodox incandescent, viu, paradoxal, frumos, îmbietor, incredibil de dinamic.

Și fiecare dintre noi știm ce fel de hram purtăm, fără niciun dubiu…

Marțea Săptămânii Luminate

9. Marțea Săptămânii Luminate

*

(Reprezintă paginile 179-182 din cartea noastră: Aspecte dogmatice ale imnologiei ortodoxe. Săptămâna Patimilor și Săptămâna Luminată, care poate fi downloadată de aici).

*

În comparaţie cu zilele din Săptămâna Sfintelor Patimi, zilele Săptămânii Luminate nu au o tematică aparte – cu excepţia zilei de vineri – ci ele se constituie într-o prelungire, firească şi normală, a imnologiei marelui praznic al învierii Domnului.

În fiecare zi se reiterează momentele mântuirii obiective, pentru a se arăta importanţa capitală pe care o au pentru pleroma Sfintei Biserici.

În prima stihiră de la Doamne strigat-am, Crucea Domnului e prezentată drept forţa dumnezeiască care l-a înfrânt pe diavol:

„Cu Crucea Ta, Hristoase, Mântuitorule,

puterea minţii s-a dezlegat şi înşelăciunea

diavolului s-a surpat, iar neamul omenesc,

prin credinţă fiind mântuit, cântare

Ţie totdeauna aduce”[1].

Dar cu toate că afirmăm învingerea Iadului de către Jertfa Domnului, „Răstignirea şi Învierea (Sa, deşi) sunt evenimente reale, în faţa unei analize şi demonstraţii raţionale, (ele) intră în categoria «tainei»”[2].

Căci nu putem arăta, cum s-a întâmplat, în mod real, zdrobirea Iadului prin Jertfa Domnului.

Vorbim expozitiv şi nu analitic. Ne scapă adâncul a ceea ce mărturisim şi ne pronunţăm, doar în măsura în care avem detalii revelaţionale.

Studiul Părintelui Nicolae Buzescu – citat mai sus – surprinde foarte bine teologia Crucii în imnologia ortodoxă.

Printre altele, Sfinţia sa spune: „Adevărul Crucii este expus într-o manieră oarecum programatică (în imnologie n.n.), adică prin felul în care lucrează Crucea asupra sufletelor credincioşilor şi prin ceea ce a realizat.

Ea este prezentată ca un „dar” dumnezeiesc, care a tras lumea la Dumnezeu, redându-i nemurirea paradisiacă şi rămânând în viaţa credincioşilor, ca «o scară prin care ne-am suit la ceruri»”[3].

Stihira următoare enumeră unele dintre consecinţele învierii Domnului:

„Luminatu-s-au toate cu învierea Ta,

Doamne, şi Raiul iarăşi s-a deschis

şi toată zidirea lăudându-Te, cântare

Ţie, totdeauna aduce”[4].

Întreaga făptură s-a luminat – pentru că şi-a aflat sensul eshatologic, împlinirea ei – iar Raiul iarăşi e deschis tuturor, căci menirea omului este „îndumnezeirea progresivă, însoţită de o cunoaştere desăvârşită a lui Dumnezeu”[5].

Zidirea laudă neîncetată aduce lui Dumnezeu. Ea înalţă cântare de laudă Creatorului ei simţindu-se plină de prezenţa Lui.

Ca şi în ziua trecută, Anatolie are 5 stihiri în planul imnografic al zilei.

„Prin rana Ta noi toţi ne-am vindecat”, se  spune în prima stihiră, pe când, în a treia, pogorârea Domnului la Iad e ilustrată de un cuvânt adresat celor de aici, prin care le vesteşte:

„Îndrăzniţi, acum am biruit!

Eu sunt Învierea, Eu

pe voi vă voi ridica,

sfărâmând porţile morţii”[6].

Ipostaza de biruitor a Domnului e însufleţitoare pentru auditoriul Său. Moartea Sa, ca „supremul act de tărie”[7], e o moarte a morţii firii.

Mai bine zis, „prin moartea Celui fără de păcat se nimiceşte orice urmă a păcatului şi, drept urmare, orice premisă din care, ar putea rezulta în mod îndreptăţit moartea firii. Prin moartea (Lui)…se ia baza ontologică şi de drept a morţii din firea omenească”[8].

Drepţii se umplu de bucuria învierii Lui văzând în faţa lor pe Viaţa Însăşi. În virtutea puterii Sale dumnezeieşti, El le promite o imediată ridicare din Iad la bucuria cea netrecătoare.

Şi aceasta, pe baza învingerii morţii de către firea Sa umană.

În stihirile Laudelor de la Utrenie, teologia răscumpărării, ca şi până acum, e punctul central al reperelor imnografice.

Răstignirea Sa e numită de prima stihiră: „taină înfricoşătoare”, pentru ca apoi să se precizeze conţinutul ei: „S-a răstignit pentru noi şi de voie S-a îngropat, şi a înviat din morţi, ca să mântuiască toate”[9].

Repetarea constantă a Morţii, a Îngropării şi a Învierii Domnului  e una cu profil dogmatic. Sfinţii imnografi vor să dovedească unitatea acestor momente cât şi pe Unicul trăitor şi săvârşitor al lor: Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.

Astfel, ceea ce ar părea „supărător” pentru un ochi neavizat e, de fapt, înţelepciune duhovnicească şi înaltă pătrundere teologică.

În a doua stihiră, învierea Domnului „lumea o slăveşte”[10] – deşi iudeii au vrut să  cumpere negarea ei cu bani, mituindu-i pe străjeri – iar în următoarea se vesteşte, într-un mod fulminant: „de bucurie toate s-au umplut, luând dovedirea Învierii”[11].

Învierea e fără tăgadă, e un fapt cert.

Această încredere emană şi din ultima stihiră a zilei:

„Întru lumina Ta, Stăpâne,

vom vedea lumină,

Iubitorule de oameni;

că ai înviat din morţi,

mântuire neamului

omenesc dăruind,

ca să Te preaslăvească

toată zidirea pe Tine,

Unul Cel fără de păcat,

miluieşte-ne pe noi!”[12].

Învierea Domnului e viaţa lumii şi fundamentul aşteptării noastre eshatologice.

Trăind în Hristos suntem ridicaţi la vederea luminii dumnezeieşti, prin Duhul Sfânt.

Atunci vedem în lumină pe Lumina lumii, datorită luminii dumnezeiești, care iradiază din trupul preaslăvit al Domnului.

***

Concluzii:

Răstignirea şi Învierea Domnului sunt evenimente reale iar programul imnografic al zilei continuă punctele centrale ale mântuirii obiective.

Întreaga făptură s-a luminat, găsindu-şi sensul eshatologic, pe când Raiul  s-a deschis pentru toţi.

Învierea e viaţa lumii şi tot cel care trăieşte în Hristos, prin Duhul Sfânt, e ridicat la vederea luminii dumnezeieşti necreate.


[1] Penticostar, ed. cit., p. 35.

[2] Pr. Prof. Dr. Nicolae C. Buzescu, Sfânta Cruce în imnologia cultului ortodox, în rev. Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 2, p. 278.

[3] Idem, p. 279.

[4] Penticostar, ed. cit., p. 36.

[5] Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 173.

[6] Penticostar, ed. cit., p. 36.

[7] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura interioară…, art. cit., p. 201.

[8] Idem, p. 282.

[9] Penticostar, ed. cit., p. 37.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

Opere complete (vol. 8) [12]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 153-172

***

Tu, vis al mărilor de soare,

Din cerul spuzelor stelare,

Întinde-ţi zorii arşi în aur,

Pe viitura mea cu faur!

*

Că altă viaţă am visat

În viul lutului palat:

Să-mi fie tot mai sus fiorii

Şi frumuseţile, ca norii.

*

Că am trecut – să nu mai uit –

La ce-am putut ca să mă uit,

S-aud şi să-nţeleg, să simt,

Pe grindul spaţiului, pe timp!

***

Farmecul petrece-n noapte,

Ascultaţi ale lui şoapte,

Care ţes în orice fire

Străveziile lui fire.

*

Clocotind sau ascultând,

Revărsându-ne, tăcând,

Când lumina-l podideşte

Viitura lui zâmbeşte.

***

[Am găsit aici un articol de ziar, din ziarul] Magazin, nr. 1163, 19 ianuarie 1980: V. Neamţu, Viteza luminii.

[Nu mai redăm întregul articol, ci doar pasajele pe care Fericitul Ilie le-a însemnat ori cu pix de culoare verde ori cu pix de culoare roşie.]

„De asemenea, observatorii americani au comunicat recent reperarea unui obiect cosmic, mai precis – o stea, ce s-ar deplasa, potrivit afirmaţiei lor, cu viteza de 330.000 km / sec, aşadar cu 10 la sută mai repede decât viteza luminii”.

„Să revenim iar la principiul cauzalităţii şi la consecinţele lui în natura fizică. Aşa cum el este utilizat în fizică, interzice influenţa reciprocă a evenimentelor petrecute în momente diferite ale timpului şi în puncte diferite ale spaţiului, mai exact, se poate exprima prin formula viitorul nu influenţează trecutul.

Bineînţeles, în teoria relativităţii, intervalul de timp dintre două evenimente nu este însă o mărime absolută, ci depinde de viteza de deplasare a observatorului care măsoară acel interval. (De altminteri, de aici rezultă vestitul paradox al gemenilor care permite, teoretic, unui om călătorind cu o viteză apropiată de a luminii să-şi întâlnească la întoarcere urmaşii îndepărtaţi)”.

[Se descrie un grafic.] „Când însă (ca în desenul nostru) timpul (t AB) e mai mic decât durata deplasării razei de lumină de la o lanternă la alta, odată cu modificarea vitezei observatorului, se poate admite că evenimentul B s-a petrecut înaintea evenimentului A.

Asemenea situaţie pare a distruge principiul cauzalităţii”.

„Rezultatele nu sunt definitive şi abia acum există prezumţia unor situaţii, când principiul cauzalităţii nu ar mai funcţiona”.

„Astfel de aparenţe se citeşte şi în unele lasere: anumite sclipiri din corpul instalaţiei laser s-ar fi produs cu o viteză de 8-10 ori mai mare decât viteza luminii în vid.

În cadrul teoretic, problema fiind deosebit de complexă, iar universul cunoscut, cu legile lui, nefiind încă o formă de cunoaştere exhaustivă, desigur că viitorul va aduce ştiinţei încă multe surprize”.

***

Valéry

Tema arborelui la Valéry[1]

Arborele este poarta de intrare în lumea mistică, în lumea de dincolo, în lumea spirituală şi spirituală pură.

Dar Valéry – analitic şi intelectualist – rămâne în afara porţii, căci înăuntru nu poate să pătrundă de unul singur.

El şi-a închis poarta pe care trebuia să intre, pentru că a căutat explicaţii raţionale. De aici şi aspectele iraţionale ale temei arborelui.

De aceea, pe culmile disperării, Valéry nu simte apropierea vreunei forţe transcendente, consolatoare.

„Pourquoi m’y a-t-il point de Dieu? Pourquoi de sommets de la detresse et des abîmes de l’abandon  ne viennent pas de messages certains? Nul signe, nul indice. Personne n’entend ma voix interieure…”[2][Cahiers[3] VIII, p. 466].

Unde este rugăciunea, unde este credinţa lui Valéry? Unde e practica lui mistică?

Şi-a risipit viaţa întreagă în studii şi în strădanii pentru a se eleva spiritual, a hoinărit pe drumuri străine şi astfel s-a rătăcit.

A fost o inteligenţă aleasă dar care s-a orientat în mod eronat. Ar fi putut ca să intre în Paradis sau, mai bine-zis, în Împărăţia Cerurilor, încă din această viaţă, de pe pământ.

Însă nu a avut niciun folos, pentru că a bătut la porţi străine şi s-a dezarticulat interior.

Alţii, cu mai puţină inteligenţă şi daruri spirituale, au intrat, în spirit şi au evoluat spiritual mai mult decât el.

Să revenim însă la arborele vieţii! Evoluând spiritual m-am aflat în faţa arborelui şi, prin practica mistică, am intrat în lumea spirituală, care s-a deschis minţii mele şi m-a cuprins, m-a transformat.

Aceasta a făcut din fiinţa mea un locaş al ei, un altar al Duhului Sfânt.

Am trăit bucurii duhovniceşti de neînchipuit pentru oamenii care nu au pătruns în lumea spirituală.

Am înţeles lucruri şi probleme, care constituie chei şi culmi pentru oamenii de ştiinţă de astăzi, pentru savanţi şi cercetători, şi care nu-şi dau seama cât de ridicoli sunt atunci când sunt priviţi de cei care sunt sau vin din lumea spirituală.

De aceea, Valéry, pe care îl apreciez ca poet, este pentru mine, sub celelalte aspecte, un călător pierdut, care a rămas în afara ţării de basm. A rămas pe afară, bătând la porţi care nu i s-au deschis.

Şi aceasta, ca o plată a orgoliului şi a vanităţii sale geniale singulare.

***

Pe urmele tale am plâns

Şi te-am căutat, iubita mea dintâi!

*

Pe vetrele tale am plâns

Şi am luptat şi te-am căutat, ţara mea!

*

Pe urmele Tale am plâns

Şi Te-am căutat, Tatăl meu din cer!

***

Când spun cuvântul acesta:

Tată ceresc,

parcă înfrunzesc şi cresc.

*

Parcă în vinele stoarse mustesc

puteri şi ochii înţelegerii

dau de fântână, mai adânci,

mereu, şi mai trainic.

*

Şi sorii pânzesc*

noi drumuri pe căi,

fără seamăn sporind…

*

Şi se aprind în extaze,

în care pierind, trezit,

mă aprind mai proaspăt,

mai pur,

un smarald în azur.

***

Tu ai fost şi rămâi pentru mine poezia. Oricare alte gânduri, cu care încerc ca să mă apropii de tine îmi par că sunt fade, artificiale.

Ce ardere şi ce lumină spirituală s-a produs atunci, în tinereţea noastră? Ea luminează peste vremi şi nu doreşte decât lumina ei de puritate şi de vis.

Ea mă caută, mă recheamă. Ea vine la mine. Eu, pierdut în preocupări zilnice şi pământeşti, în dorinţe şi îndestulări o uit. Şi uit astfel de adânca, pura sete de desăvârşire.

De aceea nici părerile de rău nu mai mă zguduie şi nici nu mai mă răvăşesc, ci numai mă adie şi mă frământă uşor.

Dar iată că o uşoară abureală de plâns înmugureşte în preajma sufletului! A sufletului mei atins, în mod vag, de suflarea  veşniciei, care vălureşte prin apropierea mea.

Însă totul încetează repede. Iarăşi trag linie. Însă îmi amintesc, îmi reamintesc marele vis cu tine, care a început odinioară.

Însă pot să numesc odinioară aceşti 35 de ani, care mi se par atât de departe de mine, de parcă sunt o veşnicie, de parcă sunt ani pierduţi în eternitate?

Tu, spiritualitatea mea de altădată, avântul visului meu, dorinţa mea de jertfă pe altarul artei, ochii dragostei mele pentru tot ce-i frumos, pur; vifor de creaţie, limpede, ca duhul privirii celor ce privesc jertfirea ca pe o descătuşare.

Tu, mână ce nu simţi nevoia de atingeri, ci de retragere, de ascundere în faţa măreţiei şi a sublimului extaz, ca Îngerii, care îşi ascund faţa cu aripile înălţimii şi ale purităţii în faţa Dumnezeirii.

M-ar bucura dacă sufletul meu ţi-ar putea părea tot atât de pur ca întâia oară sau, cel puţin, în amănuntele acestea despre care îţi scriu.

Ştiu că vei veni. Ştiu că mă vei căuta. Însă când va fi aceasta nu ştiu acum!

La revedere! Lumea, cu preocupările ei zilnice, mă răpeşte. Cine ştie pentru câtă vreme?!…

***

Mare ne-nconjoară…

Sânuri de fecioară,

Curvă şi vioară

Cine vrea, să moară!…

***

[27 noiembrie 1975]

Şi iată-te singur, cu tine însuţi! Şi nu pentru un ceas, pentru o zi sau câtva timp, ci pentru veşnicie.

Singura ta scăpare de tine însuţi e coborârea pasageră în neant sau ridicarea din acesta…pentru ca să dai tot peste tine.

Şi începi să te plictiseşti de tine însuţi, să te urăşti, pentru că nimeni nu mai este în jurul tău, ci doar propriile tale gânduri, faptele tale, cele mai multe rele…

Căci în lume nu te-ai unit cu Dumnezeu, ca întreaga creaţie să fie cu tine, ci ai fost unit numai cu tine, cu egoismul tău, cu fapta ta, mai mult rea decât bună.

***

Galatie

Frumoasă fată,

Spirală înmiresmată,

De ceruri respirată.

*

E greu de spus,

E greu de dus

În răsărit apus.

***

Iubire, lasă-mă în umbră,

[ca] din adâncuri să răsar,

cu luna-n ultimul pătrar

şi florile în tundră.

***

[13 ianuarie 1976]

Când toate se înscriu în veşnicie

Şi gânduri, şi miresme, şi avânt

Şi toate câte inima-mi sfâşie

Din faptul vieţii până la mormânt…

Am fost să fiu

***

Sunt stări care nu se pot numi, nici defini, ci cărora li se dă doar ocol cu nume şi metafore. Ele se transmit după cum fiorul iubirii transmite realitatea iubirii de la unul la altul.

***

[Un fragment de foaie][4]

***

De ce iubirea îmi mai dă ocol,

Cu fragede făpturi neştiutoare?

Să simt ecuatorul stins, la pol,

Din a ceţii furtuni o argintie boare?

***

De ce iubirea îmi mai dă ocol

Cu fragede făpturi neştiutoare?

Să simt ecuatorul stins la pol

Mândre furtuni în luminoasa boare[5].

***

Zbor copitele ca ploaia

Ochii-ntinsul fremătând[6],

Se topeşte praf şi zarea

Şi câmpiile-notând.

*

Suflet aş cuprinde marea

Şi nu pot!…Mă las cântând,

Glas de frunză ascultând.

*

Nu sunt eu, şi cine cântă

E din soare-n nori, săgeţi…

Şi de dincolo de geţi

Care spulberă prin valuri,

Peste munţi şi peste dealuri.

*

În stihii zăpezi albastre,

Hohot gândurilor noastre,

Patimile-n vânturi curg,

Zori de zi în vânăt amurg.

***

Iubeam fecioria şi ochii asupra unei fecioare nu mi-i ridicam.

În felul acesta am ajuns să iubesc fecioria lumii, ceea ce este egală cu starea premergătoare creaţiei: plinătatea energiei fragede, potenţialitatea.

Din ea s-a dezvoltat un univers spiritual cu toate şi sub toate aspectele.

Aşa am ajuns să cunosc lumea în ordinea spirituală înmiit sau, mai bine-zis, infinit.


[1] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Val%C3%A9ry.

[2] În limba franceză: „De ce pentru mine nu există Dumnezeu? De ce de pe aceste culmi ale disperării și din abisurile părăsirii nu vin răspunsuri sigure? Niciun semn, niciun indiciu. Nimeni nu aude glasul meu lăuntric”.

Traducere a textului de Dr. Gianina Maria Cristina Picioruș.

[3] Tot în franceză: Caiete.

[4] Aici am găsit o bucată de hârtie, scrisă cu creionul.

Pe prima parte: fântâni arteziene. I. Râuri curgând II. Ra…

Pe a doua parte: 25.

[5] Versul final e a doua variantă a acestuia.

Prima variantă: Din [ale] vieţii* furtuni o argintie boare.

[6] Variantă eliminată de autor: Ochii zarea fremătând.