9. Marțea Săptămânii Luminate
*
(Reprezintă paginile 179-182 din cartea noastră: Aspecte dogmatice ale imnologiei ortodoxe. Săptămâna Patimilor și Săptămâna Luminată, care poate fi downloadată de aici).
*
În comparaţie cu zilele din Săptămâna Sfintelor Patimi, zilele Săptămânii Luminate nu au o tematică aparte – cu excepţia zilei de vineri – ci ele se constituie într-o prelungire, firească şi normală, a imnologiei marelui praznic al învierii Domnului.
În fiecare zi se reiterează momentele mântuirii obiective, pentru a se arăta importanţa capitală pe care o au pentru pleroma Sfintei Biserici.
În prima stihiră de la Doamne strigat-am, Crucea Domnului e prezentată drept forţa dumnezeiască care l-a înfrânt pe diavol:
„Cu Crucea Ta, Hristoase, Mântuitorule,
puterea minţii s-a dezlegat şi înşelăciunea
diavolului s-a surpat, iar neamul omenesc,
prin credinţă fiind mântuit, cântare
Ţie totdeauna aduce”[1].
Dar cu toate că afirmăm învingerea Iadului de către Jertfa Domnului, „Răstignirea şi Învierea (Sa, deşi) sunt evenimente reale, în faţa unei analize şi demonstraţii raţionale, (ele) intră în categoria «tainei»”[2].
Căci nu putem arăta, cum s-a întâmplat, în mod real, zdrobirea Iadului prin Jertfa Domnului.
Vorbim expozitiv şi nu analitic. Ne scapă adâncul a ceea ce mărturisim şi ne pronunţăm, doar în măsura în care avem detalii revelaţionale.
Studiul Părintelui Nicolae Buzescu – citat mai sus – surprinde foarte bine teologia Crucii în imnologia ortodoxă.
Printre altele, Sfinţia sa spune: „Adevărul Crucii este expus într-o manieră oarecum programatică (în imnologie n.n.), adică prin felul în care lucrează Crucea asupra sufletelor credincioşilor şi prin ceea ce a realizat.
Ea este prezentată ca un „dar” dumnezeiesc, care a tras lumea la Dumnezeu, redându-i nemurirea paradisiacă şi rămânând în viaţa credincioşilor, ca «o scară prin care ne-am suit la ceruri»”[3].
Stihira următoare enumeră unele dintre consecinţele învierii Domnului:
„Luminatu-s-au toate cu învierea Ta,
Doamne, şi Raiul iarăşi s-a deschis
şi toată zidirea lăudându-Te, cântare
Ţie, totdeauna aduce”[4].
Întreaga făptură s-a luminat – pentru că şi-a aflat sensul eshatologic, împlinirea ei – iar Raiul iarăşi e deschis tuturor, căci menirea omului este „îndumnezeirea progresivă, însoţită de o cunoaştere desăvârşită a lui Dumnezeu”[5].
Zidirea laudă neîncetată aduce lui Dumnezeu. Ea înalţă cântare de laudă Creatorului ei simţindu-se plină de prezenţa Lui.
Ca şi în ziua trecută, Anatolie are 5 stihiri în planul imnografic al zilei.
„Prin rana Ta noi toţi ne-am vindecat”, se spune în prima stihiră, pe când, în a treia, pogorârea Domnului la Iad e ilustrată de un cuvânt adresat celor de aici, prin care le vesteşte:
„Îndrăzniţi, acum am biruit!
Eu sunt Învierea, Eu
pe voi vă voi ridica,
sfărâmând porţile morţii”[6].
Ipostaza de biruitor a Domnului e însufleţitoare pentru auditoriul Său. Moartea Sa, ca „supremul act de tărie”[7], e o moarte a morţii firii.
Mai bine zis, „prin moartea Celui fără de păcat se nimiceşte orice urmă a păcatului şi, drept urmare, orice premisă din care, ar putea rezulta în mod îndreptăţit moartea firii. Prin moartea (Lui)…se ia baza ontologică şi de drept a morţii din firea omenească”[8].
Drepţii se umplu de bucuria învierii Lui văzând în faţa lor pe Viaţa Însăşi. În virtutea puterii Sale dumnezeieşti, El le promite o imediată ridicare din Iad la bucuria cea netrecătoare.
Şi aceasta, pe baza învingerii morţii de către firea Sa umană.
În stihirile Laudelor de la Utrenie, teologia răscumpărării, ca şi până acum, e punctul central al reperelor imnografice.
Răstignirea Sa e numită de prima stihiră: „taină înfricoşătoare”, pentru ca apoi să se precizeze conţinutul ei: „S-a răstignit pentru noi şi de voie S-a îngropat, şi a înviat din morţi, ca să mântuiască toate”[9].
Repetarea constantă a Morţii, a Îngropării şi a Învierii Domnului e una cu profil dogmatic. Sfinţii imnografi vor să dovedească unitatea acestor momente cât şi pe Unicul trăitor şi săvârşitor al lor: Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.
Astfel, ceea ce ar părea „supărător” pentru un ochi neavizat e, de fapt, înţelepciune duhovnicească şi înaltă pătrundere teologică.
În a doua stihiră, învierea Domnului „lumea o slăveşte”[10] – deşi iudeii au vrut să cumpere negarea ei cu bani, mituindu-i pe străjeri – iar în următoarea se vesteşte, într-un mod fulminant: „de bucurie toate s-au umplut, luând dovedirea Învierii”[11].
Învierea e fără tăgadă, e un fapt cert.
Această încredere emană şi din ultima stihiră a zilei:
„Întru lumina Ta, Stăpâne,
vom vedea lumină,
Iubitorule de oameni;
că ai înviat din morţi,
mântuire neamului
omenesc dăruind,
ca să Te preaslăvească
toată zidirea pe Tine,
Unul Cel fără de păcat,
miluieşte-ne pe noi!”[12].
Învierea Domnului e viaţa lumii şi fundamentul aşteptării noastre eshatologice.
Trăind în Hristos suntem ridicaţi la vederea luminii dumnezeieşti, prin Duhul Sfânt.
Atunci vedem în lumină pe Lumina lumii, datorită luminii dumnezeiești, care iradiază din trupul preaslăvit al Domnului.
***
Concluzii:
Răstignirea şi Învierea Domnului sunt evenimente reale iar programul imnografic al zilei continuă punctele centrale ale mântuirii obiective.
Întreaga făptură s-a luminat, găsindu-şi sensul eshatologic, pe când Raiul s-a deschis pentru toţi.
Învierea e viaţa lumii şi tot cel care trăieşte în Hristos, prin Duhul Sfânt, e ridicat la vederea luminii dumnezeieşti necreate.
[1] Penticostar, ed. cit., p. 35.
[2] Pr. Prof. Dr. Nicolae C. Buzescu, Sfânta Cruce în imnologia cultului ortodox, în rev. Ortodoxia, XXXIV (1982), nr. 2, p. 278.
[3] Idem, p. 279.
[4] Penticostar, ed. cit., p. 36.
[5] Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 173.
[6] Penticostar, ed. cit., p. 36.
[7] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura interioară…, art. cit., p. 201.
[8] Idem, p. 282.
[9] Penticostar, ed. cit., p. 37.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.