Miercurea Săptămânii Luminate
10. Miercurea Săptămânii Luminate
*
(Reprezintă paginile 183-186 din cartea noastră: Aspecte dogmatice ale imnologiei ortodoxe. Săptămâna Patimilor și Săptămâna Luminată, care poate fi downloadată de aici).
*
Fără a se referi la spiritualizarea trupului Domnului înviat – cum poate ne-am fi aşteptat – zilele liturgice post-pascale se referă, cu precădere, la Cruce, la învingerea Iadului şi la bucuria Învierii.
Cadrul imnologic se păstrează pe linia descrierilor din Sfintele Evanghelii, cu excepţia pogorârii la Iad, acolo unde Sfânta Tradiţie are o pondere mai mare.
După bucuria Învierii apare iarăşi Crucea, adică continuarea drumului greu şi sinuos al ascezei ortodoxe.
Despre Cruce auzim, mai întâi, în prima stihiră a Vecerniei şi prin ea ne înscriem pe drumul desăvârşirii:
„Crucii Tale celei făcătoare de viaţă
neîncetat închinându-ne,
Hristoase, Dumnezeule,
învierea Ta cea de a treia zi o slăvim.
Că printr-însa ai înnoit firea oamenilor
cea stricată, Atotputernice,
şi suirea la ceruri ne-ai arătat,
ca un singur bun
şi de oameni Iubitor”[1].
Închinându-ne Crucii, slăvim Învierea, căci slăvim pe Hristos, Cel ce a suferit moarte pe Cruce şi apoi a înviat înnoind firea omenească „cea stricată”.
Despre această unitate a Morţii şi a Învierii Domnului, Părintele Dumitru Stăniloae scria următoarele:
„Ea trebuie văzută nu numai ca o succesiune necesară, dar externă, a celor două momente în opera mântuirii, ci ca o anumită prezenţă a fiecărui moment în celălalt.
Moartea Domnului cuprinde în sine începutul Învierii şi starea de înviere a Domnului nu e golită de o anumită prezenţă a Crucii.
Moartea şi Învierea Domnului constituie împreună un paradox, nu numai prin aceea că, deşi sunt două momente contrare, ele totuşi se succed, ci şi prin aceea că, deşi sunt contrare, ele totuşi se cuprind într-un anumit sens, una în alta”[2].
Prin învierea Sa şi prin spiritualizarea trupului Său şi, mai apoi, prin înălţarea Sa la cer, umanitatea şi-a arătat traiectoria sa normală: traiectoria ascendentă.
„Suirea Sa la ceruri”, „reprezintă deplina pnevmatizare şi îndumnezeire a trupului Său omenesc, deplina umplere a lui de infinitatea dumnezeiască, deplina ridicare a lui la starea de mediu transparent neîmpiedicat al iubirii infinite a lui Dumnezeu, în lucrarea ei îndreptată spre noi”[3], asta însă, fără „topirea trupului lui Hristos în infinitatea dumnezeiască”[4].
Învierea a adus „starea de pnevmatizare” a trupului Domnului, pe când Înălţarea Sa „obicuitatea spaţială”[5], prin care avem de-a face cu „o prezenţă de adâncime şi de înălţime spirituală, care se poate face sensibilă în diferite grade de intensitate, după gradul puterii de sesizare spirituală sau de credinţă al celui ce I se deschide Lui şi prin aceasta Îl «vede» şi Îl simte în sine”[6].
În acest sens este foarte legitimă slavoslovia credincioşilor, deoarece toţi Îl pot percepe spiritual şi El poate sta în mare intimitate, cu fiecare dintre ei, împărtăşindu-le iubirea şi sfinţenia Lui.
Stihira a doua de la Doamne strigat-am prezintă pironirea păcatului strămoşesc – a „osândei”[7] – pe „lemnul Crucii” iar a treia stihiră prezintă sfărâmarea Iadului şi surparea morţii.
Stihirile Vecerniei, în întregime, sunt creaţii ale aceluiaşi Anatolie, despre care nu avem nicio dată de identificare concretă în Penticostar.
„Legăturile Iadului cele nedezlegate”[8] au fost rupte iar învierea Domnului a „luminat marginile lumii”[9], pentru ca „în unirea cu Hristos, omul (să aibă n.n.)…perspectiva unei înaintări veşnice în lumina dumnezeiască şi în îmbogăţirea lui spirituală”[10].
Perspectivele Dogmaticii zilei sunt totalizatoare.
„Oaia cea rătăcită, pierdută prin munţi”[11] – şi care reprezintă firea umană – „după voia Sa” a unit-o cu Puterile cereşti într-o simfonie desăvârşită a cerului cu pământul.
Fiind „modelul de viaţă în plenitudine şi unitate, (Hristos n.n.) face ca şi structura noastră, în originea şi autenticitatea ei, să fie viaţă în şi spre plenitudine şi unitate”[12], fapt pentru care înduhovnicirea noastră se face cu ajutorul Sfinţilor şi a Îngerilor dar în comuniunea de iubire şi de har a Sfintei Biserici.
În a doua stihiră de la Laude, diavolul apare ca cel „care chinuia firea noastră”[13] – drept urmare a ruperii legăturii dintre Dumnezeu şi oameni – iar învierea Domnului e bucuria care a umplut toate.
Stihira următoare prezintă Crucea ca pe o luminare a minţii. Ea îl îndreptează pe om „la adevăr” şi îl „izbăveşte de cursele vrăjmaşului”[14] iar învierea Domnului ridică din căderea în păcat şi dăruieşte „nemurire…neamului omenesc”[15].
*
Concluzii:
Închinându-ne Crucii Domnului slăvim învierea Sa din morţi, căci Cel ce a murit pentru noi a înviat a treia zi.
Învierea Sa a adus starea de pnevmatizare a trupului Domnului, pe când Înălţarea Sa obicuitatea spaţială a umanității Sale.
Învierea a luminat marginile lumii, iar Crucea a ruşinat pe diavol dăruind lumii nemurirea.
[1] Penticostar, ed. cit., p. 38.
[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Legătura interioară dintre Moartea…, art. cit., p. 275.
[3] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, vol. al 2-lea, op. cit., p. 122.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem.
[7] Penticostar, ed. cit., p. 38.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie…, op. cit., p. 316.
[11] Penticostar, ed. cit., p. 39.
[12] Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Viaţa în plenitudine şi unitatea ei, în rev. Studii Teologice, XXXVI (1984), nr. 5-6, p. 295.
[13] Penticostar, ed. cit., p. 40.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.