11. Joia Săptămânii Luminate

*

(Reprezintă paginile 187-190 din cartea noastră: Aspecte dogmatice ale imnologiei ortodoxe. Săptămâna Patimilor și Săptămâna Luminată, care poate fi downloadată de aici).

*

Planul imnografic al Vecerniei este compus de acelaşi prolific imnograf Anatolie. Temele mari se menţin, dar ele sunt nuanţate continuu.

În prima stihiră de la Doamne strigat-am sunt dezbătute efectele Crucii şi ale Învierii Domnului.

„Prin cinstită Crucea Ta, Hristoase,

pe diavolul l-ai ruşinat şi prin învierea Ta,

acul păcatului l-ai topit, şi ne-ai mântuit

pe noi din porţile morţii. Slăvimu-Te

pe Tine, Unule Născut”[1].

Ruşinarea diavolului se face prin jertfa Sa pe Cruce – căci Hristos a învins moartea şi Iadul prin moartea Sa – iar învierea Sa toceşte insistenţa ispitei, prin Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, primite de către cei credincioşi.

În atmosfera harică a Bisericii, „Hristos, cu Care se uneşte omul în fiecare dintre…Taine, lucrează în el conform trebuinţei lui deosebite”[2] iar în ierurgii, preotul „constată că cererea (credinciosului n.n.) se împlineşte”[3] în mod real şi nu într-un timp indefinit.

„Aspectul unificator al fiecărei Taine”[4], cât şi harul primit la insistenţa rugăciunilor preotului, în ierurgii – care desăvârşeşte o neputinţă sau realizează o aspiraţie interioară – le arată pe acestea ca „mijloace ale zidirii unităţii Bisericii”[5], prin creşterea iubirii şi a conştiinţei comuniunii între toţi membrii ei.

„Cel ce a dat înviere neamului omenesc” – aflăm din stihira a 2-a – „ca un Miel spre junghiere S-a adus”[6] – datorită blândeţii şi nevinovăţiei Lui – iar „porţile cele de durere”[7] s-au ridicat, „că(ci) a intrat Împăratul slavei, zicând celor din legături: Ieşiţi! Şi celor din întuneric: Arătaţi-vă![8].

Împletirea  exprimării  profetice cu realitatea  pogorârii la Iad are un efect percutant asupra credincioşilor. Ei surprind atât prefigurarea, cât şi realizarea concretă a faptului într-o singură frază. Sintezele imnologiei, din acest punct de vedere, sunt exemple de concizie pentru Teologia Dogmatică.

A patra stihiră a Vecerniei este o imixtiune remarcabilă a motivului principal al slujbei de seară în itinerarul operei mântuirii:

„Închinare de seară aducem Ţie,

Luminii celei neînserate, Care, la sfârşitul

veacurilor, ca într-o oglindă în trup ai

strălucit lumii, şi până la Iad Te-ai pogorât,

întunericul cel de acolo l-ai risipit

şi lumina Învierii ai arătat-o neamurilor,

Dătătorule de lumină, Doamne, slavă Ţie”[9].

„Lumina lină” a serii e Dumnezeu Cuvântul şi lumina Sa a strălucit lumii, prin trupul Său, „ca într-o oglindă”. Slava Sa a înviat morţii şi a risipit întunericul Iadului, căci El e „Dătătorul de lumină” dumnezeiască.

A 6-a stihiră e o apologie împotriva furării trupului mort al Domnului iar Dogmatica zilei, pe glasul al 5-lea, este inegalabila prezentare a trecerii prin Marea Roşie, ca prefigurare a pururea fecioriei Maicii Prea Sfinte, pentru ca singura stihiră a Stihoavnei să prezinte consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl, cât şi unitatea Dumnezeirii: „căci Cel ce S-a întrupat de ceruri nu S-a despărţit”[10].

În prima stihire a Laudelor de la Utrenie se reia tema inefabilităţii Învierii:

„Doamne, pecetluit fiind mormântul

de cei fără de lege, ieşit-ai din mormânt

precum Te-ai născut

din Născătoarea de Dumnezeu.

N-au cunoscut cum Te-ai

întrupat Îngerii Tăi cei fără de trup.

N-au simţit când ai

înviat ostaşii cei ce Te-au străjuit,

că amândouă au fost pecetluite pentru

cei ce ispiteau;

dar minunile s-au descoperit

celor ce se închină

cu credinţă tainei.

Dă-ne nouă, celor ce o lăudăm,

Bucurie şi mare milă”[11].

Învierea Domnului a fost tot la fel de tainică şi de dumnezeiască ca şi naşterea Sa din Prea Curata Stăpână. Ostaşii n-au simţit minunea – căci ea a întrecut simţurile pervertite – şi ea a rămas „pecetluită”, neştiută pentru cei care Îl ispitesc pe Dumnezeu.

Dar „celor ce se închină cu credinţă tainei” învierii Sale, învierea Lui devine o realitate interioară, în care „sufletul doreşte cu ardoare unirea cu Dumnezeu, precum o doreşte Dumnezeu Însuşi”[12].

Ultima stihiră a Laudelor de la Utrenie continuă ideea inefabilităţii raportând-o la intrarea Domnului prin uşile încuiate:

„Doamne, precum ai ieşit din

groapa pecetluită, aşa ai intrat şi la

Ucenicii Tăi, prin uşile încuiate,

arătându-le lor Patimile trupului,

pe care le-ai primit,

Mântuitorule, îndelung răbdând;

ca Cela ce eşti din sămânţa lui David,

răni ai răbdat,

iar ca Fiu al lui Dumnezeu,

lumea ai slobozit.

Mare este mila Ta,

Mântuitorule Cel necuprins,

miluieşte-ne pe noi”[13].

Domnul intră în locul în care erau Sfinţii Apostoli la fel de duhovniceşte ca şi în momentul învierii Sale din mormânt. El vine şi le arată semnele cuielor, semnele biruinţei asupra morţii, ca certificare a Sa.

Pentru aceştia, Hristos Se autentifică pe Sine şi în acelaşi timp divino-umanitatea Sa „în virtutea întrupării Sale”[14].

*

Concluzii:

Prin Sfânta Cruce se ruşinează diavolul iar prin Sfintele Taine se desăvârşeşte conştiinţa comuniunii între toţi membrii Sfintei Biserici.

Trupul Domnului nu a fost furat din mormânt, ci El a înviat din morţi cu trupul transfigurat, minune însă pe care n-au simţit-o ostaşii, care străjuiau mormântul.

Învierea Sa a fost tot la fel de inefabilă ca şi intrarea la Ucenici, prin uşile încuiate, moment în care le-a arătat Ucenicilor Săi că e Dumnezeu şi om.


[1] Penticostar, ed. cit., p. 40.

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, în rev. Ortodoxia, XXXVII (1985), nr. 3, p. 452.

[3] Idem, p. 453.

[4] Pr. Ştefan Buchiu, Întrupare…, op. cit., p. 179.

[5] Idem, p. 221-222.

[6] Penticostar, ed. cit., p. 40.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 41.

[10] Idem, p. 42.

[11] Ibidem.

[12] Nichifor Crainic, Sfinţenia – împlinirea umanului, în col. Teologie şi spiritualitate, nr. 2, Ed. Trinitas, Iaşi, 1993, p. 192.

[13] Penticostar, ed. cit., p. 42.

[14] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p. 147.

Did you like this? Share it: