O poezie spusă-n barbă [7]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a și a 6-a…

***

Odată cu p. 62 încep nu căderile, faptele decadente ale fiului risipitor evanghelic ci „Apoteozele fiului risipitor”, adică preaslăvirile decadenței fiului risipitor într-un poem, ca și precedentul, în proză.

Suntem preveniți asupra faptului că vom avea de-a face cu parabole.

Și începe poemul, cu soarele de duminică care este „palid pe cer” și nu bucuros. Merge prin pădure haotic, uită dacă ar fi avut o casă și dă de un mormânt. Călătoria e în doi și cu un al treilea, nevăzut, cu Îngerul (fără majusculă…majuscula ne aparține).

Numai că mormântul acesta, duminical, pastișează Învierea Domnului, pentru că Îngerul e prezent și invită la privire în…Lespedea se dă ușor la o parte și Îngerul îi invită în mormânt. „Mirosul de hoit”, paradoxal, nu iese din mormânt, ci „parcă dinăuntrul nostru”.

Un miros de hoit care le „taie răsuflarea” când se văd pe ei înșiși sau când sunt duhniți de propriul lor interior, deși conștiința păcatului e o realitate interioară continuă, una de care nu poți să scapi chiar dacă îți dai cu parfum de 3000 de euro.

De patru ori verbul horcăie și de două ori adverbul „animalic”. Iar cum porcul abia tăiat la gât horcăie înainte să moară…el horcăie „animalic”.

Horcăie la picioarele lor. Dar ei nu văd cine horcăie și de ce pentru că sunt „în beznă”.

O beznă cu capacități auditive și olfactive integre: pentru că aud horcăitul și se simt „îmbibați de duhoarea stârvului” (p. 62). Și ei doi (el și ea sau el și altul?) vor să se regăsească în beznă, de aceea „ne căutăm tremurând mâinile”, probabil pentru a se ține de mână.

Ținerea de mână din fața fricii, a morții…

A doua strofă ne anunță că mâinile lor nu s-au regăsit unele pe altele.

După normalitatea cam stranie dar acceptabilă de până acum, autorul ne aruncă în morgă sau în American Psycho pentru că a venit vremea…tranșării…

Ei nu sunt în carne și oase ci sunt într-o degradare iremediabilă: „De fapt, nici nu mai aveam mâini, doar câteva șuvițe de nervi, de mușchi și de sânge” (p. 63). Iar la picioarele lor „desperecheate, cineva scrâșnește cuvinte” în timp ce „Îngerul a rămas afară, a devenit ușa mormântului în care ne-am pierdut”.

La o adică am putea schimba titlul articolului de față în „O poezie scrâșnită-n barbă”, pentru că ar spune același lucru: o poezie de auto-consolare sau de vărsare a nervilor, scrisă pentru nimeni.

Autorul halucinează fiind treaz și evocă imaginări de sine.

Trecerea de la întuneric spre moarte e neașteptat de rapidă pentru că mormântul nu mai așteaptă nimic.

Prezența lui însă este și ea inexplicabil de vie și de conștientă, fără a se preciza dacă resturile de trup sau o altă parte din el vede toate aceste lucruri.

Mormântul nu e nici el mormânt pur și simplu, ci e o vietate.

Autorul simte „răsuflarea caldă” a mormântului (cine animează mormintele, Dumnezeule, de sunt atât de halucinante?!) dar nu în orice parte a rămășițelor lui „desperecheate” ci „în ceafă”. În ceafa pe care nu o mai are…

Ca cititor însă simți că autorul e tot mai draculian (că tot ni se fac mitologii pe ne-placul nostru). Și asta pentru că resturile lui umane se recompun, revin la viață…într-un mod magic?!…și „o lacrimă uriașă” îi taie obrazul fostului mort, după care, această lacrimă neașteptată, ce aduce mai degrabă cu „argintul viu”…brăzdează „mâna dreaptă, apoi mușchiul piciorului, până la călcâi”.

Din piatră tombală…Îngerul își recapătă și el postura spirituală: „Îngerul ne păzește. Îi simțim fâlfâitul aripilor dar nu-l vedem”. Și la finalul strofei a doua, autorul își pune problema dacă e prea orb pentru Îngerul „cu o mie de ochi”.

Numai că în strofa a 3-a, când speram ca viața de după moarte să fie mai trainică, ne dăm seama că nu a fost nicio înviere. Ei se țin de mâini de această dată, de resturile de mâini…și nu văd nimic. Sunt încă în mormântul lor, unde le-a spus Îngerul să intre.

După horcăit urmează un gol…în care se simt cu totul pierduți…

Nu mai simt „nici măcar umeda respirație a Îngerului (e de la noi cu majusculă!) după ceafă”…

În acest fel aflând amănuntul important…că ei nu sunt îmbrățișați de un mormânt viu ci de un Înger și că ei, care va să zică…putrezesc în interiorul unui Înger?!!!!

Mormântul-înger însă ne amintește de chitul de mai înainte…și ne face explicită dorința de îmbrățișare, de ascundere sub protecția cuiva afectuos a autorului.

Și când tocmai se pierduseră într-un mare nimic…parabola strofei a treia se încheie sec: „Apoi ne trezim scriind”. Nu știm dacă ne trezim din vis, din beție sau din morți…