Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Praedicationes

(vol. 1)

***

Ei, cei de care lumea nu era şi nu este vrednică. La Duminica întâi după Rusalii (a tututor Sfinților)[1]

Iubiţii mei,

duminica întâia după Rusalii ne face să fim atenţi la multitudinea nesfârşită de Sfinţi ştiuţi dar, mai ales, neştiuţi de către oameni, ultimii nefiind cinstiţi în mod solemn şi nominal în Biserică.

Acest nor de mărturii [Evr. 12, 1] al Bisericii, Sfinţii lui Dumnezeu, sunt cinstiţi astăzi sub egida Duminicii Tuturor Sfinţilor şi ne face să re-conştientizăm faptul dacă i-am cinstit pe Sfinţi, dacă ne-am rugat măcar odată fiecărui Sfânt pe care îl cunoaştem.

Datorită dramatismului căderii omului în păcat, episod atât de mult trucat în teologia protestantă şi a unei unde de opinie, care îi socoteşte pe Sfinţii Vechiului Testament drept Sfinţi de mâna a doua ai Bisericii, ca şi cum nu ar fi deplini dacă au trăit înainte de venirea lui Hristos în trup, se vede la o parte a ortodocşilor inabilitatea de a începe şirul Sfinţilor cu Protopărinţii neamului omenesc: cu Sfinţii Părinţi Adam şi Eva.

Duminica a 28-a după Rusalii însă, adică penultima duminică de dinaintea praznicului Naşterii Domnului are un şir al Sfinţilor Vechiului Testament în sinaxarul zilei care începe cu Sfântul Adam.

Iconografia ortodoxă vorbeşte despre scoaterea Sfinţilor Părinţi Adam şi Eva din Iad în Icoana Învierii, Evanghelia vorbeşte despre Învierea Sfinţilor, ieşirea lor din morminte, ca eveniment posterior răstignirii Domnului iar imnologia ortodoxă, cântările ortodoxe vorbesc despre veselia celor două Sfinţi la izbăvirea lor din Iad.

Şi cu toate acestea, se observă că în unele Icoane cei doi nu au aureole, se tinde a fi numiţi mai mult Drepţi decât Sfinţi, dându-se impresia că Drepţii sunt altceva decât Sfinţii, deşi Drepţii, Sfinţii, Mucenicii, Mărturisitorii sunt tot Sfinţi sau pur şi simplu nu se discută realitatea Sfinţilor Vechiului Testament, numărul lor, în afara acelei înşiruiri de care vorbeam, din sinaxar.

Există prea puţine studii făcute pe sanctologia vechitestamentară, avem în mod slab prezentată Tradiţia credibilă, asumată de Biserică din mozaism, şi lucrul care mă doare cel mai mult este acela că la nivelul evlaviei populare Sfântul Ilie şi Sfântul David, spre exemplu, sunt foarte lăudaţi, dar Sfântul Abel sau Sfântul Avraam sau Sfântul Solomon sunt aproape de negăsit.

Această indiferenţă faţă de unii Sfinţi şi prea marea apropiere doar de unii în detrimentul altora este un exces, este o atitudine non-ortodoxă.

Atitudinea interioară normală e aceasta, credem noi, că dacă iubim în mod special pe cineva, pe vreun Sfânt, e un lucru normal. Dar a vedea numai unul, doi, 100 de Sfinţi iar de toţi ceilalţi să fii indiferent aceasta e o greşeală enormă.

Necunoaşterea vieţilor Sfinţilor e cauza pentru care nu ne pasă de Sfinţii Vechiului Testament şi nici de cei ai Noului Testament la modul exhaustiv dar, mai ales, râvna tot mai scăzută pentru desăvârşire, pentru sfinţenie.

Dacă ar exista cea din urmă, Sfinţii ar fi cei care ni s-ar perinda toată ziua prin cap, pentru că i-am cunoaşte cu asiduitate.

Însă ştiu foarte bine, că numărul lor, chiar şi al celor cunoscuţi este enorm şi că în afară de ce avem în limba română, trebuie să ştim câteva limbi foarte bine, pentru ca să citim şi despre mulţi alţii despre care nu avem habar acum.

Însă atitudinea de cunoaştere a Sfinţilor, dorinţa de studiere a vieţii şi a operelor lor trebuie să fie una ferventă în noi pentru ca să avem evlavie pentru Sfinţii lui Dumnezeu.

Dacă pornim de la ideea cu totul ingrată, plină de superbie, că noi putem să înţelegem Scriptura, viaţa Bisericii, cărţile lor fără să ne rugăm şi să ne smerim în faţa Sfinţilor, nu ajungem prea departe în cunoaştere, avem o viaţă confuză şi nicio grijă de evlavia faţă de Sfinţi.

Marile pelerinaje la Sfintele Moaşte ale Sfinţilor din România, ca cele de la Sfântul Dimitrie Basarabov şi Sfânta Cuvioasă Parascheva sunt lucrări providenţiale ale lui Dumnezeu prin care ne dă să nu uităma-i cunoaşte pe Sfinţi înseamnă a răbda, a aştepta să te închini lor şi să îi săruţi cu dragoste.

Râvna de a aştepta ore întregi, în frig, în ploaie sau în căldură toridă pentru ca să te închini Sfintelor Moaşte arată un sâmbure viguros de evlavie care trebuie hrănit cu citirea asiduă a Sfinţilor.

Şi fără îndoială că oamenii nu ar sta ore în şir ca să se închine pentru o clipă Sfinţilor, dacă nu ar ştii nimic despre Sfântul respectiv şi dacă nu ar fi cunoscut, măcar de la alţii, minunile pe care le face.

Ceea ce cuprind vieţile Sfinţilor se observă în ajutorul şi minunile pe care ei le fac acum, cu noi, ca şi în timpul vieţii lor pământeşti.

Pentru că dacă atunci făceau minuni numai într-un loc, acum fac peste tot unde sunt chemaţi cu credinţă, ca unii care sunt apărătorii şi mijlocitorii mântuirii noastre.

Numai că nu trebuie să-i disociem pe Sfinţii lui Dumnezeu, în inima şi evlavia noastră, pe unii de alţii şi nu trebuie să ne uităm cu evlavie numai la cei pe care i-am cunoscut direct, ci la toţi Sfinţii pe care Biserica îi cinsteşte sau la toţi Fericiţii Părinţi, care s-au dovedit cu o viaţă sfântă, dar nu sunt încă canonizaţi de către o Biserică locală şi acceptaţi de către toate celelalte Biserici surori.

Pentru că noi, spre exemplu, am canonizat de curând pe Sfântul Ştefan cel Mare[2], pe Sfântul Dosoftei al Moldovei[3], pe Sfântul Calinic Cernicanul[4]. Dar ei sunt Sfinţi nu de când îi canonizăm noi, ci din timpul vieţii lor, în care se sfinţesc cu Dumnezeu.

Canonizarea Sfinţilor nu înseamnă că cineva nu era Sfânt până la canonizarea lui iar după aceea a devenit Sfânt dintr-o dată. Ci canonizarea este o recunoaştere oficială, pentru întreaga Biserică a sfinţeniei cuiva, a unei sfinţenii reale, care a fost mărturisită de cei care l-au cunoscut pe Sfânt în timpul vieţii lui.

Şi Biserica îi recunoaşte pe Sfinţi, pe unii dintre ei, pe cei pe care îi cunoaştem sau pe care ni-i arată Dumnezeu în mod minunat, spre folosul nostru şi nu spre folosul lor.

Noi avem nevoie de ajutorul Sfinţilor în viaţa noastră, pentru ca să ne sfinţim la rândul nostru ca şi ei şi nu ei au nevoie de noi ca să îi lăudăm.

Sfinţii se bucură foarte mult când noi îi iubim şi îi cinstim cu fapta şi cu cuvântul, când scriem cărţi despre ei, când le facem slujbe şi Icoane, pentru că se bucură că noi avem dragoste de Dumnezeu şi smerenie şi o arătăm cu îmbelşugare.

Însă Sfinţii au o amprentă marcantă în viaţa lor: grija şi fidelitatea faţă de ortodoxia credinţei.

Din credinţa dreaptă iese sfinţenia şi nu dacă cineva se arată a fi om bun iese sfinţenia.

Există oameni buni, deştepţi, mărinimoşi în toate religiile.

Însă ei nu pot fi niciodată Sfinţii Bisericii Ortodoxe, a Bisericii lui Dumnezeu.

De ce? Pentru că Sfinţii trebuie să arate în primul rând unire interioară, în credinţă şi în har, cu Sfinţii de dinaintea lor, o mare râvnă pentru bine, daruri şi harisme dumnezeieşti şi Sfinte Moaşte.

Sfinţii sunt Sfinţi nu pentru că sunt exemple de moralitate, buni organizatori ai Bisericii, ierarhi sau mireni de seamă ai societăţii în care au trăit, ci pentru că au trăit credinţa ortodoxă fără scădere, au trăit cu râvna credinţei celei una şi cu smerenie şi ascultare faţă de dogmele Bisericii.

Iar corul Sfinţilor este perplexant şi pentru cei dinăuntrul Bisericii cât şi pentru cei din afara ei.

Avem prunci striviţi de pietre sau aruncaţi în foc, martirizaţi ca şi părinţii lor. Avem Sfinţi Mucenici de toate felurile, din toate categoriile sociale, mai recenţi sau mai din vechime, care au fost ucişi în chinuri inimaginabile.

De aceea există mulţi contemporani ai noştri care când începem să le citim un martiraj nu pot să suporte şi pleacă. Nu vor să audă asemenea scene ce bat orice film.

Avem în primul rând pe Apostolii Domnului, pe cei 11, pe Matia, pe Pavel, pe cei 70/72, Sfintele femei Mironosiţe, pe Sfinţii ierarhi ai primelor comunităţi creştine şi pe Sfinţii ierarhi şi preoţi şi diaconi din toate timpurile, ceata Mucenicilor care nu se termină în Biserică, pentru care Biserica lui Hristos e însângerată mereu, Cuvioşi Părinţi ai Pustiei sau trăitori în oraşe, Sfinte Cuvioase femei, Sfinţi nebuni pentru Hristos, Sfinţi celibatari, Sfinţi căsătoriţi cu femei cu care nu au avut raporturi sexuale, Sfinţi zăvorâţi în chilie, Sfinţi trăitori pe stâlpi, Sfinţi fără case, care trăiau prin pustii şi păduri, Sfinţi Proroci, Sfinţi evanghelizatori, Mărturisitori pentru Sfintele Icoane, Sfinţi împăraţi şi împărătese, Sfinţi negustori, brutari, profesori, foşti vrăjitori, foşti demonizaţi, militari, agricultori…

Şi fiecare cu viaţa lui, cu virtuţile lui, fiecare o floare diferită de alta prin virtuţi dar cu acelaşi miros al sfinţeniei.

Ce făcea un nebun pentru Hristos nu făcea un stâlpnic.

Mărturisitorul pentru credinţă era unul care ştia acrivia credinţei şi pentru ea răbda până la sânge şi moarte.

Ierarhul luminat propovăduia credinţa pe înţelesul tuturor, Cuviosul pustiei îi lumina pe cei din lume, mulţi Sfinţi din lume trăiau o viaţă ascunsă în Dumnezeu, care era descoperită unuia sau altuia mai înduhovnicit.

Şi dacă am căuta să îi facem pe toţi să fie la fel, să spunem că ei aveau o viaţă la fel înseamnă să minţim în mod flagrant.

Ei aveau aceeaşi credinţă dar o trăiau în ritmul lor, după darul lui Dumnezeu cu ei şi în locuri foarte diferite şi dificile.

Cărţile rămase de la ei sunt foarte diferite ca stil, prezentare, subiect…S-au pierdut multe, nespus de multe cărţi ale Sfinţilor.

Ceea ce avem noi acum, deşi este imens numărul lor, este totuşi foarte mic.

Credinţa s-a transmis de la Apostoli la ucenicii lor, Ierarhii şi Mucenicii Bisericii. Credinţa se transmitea din gură în gură, în scris, în predici, prin minuni şi fapte minunate.

Cei ai Bisericii erau atenţi cui vorbesc.

De frica faptului ca credinţa să nu fie răstălmăcită de ereticii timpului, care erau filosofi mai mult decât credincioşi, epistolele erau citite şi păstrate în Biserică, în faţa credincioşilor botezaţi, de care se ştia şi ereticii erau combătuţi la sânge.

Nu se putea susţine de către cineva că e membru al Bisericii dacă nu fusese botezat şi nu îl recunoşteau ceilalţi.

Cele mai multe dintre apocrifele care au ajuns până la noi erau încercările acestor eretici, păgâni sau evrei geloşi pe credinţa Bisericii, care încercau să-i discrediteze pe credincioşii Bisericii.

Însă ele erau recunoscute imediat ca fiind falsuri, pentru că niciunul dintre ierarhi nu le acredita.

Şi Biserica păstra şi păstrează numai cărţile Sfinţilor, dogmele Sinoadelor Ecumenice, mărturiile date din timpul martirajelor şi datele despre Sfinţii recunoscuţi de către toţi.

Existau liste ale episcopilor din fiecare cetate şi ale patriarhilor ortodocşi. Fiecare sărbătoare era cunoscută de către toţi, Paştile era stabilit de către patriarhii locului şi dacă încerca cineva să susţină păreri contrare credinţei una era imediat discutată erezia lui.

Aşa că în Biserica noastră, în singura Biserică, orânduirea Bisericii vine de la Hristos Domnul şi de la Apostoli, prin succesiunea credinţei şi a harului.

Un ierarh legitim al Bisericii are acelaşi har cu al Apostolilor şi hirotoneşte preoţi şi diaconi care mărturisesc aceeaşi credinţă una a tuturor veacurilor.

În acest fel există o evidenţă strictă a celor care aparţin Bisericii şi a celor care nu aparţin ei.

Şi toţi cei care sunt în afara ei nu sunt ai Bisericii, ci sunt schismatici, eretici, păgâni sau cum am mai vrea să le spunem, mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi de credinţa Bisericii, care nu sunt alipiţi trup şi suflet de Biserica una, pentru că nu recunosc învăţătura ei şi nu primesc Sfintele ei Taine.

De aceea, cum am mai spus şi altă dată, şi cum este evident pentru toţi, în calendarul Sfinţilor nu apare vreo sărbătoare sau vreun om pe care altă biserică sau asociaţie religioasă îl cinsteşte în cadrul ei.

Sfinţii Bisericii sunt Sfinţii cinstiţi în toate veacurile, sunt Sfinţii recunoscuţi în partea de apus şi de răsărit a lumii ortodoxe până la schisma din 1054, şi după această dată, pe care i-a recunoscut ca Sfinţi unul dintre cei patru patriarhi ortodocşi: al Constantinopolului, al Ierusalimului, al Antiohiei şi al Alexandriei și apoi toți cei canonizați de către Bisericile Ortodoxe autocefale surori.

În orice ediţie critică sau necritică ortodoxă a Vieţilor Sfinţilor îi veţi găsi numai pe aceşti Sfinţi şi ei trebuie urmaţi cu acrivie.

Din acest motiv, nu trebuie să subminăm autoritatea şi sfinţenia Sfinţilor care au trăit în Apus până la 1054 ci trebuie să îi receptăm ca pe adevăraţii Sfinţi ai lui Dumnezeu, după cum, după 1054, nu trebuie să-i împărţim pe Sfinţi în greci, sârbi, ruşi, bulgari sau români şi să îi cinstim preferenţial, ci să vrem să îi cunoaştem pe toţi la un loc şi pe toţi să îi cinstim drept Sfinţi ai lui Dumnezeu.

Sfinţenia nu se depreciază în timp, ci dimpotrivă numărul celor care au primit ajutorul Sfinţilor este şi mai mare.

Numai că trebuie să avem conştiinţa faptului că sunt enorm de mulţi Sfinţii neştiuţi de noi şi ştiuţi numai de Dumnezeu, că au existat Sfinţi în trecut pe care noi nu îi mai cinstim ca Sfinţi deşi Biserica îi recunoaște ca Sfinți, îi știm și noi, dar tot nu avem evlavie la ei sau există Sfinţi încă în această viaţă pe care majoritatea nu dăm doi bani pe ei.

Există mulţi Sfinţi care aştepată să îi cinstim.

Sfinţii Martiri şi Mărturisitori ai închisorilor comuniste din România, Martirii revoluţiei române, alţi Sfinţi români de peste veacuri aştepată să îi cinstim cum se cuvine.

Iar dacă noi nu îi cinstim pe cei pe care îi vedem cu o viaţă sfântă, pe cei de aici, de lângă noi, despre care Dumnezeu ne-a luminat că harul Duhului Sfânt este întru ei, cum i-am cinsti pe cei de care ne despart veacuri?

Cred că trebuie să începem mai întâi cu cinstea către ierarhii şi duhovnicii noştri, către Părinţii mari ai momentului, pentru ca să ne învăţăm să-i cinstim şi pe Sfinţii lui Dumnezeu mutaţi de la noi.

Duminica de astăzi este o bucurie față de toţi Sfinţii şi a Sfinţilor față de noi.

Să ne trăim aşadar bucuria de a fi în comuniune cu toţi Sfinţii şi de a vrea să-i cunoaştem pe cât mai mulţi Sfinţi după viaţa şi opera lor.

Când eu m-am convertit la credinţă, când am devenit conştient de mântuirea şi bucuria lui Dumnezeu cu noi prin jertfa eroilor și a martirilor revoluţiei din decembrie 1989, îmi era foame să cunosc autenticul Bisericii, şi de aceea bucuria mea era Scriptura, Sfinţii şi slujbele Bisericii.

Şi citind mult, din ce în ce mai mult şi niciodată nepotolindu-mi setea de adevărul Sfinţilor Bisericii, am conştientizat faptul că cel care e rănit de adevărul Sfinţilor nu va înceta vreodată în viaţa lui să caute adevărul lor.

Vă doresc să fiţi răniţi de dorul de Dumnezeu şi de iubirea pentru Sfinţii Lui, şi veţi înţelege că dacă tot e să trăim viaţa aceasta nu merită să o trăim decât ca pe o viaţă de sfinţenie.

Şi, la fel, că ce putem citi aici, în vieţile lor, e atât de copleşitor, încât tot ce am citi după aceea ni se pare fad, copilăresc, ceea ce şi este cu adevărat.

Dumnezeu să vă dea tuturor multă bucurie în viaţa dumneavoastră şi multă foame de adevărul care sfinţeşte viaţa noastră. Amin!

***

Iertare și vindecare. La Duminica a 6-a după Rusalii (vindecarea paraliticului/ slăbănogului din Capernaum)

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul[5],

importanţa vieţii se conştientizează în mod acut în durerea bolii. Când boala tinde să te însingureze şi să atenueze relaţiile tale cu oamenii, înţelegi că viaţa e, mai presus de orice, comuniune, că esenţa vieţii este bucuria de Dumnezeu şi de oameni.

În duminica de astăzi suntem puşi în faţa unei videcări a unui slăbănog [paralutiko.j], căruia Domnul îi vede credinţa şi îi spune să îndrăznească întru credinţa lui faţă de Dumnezeu şi să ceară vindecare, pentru că păcatele îi sunt iertate.

Mt. 9, 2 ne pune în faţa realităţii bolii şi deopotrivă a credinţei pe care o avea un om bolnav, care nu se putea mişca de unul singur.

Paraliticul zăcea pe pat. El era purtat pe pat. Şi cu toate acestea, boala care îl devastase nu putuse să îi mişoreze credinţa, să i-o întunece.

Omul care slăbeşte în credinţă în timpul bolii, a necazului, a durerii, confundă neîncetarea imediată a durerii şi a bolii cu indiferenţa lui Dumnezeu faţă de noi.

El presupune în mod fals, că dacă nu e vindecat imediat, dacă nu e ajutat imediat, Dumnezeu nu are grijă de El şi nu vrea să îl ajute.

Însă pedagogia bolii, rostul bolii şi al durerii este să ne dezlipească de noi, de încrederea în noi, pentru a ne alipi de nădejdea în El.

Dacă vrem să ne facem sănătoşi, lucru bun vrem.

Dacă reuşim să ne însănătoşim prin mijloace bisericeşti şi medicale, iarăşi e un lucru bun şi ne bucurăm în faţa lui Dumnezeu de mila Sa cu noi.

Dar dacă vindecarea întârzie sau vindecarea bolii noastre e mai presus de orice nădejde umană, atunci rostul bolii noastre are în comun relaţia noastră cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi ne este dată ca mijloc de curăţire interioară.

Am spovedit şi împărtăşit recent, pe patul morţii, pe o doamnă în vârstă, care a zăcut, paralizată la pat, aproape 3 decenii de viaţă.

A cerut un preot imediat.

Ştia că o să moară.

Pentru că familia mă cunoştea printr-un membru al ei mai tânăr m-a sunat pe mine şi am venit în foarte mare grabă, crezând că e foarte rău, că atunci stă să moară.

Când am spovedit-o era foarte liniştită, senină, împăcată cu sine. Am întrebat-o: Credeţi că boala pe care aţi suferit-o atâta timp este o pedeapsă sau o binefacere din partea lui Dumnezeu?

Şi m-a privit cu zâmbetul pe faţă: E din cauza mea…

Suferinţa o maturizase, o pregătise pentru a trece la Domnul şi a trecut în pace la cele veşnice.

Cred că slăbănogul nostru din Sfânta Evanghelie avea aceeaşi maturitate pe care o aduce boala, pentru că credinţa lui se înmulţise şi nu pălise în faţa gândurilor demonice ale deznădejdii.

Mt. 9, 2 ne arată că acest slăbănog era un om special.

Suferea…dar nu i se diminuase credinţa lui.

Domnul îl numeşte fiu al Său, adică te,knoj şi îi iartă păcatele fără ca slăbănogul să I-o ceară în mod expres.

Acest cuvânt grecesc ne-a dat pe tehnică în română, adică pe ceea ce se face.

Omul e făcut, e născut, de aceea e te,knoj.

Iar în teologia ortodoxă omul nu este bun şi curat prin naştere, ci numai prin Botez omul se naşte de sus, devine fiul lui Dumnezeu prin har, adică prin naşterea cea de a doua şi este bun şi curat dacă se nevoieşte să facă binele şi să se ferească de rău în fiinţa lui.

Şi când cineva devine fiul lui Dumnezeu devine numai prin îndrăzneala credinţei şi prin iertarea păcatelor, adică prin cele pe care le avea şi le-a primit slăbănogul, paraliticul nostru.

Credinţa nu este un set de precepte despre Dumnezeu şi rolul omului, pe care le înveţi, pe care le memorezi şi prin aceasta te crezi mântuit.

Credinţa este acceptarea harului lui Dumnezeu în fiinţa ta, care te învaţă să Îl primeşti pe El ca pe Domnul şi Dumnezeul tău.

Credinţa este iradierea noastră de către harul lui Dumnezeu, este un contact direct cu slava lui Dumnezeu, care ne face să simţim că totul trebuie să fie altfel de aici încolo.

Credinţa e convertire şi faptă a îndrăznelii.

Dacă până mai ieri îndrăzneai la rele, de astăzi, din momentul când începi să vezi că Dumnezeu există, să simţi că El este în Biserica Sa, că tu eşti creaţia Lui, devii îndrăzneţ în cele bune.

De aceea îi spune Domnul slăbănogului, care era purtat pe pat, să îndrăznească spre Dumnezeu, pentru că El i-a iertat păcatele.

Pentru că credinţa aduce îndrăzneală, aduce râvna pentru fapte bune, pentru asceză, şi acestea ne fac proprii iertării lui Dumnezeu.

Iertarea lui Dumnezeu ne acoperă dacă o lăsăm să intre în fiinţa noastră, dacă lăsăm harul lui Dumnezeu să domnească, să stăpânească în noi.

Eşti fiul lui Dumnezeu dacă simţi că în tine iertarea lui Dumnezeu te sfinţeşte.

Nu poţi să ai îndrăzneală obraznică în faţa lui Dumnezeu, dacă eşti în toate minţile!

Cel care îndrăzneşte întru Dumnezeu, în faţa lui Dumnezeu, e cel care are o credinţă mare şi o mare intimitate cu Dumnezeu.

Cel care îndrăzneşte să se roage pentru un altul, care şi-l asumă pe altul şi strigă pentru el în faţa lui Dumnezeu trebuie să aibă certitudinea, neclintita certitudine în fiinţa lui, că Dumnezeu îl va ajuta pe cel pentru care se roagă.

Şi cine poate să îţi creeze o astfel de certitudine în tine decât Dumnezeu? Şi cum poţi să ai certitudini dacă nu ţi s-au împlinit rugăciunile tale? Şi cum ai putea să ai îndrăzneală, tocmai în faţa lui Dumnezeu, dacă tu nu ai avea nimic din El, nimic din cele ale Lui în tine?

Oamenii, în general, se dau mari la apă mică, se laudă cu căruţele lor şi cu caii lor [Ps. 19, 8], cu oamenii pe care îi cunosc, cu banii şi relaţiile pe care le au

Dar sunt foarte puţini cei care au îndrăzneală cu adevărat în faţa Stăpânului stăpânilor şi a Domnului domnilor.

Pe om poţi să îl minţi, poţi să îi închizi gura cu ameninţări, cu promisiuni, cu târguieli…

Însă în faţa lui Dumnezeu, cu adevărat mari, cu adevărat importanţi, cu adevăraţi unici şi de preţ sunt doar Sfinţii Lui, adică cei de care lumea nu este vrednică, dar pe care noi îi considerăm scursura lumii.

Sentimentul măreţiei în faţa unui om îl ai în faţa Sfinţilor, pe care îi percepi, dacă eşti curat la inimă, ca pe ceva care nu sunt din lumea aceasta, deşi par ca tine.

Cărturarii [tw/n grammate,wn], scepticii, cei care ştiau să scrie, cei care ştiau să citească, dar nu prea ştiau să creadă, să fie simpli şi buni, iau imediat atitudine.

Luarea de atitudine e corectă, normală, când ai dreptate, când simţi că adevărul te înveşmântă. Dar când eşti de partea neadevărului, a Satanei, a lua atitudine se traduce prin a fi ipocrit.

Fariseizarea, ipocrizarea virtuţii nu înseamnă decât mimarea că sunt ceea ce nu sunt.

Mă dau în spectacol sau mă dau de Sfânt dar eu sunt şmecher.

Deşi germanul Schmecker înseamnă persoană cu gusturi rafinate, în română, şmecherul e sinonim cu delincventul, cu hoţul, cu parşivul.

Iar cărturarii îşi spuneau în sinea lor că Hristos Dumnezeu blasfemiază [Mt. 9, 3].

Însă aceştia primesc o probă de scanare a gândurilor lor, de atotştiinţă dumnezeiască, pentru că Domnul le spune gândurile.

Faza aceasta, cu citirea gândurilor nu prea le prinde bine şi nici nouă nu ne cam cade bine la stomac.

Postmodernul se ascunde în gândurile sale, se baricadează în trupul şi în mintea lui, crede că e în siguranţă în sine şi în casa lui şi nu vrea nicidecum să i se afle gândurile.

Gândurile sale sunt tabuuri pentru alţii.

El are nişte gânduri

Şi cărturarii aveau nişte gânduri, nu prea diferite de ale noastre. Ei credeau că sunt de partea lui Dumnezeu şi că se dezic de Hristos, de Cel care era un blasfemiator pentru ei.

Însă cine se dezice de Hristos, se dezice de Tatăl şi de Duhul, se dezice de mântuire.

Cine are alte gânduri decât voia lui Dumnezeu, cine are alte biserici decât Biserica lui Dumnezeu, cine are alte tabieturi decât cele ale ortodoxului nu este potrivit cu viaţa sfântă.

De ce? Pentru că cugetă cele rele în inimile lor [Mt. 9, 4].

Mt. 9, 4 este un loc scriptural care fundamentează din plin rugăciunea inimii şi adevărata tradiţie ortodoxă a Bisericii cum că inima este centrul puterii de gândire al omului.

Numai când mintea se coboară în inimă, numai când mintea şi inima sunt de acord, când sunt pline de har gândirea şi inima atunci avem gândirea sau mintea lui Hristos.

De ce cugetaţi cele rele [ponhra.] în inimile voastre? [Mt. 9, 4]: aceasta e întrebarea lui Dumnezeu pentru oameni.

De ce presupuneţi lucruri care nu există? De ce gândiţi în inima voastră împotriva iertării lui Dumnezeu, când tocmai iertarea lui Dumnezeu e viaţa şi mântuirea oamenilor?

Dacă ţi se iartă păcatele trăieşti din plin harul, viaţa lui Dumnezeu în tine însuţi.

Am spovedit-o şi împărtăşit-o de curând pe bunica mea, care mă aştepta cu mare dor să vin acasă. Era bolnavă pentru că se simţea grea de păcate.

Şi când am spovedit-o, când am împărtăşit-o şi am avut amândoi bucuria să zâmbim fiind plini de pacea şi de dulceaţa lui Dumnezeu, mi-a spus: Acum simt că sunt uşoară, că nu mai am nimic. Simt că zbor…

De ce să nu zburăm? De ce să gândim cele rele în inima noastră, lucru care ne face grei, ca plumbul?

Când Sfântul Iona adoarme pe fundul vasului, după ce păcătuise împotriva voii lui Dumnezeu [Iona 1, 5], marele Ioan Gură de Aur comentează că adormise de durere, cu un somn greu, pentru că simţea acut povara păcatului.

Când eşti plin de zoaie, de murdărie, eliberarea de păcate e cea mai mare dorinţă a omului, e o dorinţă disperată, o dorinţă a tuturor dorinţelor.

Şi când aveţi dureri, nelinişti, dezechilibre în viaţa dumneavoastră nu daţi fuga în primul rând la medic, ci veniţi la Medicul medicilor, pentru că nu există numai boli ale trupului, ci bolile sufletului sunt mult mai grele decât ale trupului iar bolile trupului vin din cele ale sufletului.

Paraliticul avea păcate şi de aceea boală în trupul său. Dar când Medicul medicilor îl iartă, când îi vindecă sufletul, şi trupul primeşte vindecare, căci e mai de preţ vindecarea sufletului decât cea a trupului [cf. Mt. 9, 5].

Privesc oamenii în drumurile şi în călătoriile mele şi văd că apăsarea lor, tristeţea lor, deznădejdea lor nu are nimic de-a face cu sărăcia sau boala trupului, cu grijile de tot felul şi cu neputinţa, ci în primul rând cu lipsa de iertare a păcatelor.

Iertarea păcatelor este adevărata sănătate!

Şi în faţa oamenilor trişti, apăsaţi, amărâţi eu arborez întotdeauna un chip calm, o faţă senină, un surâs înţelegător, pentru că oamenii au nevoie de pace şi de echilibrul harului în ei, de iradierea pe care o putem aduce în fiinţa lor.

De multe ori şi eu sunt amărât, sunt căzut, sunt bolnav, dar tot încerc să fiu pozitiv, calm, zâmbitor, pentru că ştiu că asta mă va vindeca şi pe mine cât şi pe cei care mă văd.

Reprezentaţi-vă iradierea harului ca pe un jet de spray, care inundă nasurile tuturor din cameră.

Rugăciunea care atrage harul lui Dumnezeu e ca acest miros frumos, care aduce celor din jurul tău pace, linişte, bucurie, luminare a minţii.

Rolul rugăciunii tainice pentru oameni, în mijlocul lor, este acela de a-i umple de liniştea din inima ta.

Şi vor observa cu timpul, că liniştea ţâşneşte din tine şi că le este bine când sunt cu tine. Dacă de la alţii simt furie, excitaţie sau indispoziţie, lângă tine, cel ce te rogi tainic şi eşti bând cu ei, vine mirosul Împărăţiei, vine pacea care face bine şi oamenii acestei lumi tocmai de ea au nevoie.

Pace vouă!, nu e vorbă goală. Cei care au în ei pacea lui Dumnezeu o pot da altora printr-o scrisoare, printr-un cuvânt, printr-un gest, printr-o îmbrăţişare, prin rugăciunea de la distanţă.

Pacea lui Dumnezeu nu e ca pacea lumii, această trepidantă stare de confort material.

Pacea lui Dumnezeu e plină de viaţă chiar şi în mijlocul bolii, te veseleşte chiar şi în mijlocul sărăciei lucii, e cu tine chiar şi când nu mai vezi decât negru în faţa ochilor.

Pacea lui Dumnezeu este iertarea lui Dumnezeu.

Ea coboară în noi când suntem împăcaţi cu Dumnezeu prin spovednie şi prin împărtăşire, când facem voia Lui şi răsplătim răul cu bine.

Hristos Dumnezeu le arată cărturarilor că la El iertarea şi vindecarea sunt tot la fel de uşor de dat dacă există îndrăzneala credinţei.

În Mt. 9, 6, Hristos Domnul le spune despre puterea Sa, despre evxousi,an pe care o are de a ierta păcatele oamenilor.

Când preotul îl dezleagă pe credincios de păcate, aminteşte de puterea ce îi este dată de către Hristos pe pământ pentru ca să ierte şi să curăţească pe oameni de păcate.

Prin punerea mâinilor episcopului, prin hirotonie și hirotesie, preotul primeşte de la Hristos puterea Sa de a ierta păcatele sau Hristos, prin preot, de fiecare dată, iartă păcatele celor pe care El i-a născut, prin preot, în cristelniţa Botezului.

Apelativul de Părinte dat preotului nu este eufemistic şi nici nonrealist.

Preoţii sunt părinţii duhovniceşti ai oamenilor credincioşi, pentru că ei îi nasc prin Botez, îi cresc în sfinţenie prin Sfintele Taine şi îi îngrijesc spre mântuire.

Preotul este un Părinte pentru că este un om care se îngrijeşte de hrana duhovnicească, de viaţa duhovnicească a oamenilor, după cum părinţii naturali s-au îngrijit şi se îngrijesc de naşterea şi creşterea și educarea lor.

Hristos Dumnezeu îl numeşte fiul Său pe slăbănog pentru că îi curăţeşte păcatele şi îl face moştenitor al vieţii şi al sănătăţii.

Şi Dumnezeu, Care este Viaţa prin excelenţă are fii plini de viaţa Lui. Nici nu ar putea fi altfel.

Dacă nu simţim că gâlgâim de viaţa Duhului e semn că suntem în boală şi că vindecarea este imperioasă.

Trebuie că cerem vindecarea prin rugăciune şi spovedanie şi fapta bună. Trebuie să ne nevoim pentru a fi plini de bucuria lui Dumnezeu, de viaţă.

Slăbănogul s-a ridicat şi s-a dus la casa sa.

El şi-a regăsit casa mergând pe picioarele sale.

Oamenii, gândind trupeşte vizavi de Cel care făcuse minunea, Îl socoteau drept un Profet, un Sfânt cu putere de la Dumnezeu pe Iisus, şi nu ca pe Fiul lui Dumnezeu [cf. Mt. 9, 8].

S-au înspăimântat şi L-au slăvit pe Dumnezeu, se spune în finalul Evangheliei de astăzi.

Frica şi doxologia nu se exclud.

Frica de Dumnezeu e plină de împlinirea poruncilor şi viaţa plină de porunci este o doxologie continuă.

Să aveţi o duminică plină de har şi să fiţi zâmbitori, măcar bine dispuşi, dacă nu veseli în inimile dumneavoastră!


[1] Scrisă pe data de 2 iunie 2007.

[2] A se vedea: http://www.stefancelmare.info/.

[3] Idem: http://sfintiromani.mmb.ro/?sf=4.

[4] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2ntul_Calinic_de_la_Cernica.

[5] Scrisă pe data de 7 iulie 2007.

Did you like this? Share it: