12. Vinerea Săptămânii Luminate
*
(Reprezintă paginile 191-195 din cartea noastră: Aspecte dogmatice ale imnologiei ortodoxe. Săptămâna Patimilor și Săptămâna Luminată, care poate fi downloadată de aici).
*
Extensiunea considerabilă a planului imnografic al acestei zile, în comparaţie cu celelalte zile ale Săptămânii Luminate, e ca urmare a praznicului sfinţirii Bisericii Prea Sfintei Stăpânei noastre, a „Izvorului celui de viaţă purtător” şi a pomenirii „minunilor celor mai presus de fire, care s-au săvârşit de către Maica lui Dumnezeu în acest Sfânt locaş”[1] – după cum ne spune Sinaxarul zilei – care se suprapune peste tematica Învierii.
Stihirile de la Doamne strigat-am, ale lui Anatolie, continuă temele hristologice.
Biruinţa Domnului asupra Iadului – în prima stihiră –a fost și o dimensiune a chenozei Sale, căci: „biruinţă purtând, Hristoase, asupra Iadului, pe Cruce Te-ai suit…”[2], dar învingerea finală a Iadului s-a făcut prin răstignirea Sa şi coborârea Sa la Iad.
Coborârea Sa în Iad a făcut să izvorască viaţă din lumina Sa, din strălucirea slavei Sale, care iradia din dumnezeiescul Său suflet.
Prin eliberarea celor Drepţi, s-a călcat moartea – spune a doua stihiră – „şi bucurie lumii a dăruit”[3], pentru ca a treia stihiră să proclame atotprezenţa divină prin expresia: „Cel ce eşti în toată zidirea”[4].
În a patra stihiră, Crucea Domnului e lauda ortodocşilor iar în a 5-a, binecuvântarea lui Dumnezeu se face prin lauda adusă învierii Sale.
Stihirile praznicului „Izvorului celui de viaţă primitor”[5] sunt o reevaluare a rolului pe care îl are Prea Curata Stăpână în actul mântuirii noastre personale.
Ea este prezentată ca un „izvor din care curge toată bunătatea şi mulţimea de tămăduiri… prin apa harului”[6], ca o „mană cerească”[7] sau ca aceea care izvorăşte „râuri de tămăduiri”[8] tuturor oamenilor.
Aghiasma mică e considerată de Sfântul imnograf ca un mijloc prin care Maica cea Prea Sfântă se manifestă într-un mod nevăzut dar simțit de către cei credincioşi.
În intenţia de a sublima caracterul duhovnicesc al relaţiei dintre Prea Sfinţia sa şi aghiazmă, autorul creează imaginea curgerii aghiazmei, chiar din fiinţa ei; lucru vizibil, în toate imnele zilei.
Dogmatica glas 6 a Vecerniei e o lecţie antinestoriană şi antimonofizită în acelaşi timp:
„… din fire Dumnezeu fiind şi cu firea om
făcându-Se pentru noi, nu în două feţe fiind despărţit,
ci în două firi fără de amestecare
fiind cunoscut”[9].
Împotriva lui Nestorie – Domnul nu a avut două ipostase, ci un singur ipostas, ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul – iar împotriva tezei monofizite – firile nu s-au amestecat, ci şi-au păstrat însuşirile proprii.
Mărturisirea ortodoxă vorbeşte despre Hristos ca despre Dumnezeu şi om cu adevărat, de „Unul-Născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, deosebirea firilor nefiind desfiinţată nicidecum din cauza unirii, ci păstrându-se mai degrabă însuşirea fiecărei firi şi concurgând într-o persoană şi într-un ipostas, nu împărţit şi divizat în două persoane”[10] şi respinge orice separare radicală a firilor sau absorbţie a umanităţii de către divinitate.
Poziţia Sinodului de la Calcedon (451) reprezintă un etalon de bază al hristologiei ortodoxe iar introducerea ei în imnologie e garanţia adevăratei mărturisiri.
Stihirile Stihoavnei, în număr de patru, se întrec în a caracteriza, tot mai duhovniceşte, persoana Prea Curatei Fecioare.
Prea Sfinţia sa este „izvorul de viaţă purtător”[11], „al doilea Siloam”[12], „mană de mântuire”[13] sau „norul cel ceresc”[14] pe de o parte iar, pe de altă parte, i se enumeră toate minunile făcute la acest izvor, pentru că „cei din primejdii (au găsit n.n.) întărirea; cei însetaţi, adăparea; cei orbi, vederea, cei surzi, buna auzire; cei ce rău pătimesc, vindecarea; cei din primejdii de moarte, izbăvirea”[15].
Urmează Utrenia şi Canonul Născătoarei de Dumnezeu, alcătuit de Sfântul Nichifor Calist Xantopol şi care cuprinde 37 de imne.
Primul irmos al canonului numeşte naşterea Domnului din Prea Curata Stăpână „izvorâre”: „Tu ai izvorât pe Cuvântul Cel într-un ipostas”[16] – iar în ultimul imn al cântării întâi, „picurare”: „S-a pogorât vădit, ca o picătură”[17], ca să sublinieze realitatea, de adâncă subtilitate, a întrupării Cuvântului.
Acelaşi motiv îl regăsim şi în irmosul cântării a 3-a, unde Maica Domnului este „izvor de nestricăciune”[18], care a izvorât pe Hristos, Apa din care se adapă credincioşii dar şi în sedelna glas 8, unde: „Fântâna cea pururi nesecată şi înviorătoare, pe Dumnezeiescul Izvor”[19] a născut.
Pe fondul unor evocări ale minunilor Prea Curatei Stăpâne apar şi elemente dogmatice.
Harul dumnezeiesc este un „dar” care trebuie cerut, un dar spiritual. Pe el îl primim şi prin intermediul Maicii Prea Sfinte – datorită voinţei noastre – căci „lucrarea Duhului ca persoană în noi, cere colaborarea noastră liberă”[20].
Prin prezenţa harului dumnezeiesc au loc minunile şi vindecările de la izvorul Maicii Domnului, pentru că „harul e energia lui Hristos, prin care voinţa umană a fost cu adevărat restabilită (iar) omul, colaborând cu harul, se restabileşte în umanitatea sa adevărată, după asemănarea lui Hristos”[21].
Dar cu toate că ştim mobilul vindecărilor, „de neînţeles şi mai presus de fire”[22] sunt minunile ei, datorită faptului că e Maica lui Dumnezeu.
Sinaxarul ne prezintă, pe scurt, modul în care s-a descoperit izvorului tămăduirilor şi unele dintre minunile cunoscute, care s-au săvârşit aici, pe când Luminânda sărbătorii o arată pe Prea Curata Maică, ca pe ceea ce a „izvorât pe Hristos, apa de mântuire”[23].
A treia stihiră a Laudelor propune o viziune integratoare, deoarece Îl arată pe Cel înviat din morţi, ca pe Unul împreună slăvit cu Tatăl şi cu Duhul:
„Cu Tatăl şi cu Duhul pe Hristos
să-L lăudăm, pe Cel ce a înviat
din morţi, şi către Dânsul să
grăim: Tu eşti viaţa noastră şi
învierea; miluieşte-ne pe noi!”[24].
Ca să nu se accentueze, în mod unilateral, persoana Fiului – văzută numai cu raportare la cadrul istoriei – se prezintă aici consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl şi cu Duhul, pentru a se înţelege unitatea Dumnezeirii ca Treime de persoane şi Treimea persoanelor dumnezeiești ca unitate a firii celei mai presus de fire a Dumnezeirii.
Această poziţie teologică e clasică în Ortodoxie. Și anume, pentru că „esenţa spirituală supremă subzistentă nu e un subiect conştient singular, ci o comunitate de subiecte, care sunt deplin transparente”[25], iar „Treimea persoanelor divine ţine de esenţa divină, fără ca cele trei persoane să Se confunde în unitatea esenţei”[26].
*
Concluzii:
Pogorârea la Iad a Domnului a făcut să iradieze lumina dumnezeiască din sfântul Său suflet unit cu Dumnezeirea iar Prea Curata Stăpână are un rol viu şi activ în mântuirea noastră personală.
Se ia poziţie împotriva nestorianismului şi a monofizitismului prin formularea imnică a dogmei de la Calcedon iar numirile Prea Curatei vin ca să arate harul minunilor Sale.
Izvorul tămăduirilor este, în ultimă instanţă, Hristos, Cel care este Apa de mântuire izvorâtă de Prea Curata Stăpână.
Ziua liturgică devine şi ea una hristologică, cu tot accentul special pus pe persoana și lucrarea Maica lui Dumnezeu în viața Bisericii și a lumii.
[1] Penticostar, ed. cit., p. 49.
[2] Idem, p. 43.
[3] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
[6] Idem, p. 44.
[7] Ibidem.
[8] Ibidem.
[9] Ibidem.
[10] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Hristologia Sinoadelor, în rev. Ortodoxia, XXVI (1974), nr. 4, p. 574.
[11] Penticostar, ed. cit., p. 45.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Idem, p. 46.
[16] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Idem, p. 47.
[20] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, vol. 2, op. cit., p. 208.
[21] Idem, p. 210.
[22] Penticostar, ed. cit., p. 47.
[23] Idem, p. 51.
[24] Ibidem.
[25] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, vol.1, op. cit., p. 204.
[26] Ibidem.
