Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 29 aprilie 2011

Ochi ortodocși pentru o căsătorie anglicană

Claudiu Bălan a văzut nunta datorită soției lui.

Eu am citit articolul datorită RSS-urilor lui.

Și preiau de aici articolul său pentru a-i mulțumi pentru sensibilitatea sa la detalii și pentru găsirea lucrurilor importante într-o mare de informație…din care strategie editorială învățăm și noi…nu puține lucruri.

***

Aseară am auzit din presă că astăzi va fi marea nuntă regală dintre William şi Catherine. Nu m-a interesat deloc subiectul, dar soţia mea, ca toate fetele de altfel care se emoţionează la astfel de evenimente, a acordat mai multă atenţie subiectului şi mi-a spus că e nerebădătoare să vadă tot ce se va întâmpla.

Dimineaţă am fost la liturghia marii sărbători a Izvorului Tămăduirii împreună cu copiii, iar când ne-am întors am stat la masă. Deodată mi-am adus aminte că astăzi e  marea nuntă şi Iulia a deschis repede televizorul.

Vă mărturisesc că eram sceptic în privința acest eveniment mediatizat excesiv, considerând că sunt alte  lucruri mai importante decât nunta regală pentru viitorul omenirii. Dar totuşi acum îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat prin minte să deschid la timp televizorul pentru a vedea ceva ce m-a sensibilizat într-un mod aparte.

Din primele minute am fost foarte curios să văd cum se va desfăşura ceremonia religioasă în marea catedrală Westminister Abbey pentru că n-am asistat niciodată la o cununie săvârşită în ritul Bisericii Anglicane, ruptă canonic de Biserica Catolică.

În multe ţări ale Europei certificatul de căsătorie se obţine după slujba sfintei cununii din biserică fără a mai fi nevoie şi de o trecere pe la starea civilă (primărie) pentru că statul validează unirea bărbatului şi a femeii după ce este săvârşită de Dumnezeu prin preoţi în biserică.

La noi în ţară, ca o reminiscenţă a vremurilor comuniste, încă mai este nevoie de o ceremonie la starea civilă, cutoate că ţări ortodoxe precum Grecia oferă certificatul de căsătorie imediat după taina cununiei. Acest obicei arată că Dumnezeu este singurul care poate uni pe barbat cu femeia lui prin Duhul Sfânt şi actele care se încheie la starea civilă sunt doar consecinţe ale acestei uniri.

Ca să revin, nunta lui William şi a Catherinei nu a avut o ceremonie civilă ci totul s-a desfăşurat la biserică. Faptul că două miliarde de oameni  urmau să vizioneze această nuntă arată că mulţi pot lua exemplu bun din ceea ce s-a întâmplat acolo. În lumea secularizată în care trăim nunta înseamnă petrecere la restaurant, distracţie, câţi bani scot, unde pleacă mirii în luna de miere şi alte asemenea.

Organizatorii acestui somptuos eveniment regal din Londra au reamintit lumii întregi că momentul esenţial al nunţii este taina cununiei săvârşită în biserică şi transmisă în direct în toată lumea,  petrecerea şi dineul fiind doar evenimente private de familie, mai puţin importante pentru viitorul poporului britanic.

Catedrala era pregătită minunat pentru acest mare eveniment. Mireasa a fost foarte decent îmbracată cu o rochie care nu scotea în evidenţă nicio partea a trupului, fără a fi excesiv machiată şi coafată. Catherine şi-a exprimat dorinţa de a arăta cât mai natural. Imaginea familiei regală nu se poate folosi de excentricitatea şi lascivitatea vestimentaţiilor la modă ci trebuie să fie mereu echilibrată, neostentativă şi plăcută tuturor celor din popor.

Familia regală nu este ca o familie prezidenţială care astăzi este şi peste patru ani nu mai este, ci trebuie să-şi păstreze blazonul curat sute de ani de acum încolo altfel istoria n-o va ierta. Regalitatea are un aer de veşnicie, imprumutând ceva din slava lui Dumnezeu, şi de aceea nu are niciodată voie să calce strâmb ci trebuie să afişeze o moralitate ridicată, arătându-se ca exemplu pentru tot poporul.

Cei doi miri, William şi Catherine, împlineau visul etern al tinerilor: bărbatul îmbracat în uniformă, ofiţer în aviaţia militară, prinţ al Casei Regale de Windsor iar astăzi mire în faţa lui Hristos, iar femeia o fată curată şi frumoasă din popor, care apare în faţa tuturor într-o rochie albă strălucitoare urmând să devine prinţesă.

Cununiile care se pun pe capul mirilor la nunta din ritul creștin-ortodox chiar acest lucru semnifică: regalitatea mirilor, dar nu o regalitate omenească, ci una împărătească, domnească, dumnezeiască. Cei doi miri sunt uniţi şi încununaţi de Hristos iar apoi predaţi ca împarat şi împărăteasă lumii din care au venit pentru a împlini menirea omului: unirea prin iubirea a omenirii cu Dumnezeu.

Pentru că şi Biserica Anglicană este o biserică creştină am putut recunoaşte în timpul slujbei multe pasaje din psalmi, evanghelii, epistolele pauline sau din Vechiul Testament. Înainte de a le pune inelele pe mână, episcopul anglican le-a vorbit de roadele nunţii aşa cum este ea lăsată şi binecuvântată de Dumnezeu la Cana Galielii.

După acest moment deosebit de frumos, fratele miresei a intonat extraordinar, aproape pe de rost, un pasaj din Evanghelia după Ioan, evanghelia iubirii, moment care m-a impresionat foarte mult. Am realizat atunci că sute de milioane de oameni ascultă cuvintele lui Hristos şi se bucură de ele.

Am conştientizat atunci că Evanghelia este universală şi toţi oamenii de pe glob o primesc aşa de uşor în suflet pentru că e de acolo, e pentru inimă, pentru că vorbele lui Hristos sunt pline şi astăzi şi vor fi până la sfârşitul lumii de Duhul Sfânt care înmoaie şi cea mai împietrită inimă.

Vă daţi seama? O evanghelie ascultată de sute de milioane de oameni… Ce minuni face Dumnezeu!

Se foloseşte Dumnezeu de orice prilej pentru a-şi arăta iubirea şi slava Lui minunată. Poate cei care priveau la acea nuntă aveau cu totul alte aşteptări, venind pe străzile Londrei sau deschizând televizoarele pentru alte motive, dar au dat de mesajul lui Hristos, de Evanghelia iubirii propovăduită paşnic unei lumi întregi fără a obliga pe nimeni s-o asculte.

La asemenea momente îmi dau seama cât de mult ne asemănăm noi oamenii, chiar şi fiind din ţări diferite, de religii diferite, bogaţi sau săraci, cu studii sau fără, toţi vibrăm duhovniceşte la acelaşi lucru: la atingerea Creatorului, la harul lui Dumnezeu.

Cei doi miri simbolizează idealul de familie a tuturor tinerilor: o familie plină de viaţă, tânără, curată, fără probleme de niciun fel, iubită şi apreciată de toată societate… o familie exemplu pentru oamenii din popor, cu mulţi copiii şi roade multe arătate prin fapte bune..

De ce atât interes pentru o nuntă între doi tineri? De ce atât de multă dorinţă de a privi o nuntă regală?

Pentru că totul pare ca-n poveşti, totul e împărătesc, strălucitor, impunător, organizat la fiecare detaliu, fără cusur… Interesul extraordinar pentru această nuntă vine din dorul tuturor de copilărie, de poveşti frumoase unde binele mereu învinge, unde răul iese mereu pe uşa din dos iar oamenii ajung să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi.

Interesul imens pentru nunta regală este dorul nostru imens pentru veşnicie, dorul nostru de Dumnezeu Cel care ne-a creat să fim mereu atraşi câtre El, dor pe care ni-l exprimăm fără să vrem în alte moduri.

Am privit patru ore la televizor o nuntă ca-n poveşti în care mirii au plecat într-o caleaşcă împărătească până la palatul lor, şi unde după ceva timp au ieşit în faţa mulţimilor pentru a se săruta decent şi tandru, arătând încă odată cât de frumoasă este lumea pe care a creat-o Dumnezeu şi cât de rodnică poate fi unirea dintre bărbat şi femeie.

Tânara familie regală e un exemplu de decenţă pe care mulţi tineri fără repere ar trebui să-l urmeze.

Nunta s-a desfăşurat astăzi, când Biserica Anglicană o sărbătoreşte pe Sfânta Catherina, ocrotitoarea miresei, arătându-ne încă odată că şi la Londra, unde secularismul este la el acasă, sfinţii sunt consideraţi rugători pentru noi în împărăţia cerurilor.

Şi ca totul să fie şi mai frumos, în Catedrala din Westminister Abbey se aflau două icoane ortodoxe bizantine: una în partea dreaptă cu Mântuitorul Hristos şi alta în partea stângă cu Maica Domnului, simbolizând parcă icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă bisericilor ortodoxe.

M-aş bucura dacă în comentariile şi discuţiile noastre vom evita să scoatem în evidenţă minusurile acestui eveniment şi unele metehne ale familiei regale, încercând să luam doar ce-i mai bun din tot ceea ce vedem, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Vasile cel Mare.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

În fața roadelor slujirii preoțești

Introduci mâna în apă, chemând pogorârea harului Prea Sfintei Treimi și o crucifici, o însemnezi cu semnul Crucii și o binecuvintezi și ea rămâne apă curată, vie, sfântă, nestricată ani întregi.

Mă uit la Sfânta Agheasmă Mare și Mică din vechime: apă curată, pură…pe când apa nesfințită durează 3-4 zile și devine bolercă…ca să nu mai spun cât durează sau cum miroase apa în care ne spălăm hainele sau trupul…

Slujba prin care sfințim apa e la vedere, e în Molitfelnic.

O slujesc episcopii  și preoții…dar o poate citi oricine, dacă are cartea de slujbă, ca să vadă textul și teologia lui.

Nu facem nimic ocult când o sfințim, nu punem nimic în ea și nu se sfințește pentru că crucea pe care o introducem acolo e din aur sau din lemn.

Însă cel care o face vie, sfântă, nestricată e harul care vine de la Dumnezeu.

Și nu vine doar la mine sau doar la altul sau doar o dată în viață, ci la toți episcopii și preoții lui Dumnezeu din Biserica Ortodoxă și ori de câte ori sfințim apa.

La fel cu Sfânta Euharistie/Sfânta Împărtășanie: punem apă rece în vin, apoi apă caldă, binecuvântată și acest amestec se va sfinți și ca deveni Sfântul Sânge al Domnului.

Iar dintr-o prescură sau dintr-o pâine scoatem un cub de pâine, pe care îl putem ține pe palmă și acela va deveni Sfântul Trup al Domnului.

Însă în afară de împărtășirea euharistică de la fiecare Liturghie mai avem Sfântă Euharistie fărâmițată mai mult sau mai puțin, uscată și păstrată pentru împărtășiri în afara Bisericii, la casa omului sau în diverse locuri sau pentru zile când nu facem Liturghie și oamenii vor să se împărtășească cu Domnul.

Fărâme de pâine pătate cu vin: cam așa arată pe-afară Sfânta Euharistie aceasta uscată, fărâmițată. Le introducem cu lingurița în gura celui care se împărtășește.

Însă, ca și apa sfințită/agheasma…Sfânta Euharistie doar pare pâine și vin, pentru că, în fapt, e Sfânta Împărtășanie îndumnezeitoare pentru cei care o primesc cu credință și cu toată ardoarea.

De cum o primesc în ei, slujitorii și credincioșii simt cum se curățesc de păcate, cum se sfințesc, cum se umplu de har, de pace, de candoare dumnezeiască, de simplitate.

La fel stau lucrurile și când te spovedești.

În aparență, cel care se spovedește nu face mare lucru: vine și spune din gură unele păcate episcopului sau preotului sau le citește de pe o foaie și episcopul sau preotul face o rugăciune, apoi o mică ectenie și îi face rugăciunea finală de dezlegare de păcate.

Însă în inima celui care se spovedește cât și a celui care primește spovedania…se produc multiple transformări, înțelegeri, aprofundări teologice și duhovnicești…pentru că cel ce se spovedește simte iubirea lui Dumnezeu și grija preotului pentru el iar preotul simte și vede credința și eforturile de sfințire ale credincioșilor, care îl îndeamnă și pe el la luptă duhovnicească cu păcatele și cu gândurile rele.

Și cu cât această legătură duhovnicească dintre Părinte și fiu/fiică duhovnicească se dezvoltă cu atât confesiunea, bucuria, folosul duhovnicesc și material sunt mai mari.

Spovedania devine un loc al comuniunii, al iertării, al bucuriei, al sfătuirii, al sincerității, al dinamismului celui mai pragmatic. Pentru că viața ortodoxă e viața cea mai dinamică și mai plină de veselie de pe acest pământ.

Botezul e loc de mare curățire și sfințire.

Hirotonia e loc de mare cutremurare și de sfințire.

Căsătoria e loc de mare bucurie și comuniune interioară.

Sfântul Maslu e loc de întărire interioară și de luminare a minții și de vindecare a voinței.

Sfințești casa…se pogoară har.

Sfințești steagul României…se pogoară har.

Faci înmormântare sau parastas și te rogi pentru întreaga umanitate adormită simți mare luminare, ușurare și bucurie duhovnicească.

Bucurie duhovnicească ai și când binecuvintezi colivă, poame, cărnuri, haine de pomană, când sfințești Icoane, Cruci sau când participi la sfințiri de Biserici, de Antimise sau la sfințirea Marelui Mir.

Bucurie multă. Împlinire multă. Copleșitoare împlinire dumnezeiască.

Și toate acestea sunt darurile lui Dumnezeu cu noi, slujitorii Săi și cu întreaga Biserică.

Și ele se lucrează și vin prin preoția lui Hristos Dumnezeu, Care așază în Biserică episcopi, preoți și diaconi spre slujirea credincioșilor și a monahilor.

În puține cuvinte spus, ierarhia Bisericii se ocupă cu sacramentalitatea Bisericii, cu luminarea credincioșilor Bisericii și cu conducerea lor duhovnicească, pentru ca fiecare să-și găsească propriul drum în relația cu Dumnezeu.

Rolul slujitorilor Bisericii e acela de a deschide calea fiecăruia spre viața cu Dumnezeu și de a sprijini efortul lor constant.

Însă noi nu putem să înlocuim efortul personal, cel pe care trebuie să îl facă fiecare în relația sa cu Dumnezeu.

Noi ne alăturăm rugăciunii confraților noștri, o sprijinim, o iubim și o binecuvântăm și ne rugăm pentru ca ea să rodească nesfârșit.

Dar dacă fiecare dintre noi nu își dorește luminarea și sfințirea vieții, noi nu putem să îi facem cu forța să simtă și să vadă slava lui Dumnezeu în Biserică, pentru că fiecare trebuie să ne dorim să avem ochi și urechi și inimă pentru Domnul.

Însă sacramentalitatea Bisericii (adică apa sfințită, Sfânta Euharistie, mirul și uleiu sfințit, hrana sfințită etc.) ne arată că avem și trup și suflet. Și că omul are nevoie de predică dar are nevoie și de gustarea din apă și din Euharistie și din ceea ce Dumnezeu binecuvintează, pentru ca atât trupul cât și sufletul să fie sfințite și binecuvântate.

Extrema spiritualistă sau extrema materialistă sunt ambele neortodoxe, pentru că apa e sfințită, adică e apă și har, pentru că vizează ambele părți ale persoanei noastre, adică și sufletul și trupul nostru.

Din acest motiv avem nevoie de dogmele Bisericii dar și de colivi binecuvântate în Biserică, de Sfinții Părinți dar și de Botezuri și împărtășiri cu Domnul, de nevoință fizică (muncă, metanii, rugăciuni cu gura și cântări) dar și de nevoința duhovnicească a răbdării și a umilirii continue, a iertării celor ce ne greșesc, a vegherii la gândurile care ne intră în inimă și minte.

Dar pentru a le avea pe toate acestea trebuie să fim în Biserică și să fim ai Bisericii, cu o conduită atentă și duioasă.

Sâmbăta Săptămânii Luminate

13. Sâmbăta Săptămânii Luminate

*

(Reprezintă paginile 196-198 din cartea noastră: Aspecte dogmatice ale imnologiei ortodoxe. Săptămâna Patimilor și Săptămâna Luminată, care poate fi downloadată de aici).

*

Şi această ultimă zi, pe care o vom aborda în această carte, conţine creaţii ale lui Anatolie.

A patra stihiră de la Doamne strigat-am e un compendiu dogmatic, care vrea să sublinieze identitatea personală dintre Dumnezeu Cuvântul şi Hristos Domnul:

„Cuvântul, Cel ce S-a născut

din Dumnezeu Tatăl

mai înainte de veci,

iar în anii cei de apoi Acelaşi,

din cea neispitită de nuntă întrupându-Se,

de voie răstignire de moarte a răbdat;

şi pe omul cel omorât demult

l-a mântuit prin învierea Sa”[1].

Naşterea din veşnicie a Fiului lui Dumnezeu nu exclude naşterea Sa din Prea Curata Fecioară – căci, după cuvintele Sfântului Ioan Damaschin – „Fiul lui Dumnezeu Se face Fiu al omului, ca să rămână imobilă însuşirea. Fiind Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut Fiul omului, întrupându-Se din Sfânta Fecioară, iar prin aceasta nu S-a depărtat de însuşirea de a fi Fiu[2].

În afară de acest motiv, Sfântul Ioan mai aduce încă două motive pentru Întruparea Cuvântului – şi nu a Tatălui sau a Duhului – : să redăruiască omului ce i-a dăruit la început şi el a pierdut şi, „să ne înveţe pe noi vieţuirea în virtute”[3], căci „ne-a făcut virtutea prin El Însuşi, uşor de practicat”[4].

Stihira următoare analizează ceea ce s-a întâmplat cu neamul lui Adam şi concluzionează faptul, că „neamul lui Adam de tirania Iadului s-a izbăvit”[5], pe când Dogmatica zilei, vorbeşte despre „înomenirea” Cuvântului şi despre faptul că, Hristos e „Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit cu adevărat”[6].

Insistenţa imnică asupra realităţii ipostatice a lui Hristos e admirabilă. La tot pasul, Îl întâlnim pe Hristos abordat după standardele definiţiilor dogmatice ecumenice.

Hristos e Fiul lui Dumnezeu întrupat şi acest lucru nu e uitat niciodată, căci Hristos e punctul central al imnologiei ortodoxe.

Stihoavna Vecerniei foloseşte o exprimare paradoxală:

„Suitu-Te-ai pe Cruce, Iisuse, Cel

ce Te-ai pogorât din cer; venit-ai la

moarte, Viaţa cea fără de moarte;

către cei din întuneric Lumina cea

adevărată; către cei căzuţi Învierea

tuturor. Cel ce eşti luminarea şi

Mântuitorul nostru, slavă Ţie!”[7].

Fiind în acelaşi timp Dumnezeu şi om, Hristos Domnul e şi Cel răstignit şi Cel ce S-a întrupat şi Cel ce a fost în Iad dar şi Cel ce i-a înviat pe cei morţi.

Dialectica textului ţine de dubla existenţă a firilor în ipostasul Cuvântului, cât şi de manifestarea lor perihoretică.

Aceeaşi idee o găsim şi în ultimul imn pe care îl vom discuta aici şi anume în prima stihiră a Laudelor Utreniei:

„Doamne, deşi ai stat înaintea divanului,

de Pilat fiind judecat, dar nu Te-ai

depărtat de scaun, cu Tatăl împreună

şezând; şi, înviind din morţi, lumea

ai slobozit din robia celui potrivnic,

ca un Îndurat şi de oameni Iubitor”[8].

Cel care a fost judecat de către oameni şi omorât era împreună şezător pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul.

El era „Unul din Treime, Care a pătimit cu trupul pentru noi”[9] suportând slăbiciunile „acceptate de bună voie”[10].

***

Concluzii:

Naşterea din veci a Fiului lui Dumnezeu nu exclude naşterea Sa din Prea Curata Fecioară iar divino-umanitatea Mântuitorului este clar exprimată.

Hristos e astfel centrul imnologiei ortodoxe, fără să se uite faptul, că e împreună mărit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi că El a pătimit cu trupul pentru noi.


[1] Penticostar, ed. cit., p. 52.

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p. 149.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Penticostar, ed. cit., p. 52-53.

[6] Idem, p. 53.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 53-54.

[9] Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor…, vol. 2, op. cit., p. 133.

[10] Ibidem.

Pe margine de Eminescu…

…fiindcă Eminescu e o prăpastie în adâncimea simbolurilor. Iar prăpastie, în limba lui Dosoftei și a cărților de cult, înseamnă abis de ape/ adâncul mării.

În privazul negru-al vieții-mi / E-o icoană de lumină (Singurătate). Ea, femeia iubită. Că ea este sau trebuie să fie o icoană, aflăm din mai multe poezii (Atât de fragedă, Aveam o muză, etc.).

Însă aceste două versuri din Singurătate se metamorfozează într-un poem întreg, Icoană și privaz, devenind o alegorie și mai vastă, iar simbolurile căpătând amplitudine.

Ceea ce m-a făcut să mă opresc asupra acestor semnificații este un detaliu exterior, pe care l-am vizualizat în mod concret, pentru că mi s-a oferit ocazia. Privaz înseamnă ramă, iar ceea ce exprimă Eminescu, tradus în proză, ar suna cam așa: eu sunt o ramă neagră (privazul negru), iar ea e o icoană în această ramă, a existenței mele.

Faptul că icoanele ortodoxe au un fundal de aur haric, care pot naște sintagma poetică icoană de lumină, este un lucru bine cunoscut, pentru care nu trebuie să aduc probe.

Ceea ce nu pot să vă demonstrez, dar vă asigur că am văzut cu ochii mei, este că unele icoane vechi aveau o ramă groasă și neagră, de lemn. Noi avem o astfel de icoană, de pe la începutul secolului XX sau poate chiar mai veche (nu i-am făcut vreo expertiză).

Nu pot să v-o fotografiez și s-o dau exemplu pentru că…i-am revopsit rama, cu mai mulți ani în urmă. Însă, gândindu-mă înapoi, cred acuma că era un obicei care se răspândise de a înrăma icoanele astfel. Și probabil că existau în acest fel în casele țărănești – ce avem noi e o icoană pictată naiv, a Nașterii Domnului, și care provine dintr-un sat teleormănean.

Și pentru că am vorbit despre icoane, în Înger și demon citim următoarele versuri: Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri [ale candelei], / Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede.

Acum, orice realizator TV care face un reportaj știe și observă că sfinții pictați în biserici sunt triști și nu veseli ca noi.

Trecând, însă, peste comentariul vulgar, ceea ce surprind versurile eminesciene sunt elemente iconografice tradiționale: mohorât, în limba veche românească, înseamnă roșu închis, ceea ce recunoaștem că este culoarea veșmântului Maicii Domnului.

Mai ales într-o icoană veche, pe care s-a pus patina vremii, sau afumată de flacăra candelei, culoarea aceasta este mohorâtă.

Dar Maica Domnului este și palidă. Eminescu așa o vede și pare că ar fi iconoclast și agnostic (sau sceptic-apostat, ca demonul din același poem). Dar la Eminescu și Luceafărul e palid (El vine trist și gânditor / Și palid e la față), și înțelepciunea e palidă : Cu-a ei candelă de aur palida înțelepciune, / Cu zâmbirea ei regală, / Ca o stea ce nu apune / Lumina a vieții voastre drum… (Epigonii). Și, în general, paloarea e un semn al emoției puternice și sincere, al frumuseții, virtuții și al adâncirii în cugetare.

Semnificația termenului ar putea fi chiar contrară celei cunoscute, pentru că în perioada pașoptistă palid însemna luminos, după cum vizionar desemna pe cineva care avea vedenii, cum consemnează dicționarele din preajma epocii.

Mai mult decât coincidența adjectivală, Înțelepciunea aceasta, palidă ca o/în icoană, cu zâmbirea regală și prevestită de o stea ce nu apune, care îi călăuzea pe cei vechi și ținea ca o făclie candela de aur înaintea ochilor lor (a se vedea poezia Candela, a lui Gr. Alexandrescu, evocat în Epigonii), seamănă foarte mult cu Înțelepciunea-Hristos (Pilde, 8, 22-23).

Mai ales că și în poemul Dumnezeu și om ne întâmpină ipostaza iconică a lui Hristos ca o ieroglifă, în polemica dintre ieri și azi (ca în Epigonii și Scrisorile I, III și IV), dintre desenul/gravura veche și naivă din punct de vedere al realizării artistice – pentru că vigoarea spirituală suplinea simbolismul figurativ –, și pictura modernă care vrea, prin grația trăsăturii, să suplinească sufletul rece.

Pentru epigoni, Dumnezeu e umbră.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort