…fiindcă Eminescu e o prăpastie în adâncimea simbolurilor. Iar prăpastie, în limba lui Dosoftei și a cărților de cult, înseamnă abis de ape/ adâncul mării.

În privazul negru-al vieții-mi / E-o icoană de lumină (Singurătate). Ea, femeia iubită. Că ea este sau trebuie să fie o icoană, aflăm din mai multe poezii (Atât de fragedă, Aveam o muză, etc.).

Însă aceste două versuri din Singurătate se metamorfozează într-un poem întreg, Icoană și privaz, devenind o alegorie și mai vastă, iar simbolurile căpătând amplitudine.

Ceea ce m-a făcut să mă opresc asupra acestor semnificații este un detaliu exterior, pe care l-am vizualizat în mod concret, pentru că mi s-a oferit ocazia. Privaz înseamnă ramă, iar ceea ce exprimă Eminescu, tradus în proză, ar suna cam așa: eu sunt o ramă neagră (privazul negru), iar ea e o icoană în această ramă, a existenței mele.

Faptul că icoanele ortodoxe au un fundal de aur haric, care pot naște sintagma poetică icoană de lumină, este un lucru bine cunoscut, pentru care nu trebuie să aduc probe.

Ceea ce nu pot să vă demonstrez, dar vă asigur că am văzut cu ochii mei, este că unele icoane vechi aveau o ramă groasă și neagră, de lemn. Noi avem o astfel de icoană, de pe la începutul secolului XX sau poate chiar mai veche (nu i-am făcut vreo expertiză).

Nu pot să v-o fotografiez și s-o dau exemplu pentru că…i-am revopsit rama, cu mai mulți ani în urmă. Însă, gândindu-mă înapoi, cred acuma că era un obicei care se răspândise de a înrăma icoanele astfel. Și probabil că existau în acest fel în casele țărănești – ce avem noi e o icoană pictată naiv, a Nașterii Domnului, și care provine dintr-un sat teleormănean.

Și pentru că am vorbit despre icoane, în Înger și demon citim următoarele versuri: Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri [ale candelei], / Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede.

Acum, orice realizator TV care face un reportaj știe și observă că sfinții pictați în biserici sunt triști și nu veseli ca noi.

Trecând, însă, peste comentariul vulgar, ceea ce surprind versurile eminesciene sunt elemente iconografice tradiționale: mohorât, în limba veche românească, înseamnă roșu închis, ceea ce recunoaștem că este culoarea veșmântului Maicii Domnului.

Mai ales într-o icoană veche, pe care s-a pus patina vremii, sau afumată de flacăra candelei, culoarea aceasta este mohorâtă.

Dar Maica Domnului este și palidă. Eminescu așa o vede și pare că ar fi iconoclast și agnostic (sau sceptic-apostat, ca demonul din același poem). Dar la Eminescu și Luceafărul e palid (El vine trist și gânditor / Și palid e la față), și înțelepciunea e palidă : Cu-a ei candelă de aur palida înțelepciune, / Cu zâmbirea ei regală, / Ca o stea ce nu apune / Lumina a vieții voastre drum… (Epigonii). Și, în general, paloarea e un semn al emoției puternice și sincere, al frumuseții, virtuții și al adâncirii în cugetare.

Semnificația termenului ar putea fi chiar contrară celei cunoscute, pentru că în perioada pașoptistă palid însemna luminos, după cum vizionar desemna pe cineva care avea vedenii, cum consemnează dicționarele din preajma epocii.

Mai mult decât coincidența adjectivală, Înțelepciunea aceasta, palidă ca o/în icoană, cu zâmbirea regală și prevestită de o stea ce nu apune, care îi călăuzea pe cei vechi și ținea ca o făclie candela de aur înaintea ochilor lor (a se vedea poezia Candela, a lui Gr. Alexandrescu, evocat în Epigonii), seamănă foarte mult cu Înțelepciunea-Hristos (Pilde, 8, 22-23).

Mai ales că și în poemul Dumnezeu și om ne întâmpină ipostaza iconică a lui Hristos ca o ieroglifă, în polemica dintre ieri și azi (ca în Epigonii și Scrisorile I, III și IV), dintre desenul/gravura veche și naivă din punct de vedere al realizării artistice – pentru că vigoarea spirituală suplinea simbolismul figurativ –, și pictura modernă care vrea, prin grația trăsăturii, să suplinească sufletul rece.

Pentru epigoni, Dumnezeu e umbră.

Did you like this? Share it: