Sâmbăta Săptămânii Luminate

13. Sâmbăta Săptămânii Luminate

*

(Reprezintă paginile 196-198 din cartea noastră: Aspecte dogmatice ale imnologiei ortodoxe. Săptămâna Patimilor și Săptămâna Luminată, care poate fi downloadată de aici).

*

Şi această ultimă zi, pe care o vom aborda în această carte, conţine creaţii ale lui Anatolie.

A patra stihiră de la Doamne strigat-am e un compendiu dogmatic, care vrea să sublinieze identitatea personală dintre Dumnezeu Cuvântul şi Hristos Domnul:

„Cuvântul, Cel ce S-a născut

din Dumnezeu Tatăl

mai înainte de veci,

iar în anii cei de apoi Acelaşi,

din cea neispitită de nuntă întrupându-Se,

de voie răstignire de moarte a răbdat;

şi pe omul cel omorât demult

l-a mântuit prin învierea Sa”[1].

Naşterea din veşnicie a Fiului lui Dumnezeu nu exclude naşterea Sa din Prea Curata Fecioară – căci, după cuvintele Sfântului Ioan Damaschin – „Fiul lui Dumnezeu Se face Fiu al omului, ca să rămână imobilă însuşirea. Fiind Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut Fiul omului, întrupându-Se din Sfânta Fecioară, iar prin aceasta nu S-a depărtat de însuşirea de a fi Fiu”[2].

În afară de acest motiv, Sfântul Ioan mai aduce încă două motive pentru Întruparea Cuvântului – şi nu a Tatălui sau a Duhului – : să redăruiască omului ce i-a dăruit la început şi el a pierdut şi, „să ne înveţe pe noi vieţuirea în virtute”[3], căci „ne-a făcut virtutea prin El Însuşi, uşor de practicat”[4].

Stihira următoare analizează ceea ce s-a întâmplat cu neamul lui Adam şi concluzionează faptul, că „neamul lui Adam de tirania Iadului s-a izbăvit”[5], pe când Dogmatica zilei, vorbeşte despre „înomenirea” Cuvântului şi despre faptul că, Hristos e „Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit cu adevărat”[6].

Insistenţa imnică asupra realităţii ipostatice a lui Hristos e admirabilă. La tot pasul, Îl întâlnim pe Hristos abordat după standardele definiţiilor dogmatice ecumenice.

Hristos e Fiul lui Dumnezeu întrupat şi acest lucru nu e uitat niciodată, căci Hristos e punctul central al imnologiei ortodoxe.

Stihoavna Vecerniei foloseşte o exprimare paradoxală:

„Suitu-Te-ai pe Cruce, Iisuse, Cel

ce Te-ai pogorât din cer; venit-ai la

moarte, Viaţa cea fără de moarte;

către cei din întuneric Lumina cea

adevărată; către cei căzuţi Învierea

tuturor. Cel ce eşti luminarea şi

Mântuitorul nostru, slavă Ţie!”[7].

Fiind în acelaşi timp Dumnezeu şi om, Hristos Domnul e şi Cel răstignit şi Cel ce S-a întrupat şi Cel ce a fost în Iad dar şi Cel ce i-a înviat pe cei morţi.

Dialectica textului ţine de dubla existenţă a firilor în ipostasul Cuvântului, cât şi de manifestarea lor perihoretică.

Aceeaşi idee o găsim şi în ultimul imn pe care îl vom discuta aici şi anume în prima stihiră a Laudelor Utreniei:

„Doamne, deşi ai stat înaintea divanului,

de Pilat fiind judecat, dar nu Te-ai

depărtat de scaun, cu Tatăl împreună

şezând; şi, înviind din morţi, lumea

ai slobozit din robia celui potrivnic,

ca un Îndurat şi de oameni Iubitor”[8].

Cel care a fost judecat de către oameni şi omorât era împreună şezător pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul.

El era „Unul din Treime, Care a pătimit cu trupul pentru noi”[9] suportând slăbiciunile „acceptate de bună voie”[10].

***

Concluzii:

Naşterea din veci a Fiului lui Dumnezeu nu exclude naşterea Sa din Prea Curata Fecioară iar divino-umanitatea Mântuitorului este clar exprimată.

Hristos e astfel centrul imnologiei ortodoxe, fără să se uite faptul, că e împreună mărit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi că El a pătimit cu trupul pentru noi.

---

[1] Penticostar, ed. cit., p. 52.

[2] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p. 149.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Penticostar, ed. cit., p. 52-53.

[6] Idem, p. 53.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 53-54.

[9] Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor…, vol. 2, op. cit., p. 133.

[10] Ibidem.