Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lună: mai 2011 (Page 1 of 23)

Formă și fond în epoca pașoptistă: ipoteză de lucru…

Curtius remarca faptul că, în primele secole creștine se elaborează „un program conștient, care va ajunge important pentru teoria literară medievală: întemeierea unei literaturi creștine ca fond și antice ca formă[1].

Disonanța (sub felurite aspecte) dintre fond și formă nu este așadar un eveniment novisim în literatura română pașoptistă. Iar – ceea ce s-a ocultat în mod programatic în secolul trecut – recuperarea de către prepașoptiști și pașoptiști a formelor clasice, preromantice și romantice ale literaturii nu îi transformă în mod obligatoriu și irevocabil în iluminiști sau în romantici sceptici și agnostici.

Într-un studiu mai vechi, Paul Cornea, deși susține laicizarea totală a literaturii în epoca pașoptistă, aprecia următoarele:

Tendinței cosmopolite a boierimii și elanului de sincronizare literară cu ceea ce era nou și prestigios în Europa, pașoptismul i-a opus o împotrivire bine cântărită. Fără a nega nimic din cuceririle geniului modern […], el s-a străduit să descopere modalitatea acestei integrări organice. […] Vechi tradiții se asociază cu ultimele rețete ale modei literare în slujba unui țel comun. […]

Sub raportul concepției despre lume, scriitorii din perioada 1780-1830, cu toate diferențele determinate de poziția de clasă și formația intelectuală, erau încă, din multe puncte de vedere, debitori gândirii religioase. […] De aceea, critica religiei, care alcătuiește una din laturile principale ale iluminismului francez, lipsește la noi aproape cu totul. E adevărat că biserica ortodoxă, spre deosebire de catolicism, n-a ajuns în Țările Române să egaleze puterea materială a monarhiei și nobilimii, că adesea clerul mărunt a fost alături de popor, iar din rândurile vârfurilor ecleziastice au ieșit numeroși protagoniști ai mișcării culturale. […]

Pașoptiștii, ca și predecesorii lor, își simțeau vocația de pedagogi și practicau literatura ca o predică. Scrisul reprezenta pentru ei un mijloc pentru a-i face pe oameni mai desăvârșiți… Nimeni nu credea pe atunci altceva[2].

Fără a menționa nicio relație cu religia, Paul Cornea face, spre exemplu, câteva observații despre Grigore Alexandrescu, care ne rețin atenția:

Problematica depășirii individualismului […] devine însăși axa ideologică a lirismului. Autorul „Anului 1840” e tipul poetului altruist, preocupat de soarta semenilor săi, care se izolează uneori de oameni tocmai pentru că iubește profund omenirea[3] […] El repudiază egoismul, toate formele infatuării și ale vanității. […] E convins că societatea nu se atomizează în indivizi străini unul de altul[4], etc.

În acord însă cu ideologia vremii, răstoarnă cu bună știință, în unele situații, adevărul faptelor care era cât se poate de inechivoc, cu susul în jos:

Modern e Alexandrescu și prin conștiința acută că orice împlinire erotică e pasageră [tocmai prin aceasta nu e modern!]. […]

Încurcătura[5] la care a dat naștere tălmăcirea faimoasei „Epistole către Voltaire” se datorește tocmai încercării de a interpreta versurile à la lettre. De fapt, Alexandrescu nu polemizează decât aparent cu marele iluminist francez. Reproșul adresat acestuia că nu a prețuit frumusețea Psalmilor vrea să spună că niciun gust nu e infailibil și că un om de geniu poate greși când e orbit de resentiment.

Celălalt reproș, mai grav la prima vedere, că Voltaire ar fi surpat încredere în dogmele creștinești, poate fi înțeles ca o fină ironie; căci nu e pus în cauză dacă filozoful francez a spus sau nu adevărul, ci, adoptându-se formal punctul de vedere al retrograzilor [s. n., al celor religioși], se sugerează că spiritul de examen e la originea crimelor și abuzurilor existente în lume[6].

În legătură cu cele de mai sus, vreau să mai adaug doar două lucruri:

1. Imaginați-vă ce înțeleg elevii și studenții din exegeza literară a secolului trecut, pentru că cel mai adesea nu pun mâna să citească și operele literare ca să poată descoperi singuri ce e adevăr și cât e falsificare.

2. Gândiți-vă că timp de o jumătate de secol lentila hermeneuticii literare a devenit din ce în ce mai deformată, căutând să prezinte rezultatele care să convină și care acum au aspectul unor prefabricate ideologice (pentru cine știe să facă diferența, mai puțin pentru adolescenții cititori de mess și jocuri).

În cât timp se vor putea decanta lucrurile și se va deosebi zgura ideologică de munca onestă și nu de puține ori asiduă care s-a întreprins, ca să se ofere publicului și generațiilor tinere o exegeză rezonabilă a operelor literare? Mai ales că la ordinea zilei par a sta altele, cu mult mai importante


[1] Ernst Robert Curtius, Literatura și Evul Mediu latin, Ed. Paideia, București, 2000, p. 97.

[2] Paul Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu, EPL, 1966, p. 14, 23, 28, 33.

[3] Probabil că P. Cornea nu și-a dat seama că a oferit aici definiția monahului, așa cum se regăsește adesea în cărțile religioase.

[4] Paul Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu, op. cit., p. 136.

[5] Încurcătura se datora faptului că poezia lui Alexandrescu apără dogmele creștine împotriva lui Voltaire și critica literară era nevoită să interpreteze exact pe dos, cum face mai departe autorul.

[6] Paul Cornea, De la Alexandrescu la Eminescu, op. cit., p. 146.

La gura ploii răpăind…

O ploaie răcoritoare de vară…te invită la plâns, la interiorizare și introspecție. Dacă ploaia revigorează natura, plânsul renaște bucuria inimii.

*

Există inteligențe și inteligențe (spiritul de geometrie și spiritul de finețe, a zis Pascal): unii acumulează, alții direcționează toate cunoștințele pentru aflarea unui singur sens. Aceștia din urmă nu pot să mai rețină cu fidelitate informația originală, pentru că o alter-ează încă din momentul preluării.

Cei care adună cunoștințe în memorie le tratează ca pe o mare expoziție pe care o vizitează mnemotehnic. Ei au erudiție, dar nu arderea celui care consumă toată informația și o resemnifică. Exemple ar fi cei puși în balanță de Călinescu: Hașdeu și Eminescu.

*

Natura se schimbă ca și stările sufletului (nu și odată cu ele). Un suflet predispus la meditație se ritmează și rimează, mai ales la vârste mai mici, cu pulsul și sugestiile fenomenelor naturale. Din contemplarea manifestărilor cosmice, trage concluzii despre sine.

*

Întotdeauna conținuturile simple ale vieții și ale gândirii nasc înaintarea în reflecție. Ansamblurile care se vor complicate produc stagnare și termină într-o fundătură.

*

„Firile contemplative iubesc rațiunea”, zicea Nichita.

*

Înstrăinarea de sine e un proces datorat extenuantei oboseli și continuei tensiuni a vieții. E o dez-egoizare pe care, altfel, asceții o practică de bună voie.

*

Răul fascinează pe cei care și-ar dori să și-l exorcizeze, dar nu pot su nu știu cum (sau nici nu vor). Altfel, răul e doar terifiant

*

O ideologie falsă poate din alb să facă negru…Și vedem aceasta zilnic…

*

Niște ortodocși internetiști și-au luat sarcina de a salva lumea, indiferent dacă ea vrea sau nu. Și îi anunță zilnic toate catastrofele reale sau posibile, ca să trăiască și alții pe picior de…infarct sau măcar de apoplexie.

*

Ropotul ploii, ropot de aplauze, ropotul cailor: adică un zgomot multiplu care devine o unitate de cadențe.

*

Se poate să n-ajungi niciodată să-ți explici enigmele firii proprii…A exclude, prin urmare, ceea ce nu intră în logica ta înseamnă a fi destul de redus, a te declara rațional fără a ști ce e rațiunea.

*

Generozitatea te face să fii, egoismul te ține pe loc.

*

Pentru mulți e dificil sau dureros a evolua în afară…Un suflet nobil și bine intenționat nu stă să calculeze pericolele, chiar dacă ar fi numeroase.

Cantemireștii [4]

Partea întâi, a doua, a treia.

Constantin Cantemir (născut pe 8 noiembrie 1612, la Silișteni), tatăl lui Dimitrie, a pornit de la a fi soldat, mercenar în armata poloneză timp de 17 ani, unde s-a evidențiat prin vitejie. După 1660 este ceauș spătăresc în Țara Românească. Se distinge în mai multe bătălii.

În Moldova, „ajunge vornic de Bârlad, ispravnic al ținutului Codru, armaș, serdar și, în 1681-1685, Mare Culcer” (p. 33).

După spusele fiului, Constantin Cantemir a fost recompensat de turci cu tronul Moldovei pentru servicii aduse în timpul campaniilor militare. După Neculce, alegerea s-a făcut de către boieri „într-o perioadă de slăbire a puterii, când niciunul dintre ei nu râvnea la înalta poziție, prea instabilă și periculoasă” (p. 34).

Constantin Cantemir urcă pe tron la 15 iunie 1685, la 73 de ani. Boierii (Costinii, Neculce în Cronică) îi reproșează că e iliterat. Cu toate acestea, vorbea cu ușurință mai multe limbi străine.

Domnia lui rămâne umbrită de condamnarea la moarte și uciderea lui Miron Costin și a fratelui său, Velicico (p. 35).

A semnat în secret un tratat cu austriecii, prin care se obliga să le asigure ajutorul împotriva turcilor, și a vrut să întemeieze o dinastie ereditară. Dimitrie Cantemir susține că tatăl său l-a ales pe el drept succesor.

Constantin Cantemir moare la 13 martie 1693 (p. 36).

Dimitrie Cantemir a deținut puterea doar câteva luni (și nu imediat după tatăl său), mizând pe o alianță deschisă cu Rusia lui Petru cel Mare, care însă l-a condus la exil.

El „reușește spectaculoasa performanță de a-și făuri un nume respectabil în republica literelor” și „rămâne primul principe moldo-vlah care și-a găsit adevărata vocație în elaborarea unei opere intelectuale” (p. 38).

Despre a simți…

Dacă nu te lupți până la capăt, nu simți nici gustul, nici sensul luptei.

*

Câteodată te pierzi și nici nu îți dai seama prea bine că te-ai pierdut. Însă întotdeauna ești, într-o anumită măsură, în eclipsă. De aceea înțelepciunea lumii acesteia e ca luna (Dimitrie Cantemir, Divanul).

*

Ziua de ieri e la o depărtare de multe galaxii de ziua de azi. Și ziua de azi are soarele și munca ei.

Azi luminează alt soare…și lumina pe care o vezi are altă culoare. Fiecare zi e un concert solo de lumină.

*

Între senzitivitate și sensibilitate nu e numai o deviație semantică.

Poezia lui Vasile Voiculescu [5]

Volumul Poeme cu îngeri (1927) nu este, cum spuneam și altădată, în genul poemelor cu îngeri de la Gândirea.

Poezia Coboară cuvintele pleacă de la ideea primului vers din Memento mori (Turma visurilor [gândurilor] mele eu le pasc ca oi de aur) și din corespondențele cu practica transhumanței, dar și cu păstorirea de tip spiritual. Totodată, îl anunță pe Ioan Alexandru, prin timbrul poetic și sintaxa simbolurilor religioase, care capătă fluiditate și o muzică internă/interioară a curgerii de la un sens spre altul, într-un fluviu al semnificației.

Altfel spus, dialectica greu de fluidizat poetic și imagistic a concentrărilor lăuntrice de gânduri și reflecții devine cursivă, lină, nu mai insistă pe inerția încleștării. Poate că deplasarea interioară/spirituală a poetului a căpătat amplitudine…

De-acolo din pajiștea de aur a durerii,
Unde gândurile pasc în turme neștiute,
Smulse din florile tainei și iarba tăcerii,
Coboară cuvintele, negre mielușele mute.

Sufletul pe poteci întortocheate
Le mână și le bate, suduind la vale,
Plăpânde, blânde, neînțărcate,
Și le duce să le taie-n zalhanale.

Fără de zbieret merg la junghiere:
File-nnegrite umplu pământul,
Căci lumea zilnic tot mai mult cere
Frageda carne de gânduri, cuvântul.

Suflete, cioban rău, casap cu mâini crunte,
Vânzător de suflete, sus, din vechiul staur
Turma de gânduri s-a pierdut în munte,
Și-i veștedă-n creier, pajiștea de aur.

Timbrul e unic, fapt poate mai puțin sesizabil pentru contemporani, cât pentru privirea noastră retrospectivă. Voiculescu începe să bătătorească o potecă a poeziei religioase.

Dacă L-am lăsat de-a trecut pare în linia viziunilor angelice gândiriste, în schimb Înger amânat este și nu este (mai mult nu este) pe traiectoria disperărilor sufletești proiectate ca dezamăgiri/suferințe de îngeri:

Au sunat prelung clopotele minții,
Doruri vechi porniră cu lumini de ceară.
Dar s-a ridicat Noaptea ca o fiară,
Auind pustiu și-arătându-și dinții…

Tu de-abia sculat, intri iar în groapă.
Vântul duhurilor a încetat să bată…
Nu te mai faci înger, cum râvneai odată
Ajungi iar pământ și te faci iar apă!

Coborând pe line aripi de suspine,
La un loc cu viermii, lin să nu-i deștepte,
Se întoarce-n carne, alte vremi s-aștepte,
Alba îngerețe închegată-n tine!

Tac oprite-n loc clopotele grele…
Noaptea peste tine s-a lăsat pe labe;
Linge, ațâțată, coastele ei slabe
Și, ulmând lumina, mârâie spre stele.

…Te amâi…și singur crezi în vraja Vrerii!…
Vrerea ta acuma-i numai oase goale,
N-are-o-nchietură bună, să se scoale,
Și-i aține Moartea calea învierii.

Există o substanță mistică autentică în versurile de mai sus, nu e frazeologie sau imagologie goală.

Asaltul asupra fiarei Nopții s-a lovit de un prim eșec soldat cu luarea la cunoștință –  conștientizarea severă – a făpturii proprii de carne și de oase goale care se opune întruchipării demonice terifiante.

Poetul amână vremea, nu se declară învins, dar înțelege că voința nu este suficientă…

Alba îngerețe este o aluzie la idealul/telosul creștin și isihast de a trăi ca un înger în trup.

Noaptea este costelivă nu ca semn al lipsei de vigoare, ci ca reprezentare a penuriei spirituale pe care o aduce cu sine.

Tiparul gândirist este aici doar un pretext sau o convenție respectată în aparență.

Poezia lui Vasile Voiculescu [4]

Poet care își concentrează esența lirică în simboluri, poate ca nimeni altul din vremea sa – o creație materializată în elemente tari ale obiectelor realității devenite ideograme poetice (în descendență eminesciană: În lanțuri de imagini duiosul vis să-l ferec (Nu mă înțelegi)) – , Voiculescu patinează între temele preferate ale tradiționaliștilor (satul și ruinele satului, viața și peisajul rural sacralizate, nostalgia unei existențe patriarhale și a comuniunii cu natura) și exhibiția poetică a propriilor sale elanuri, neliniști, căutări sau obsesii și contorsionări interioare.

Un poem precum cel intitulat Luna este un reflex artistic și de mentalitate, concepând – pe filon medieval-romantic – universul ca un templu/o biserică în care luna este arheul cosmic al sfintelor mucenițe, înconjurată de cearcănul (sfinții au în icoane o umbră în jurul ochilor ca o urmă a lacrimilor și a multelor privegheri și contemplații) sau de aureola luminii:

Încet, Tăcerea
Desface lacătele-ntunecate
Și larg deschide sumbrele-i altare…
Ce deslușit se-aude toaca-n ceruri!
…Nălucitoare
Lucind prin vastul Naos,
Din fundul nopții se ivește luna.

Cu ochii-nchiși,
Ea pare-un chip de sfântă
Scris de-un zugrav pe zidul de-ntuneric
Cu aur șters și învechit de vremuri…
Și ca un cap de muceniță poartă
Cununa de lumină –
– Jur împrejur un cearcăn.

Patina vremii s-a pus pe cosmos ca pe zugrăveala/pictura bisericii [zugrav=pictor]: lumea/universul îmbătrânește. Poeții au conștiința că trăiesc o epocă istorică ce reprezintă o altă vârstă cosmică, în care omenirea a mai făcut un pas înainte spre o altă etate, iar înțelegerea și cunoașterea/receptarea ei se modifică.

Semnificațiile poemelor voiculesciene sunt adesea (și devin din ce în ce mai mult, pe măsură ce înaintăm în opera sa) greu sesizabile sau de-a dreptul indescifrabile cititorilor fără lecturi filocalice. Un vers precum Urează-mi luptă, nu-mi ura izbândă (Urează-mi) poate stârni orice fel de comentarii, dar semnificația sa este strâns legată de solidificarea determinării interioare a celui care s-a hotărât să reziste pe câmpul de luptă care este inima omului (Dostoievski).

Că cel care, indiferent la deznodământ, rabdă și luptă, din iubire, este priveliște pentru îngeri, ne-o comunică, codificat în imagini poetice, ultima strofă: Stau smirnă stelele [îngerii] și cată / Cum trage spada mâna de pământ [omul], / Ca-n lama ei de veci predestinată / Să-și vadă toate fulgerul răsfrânt! : îngerii vor să-și vadă fulgerul luminii și al zelului lor pentru slujirea lui Dumnezeu răsfrânt în spada luptei duhovnicești a omului care e o mână de pământ, zidită însă de Creatorul său (predestinată) pentru a fi în veci cu îngerii în Cer.

Semnificațiile, cum spuneam, nu sunt facile, atât pentru cei care n-au lecturi filocalice, dar și celor care n-au trecut, măcar cât de puțin, prin practica lor – așa cum nu poți să înțelegi reflecțiile filosofice dacă n-ai trecut prin frământări interioare.

Gânduri curate

Preoția slujește. Și împlinirea preotului e aceea când trăiește liniștea altora, bucuria lor, înțelegerile lor…ca pe ale lui. Și liniștea lor îl umple de smerenie când simte cum îi luminează Dumnezeu pe oameni.

*

Unii oameni se pregătesc să se întâlnească cu Dumnezeu făcând bine, mult bine. Îl fac pentru că simt să îl facă. Și acest bine al lor, milosteniile lor îi conduc spre Dumnezeu, spre credința în El și spre pacea Lui. O pace care nu îi mai face să fie deranjați profund.

*

Bucuria zilei de astăzi a țâșnit în mine când cineva mi-a mărturisit: „Când te aud vorbindu-mi la telefon…mă liniștesc. Îmi trece orice tulburare de la primul cuvânt pe care mi-l spui”.

Mă sună pentru ca să se simtă…întărită.

Și o asemenea încredere în cineva nu se poate naște decât din luminarea lui Dumnezeu.

Trebuie să fii cu inima foarte deschisă către Dumnezeu și încrezătoare în preotul lui Dumnezeu, ca încrezându-te în el…să primești un așa mare har, al păcii, de la Dumnezeu.

*

Și se apropie de Dumnezeu cei care nu-L știau. Cei care până mai ieri erau orbi, indiferenți la bogăția păcii Lui.

Și deodată simt că au murit…pentru trecutul lor.

Că ei nu mai sunt cei de ieri.

Și că au nevoie de pacea Lui, de curăția Lui, de sfințenia Lui, de bucuria Lui, de încrederea în El.

Că au nevoie ființial, total…și pentru totdeauna.

Pentru că pacea lui Dumnezeu e covârșitoarea împlinire pe care o vrei pentru totdeauna și nu ca pe o stare pasageră.

*

M-a văzut cum mănânc eu la masă. Cum mă închin la masă.

Cum accentuez cuvintele. Că beau un anume fel de ceai pus la rece.

Însă n-am crezut că ea, în primă adolescență fiind, o să mă imite.

Și m-a imitat…la modul foarte frumos!

Adică a început să picteze, să scrie poezii, să mănânce ca mine și să bea același ceai.

Însă nu mi-a spus că face nimic din toate acestea.

Mi-a mărturisit acest lucru mai întâi bunica ei, care este impresionată de modul în care a început să mă urmărească…și să se exprime…copiindu-mă.

De aceea nu trebuie să ne jucăm de-a viața sau de-a pedagogia sau de-a sfințenia sau de-a deșteptăciunea cu copiii…ci să fim noi înșine, pentru că totul se imprimă în ei.

Să nu epatăm!

Și se vor imprima în ei lucrurile cu adevărat valoroase: credința noastră, munca noastră, atenția față de oameni, compătimirea, recunoștința, virtuozitatea eforturilor noastre sociale.

Pentru că e o adevărată muzică să trăiești printre oameni și cu ei.

E o simfonie unică.

*

Împlinirea vine din liniște și curăție.

Din liniștirea minții, a inimii, a simțurilor, din simplificarea vieții noastre.

Iar curăția vine din împăcarea noastră cu voia lui Dumnezeu cu noi și cu întreaga umanitate.

Numai că până la această liniște și până la această împăcare trebuie să fii smerit și umilit atât cu binele cât și cu răul din noi și din jurul nostru.

Și cele bune și cele rele pe care le trăim ne duc spre adevărata cunoaștere de sine și viețuire duhovnicească.

*

M-a văzut îmbrăcat în reverendă, nu mă cunoștea…s-a apropiat de mine…o femeie la vreo 60 și ceva de ani, îndoliată…și m-a rugat să o binecuvintez…S-a aplecat cu mâna dreaptă până la pământ, în semn de metanie…și eu am binecuvântat-o pe creștetul capului și i-am urat de bine.

Doar atât

Nu a insistat…nu am întrebat-o

Însă ea a intrat în inima mea din prima clipă…pentru că gestul ei plin de har mi-a introdus-o în inimă.

Și gestul ei…cât și gestul meu…veneau din aceeași tradiție duhovnicească: a rugăciunii reciproce. A rugăciunii unuia pentru altul.

Ea a învățat de la cineva evlavia…eu de la altcineva

Dar pe stradă nu ne-am întrebat de unde știu eu…și de unde știe ea ce se face atunci când se întâlnește un preot cu un credincios…ci am trecut la fapte.

Pentru că faptele confirmă ceea ce avem în inimă.

Ele confirmă credința noastră…și ne sprijină cuvintele.

Însă nu gestul ei trebuie imitat…ci așezarea interioară a ei trebuie intuită!

Și când intuiești gesturile evlaviei din interiorul fiorului viu al credinței…de aceea nu ai fapte și gesturi și cuvinte stereotipe…ci mereu noi, mereu actuale, mereu prinse în context.

Și nu sunt noi pentru că nu le-a mai spus nimeni…ci sunt noi pentru că le spui așa cum trebuie…pentru prima dată…unui om…care le resimte ca cele pe care trebuia să le spui.

*

Preoția slujește pentru ca să biruie cu harul egoismul tare ca oțelul.

Liniștea cuvintelor și puterea gesturilor liturgice sunt date de puterea lui Dumnezeu care ne depășește cu totul deși coboară în ființa noastră.

Și lucrarea preoțească e tocmai aceasta: să te convingă faptic, ființial că doar Dumnezeu te poate convinge la modul absolut.

Să te facă în stare să te întâlnești cu Dumnezeul tău, pentru ca să te bucuri întru El și întru El să îți găsești toate răspunsurile vieții tale.

Page 1 of 23

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno