Opere complete (vol. 8) [16]
Scrierile complete ale
Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu
şi viaţa sa,
comentate
de către
ucenicul şi fiul său întru Domnul,
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş
Vol. 8
(al 6-lea caiet manuscriptic)
Paginile 239-249
***
[22 februarie 1977]
A ros în mine nedreptatea
Atât de-adânc și-atât de crud,
Că nu mai pot de-acum încolo
Nici s-o mai văd, nici s-o aud!
*
De azi mi-acopăr ochi și minte
Cu valul nopții și-al luminii
Și-am să dispar pe nesimțite…
Fiți voi stăpâni, voi, verminii[1]!…
*
Lăsați-mi brațele să lupt,
De nu le am, lăsați-mă să cânt!
Dați-mi armele-n ’napoi,
Nu pace lașă!…Vreau război,
Cu lumea-ntreagă și cu noi!
*
Cei căldicei, din așternut,
Întotdeauna s-au temut:
Ne-au blestemat și ne-au urât!
*
Noi am venit s-aducem pace
Dar nu-n mizerii și în troace,
Pentru fricoși ce teama-i coace.
*
Ridică sabia din veac,
Române, tu, viteazule trac!
Să cadă fulger din visări
Peste pământ și peste mări.
*
Că ros ai fost de rod și vlagă
Și neamul tot, și țara-ntreagă!
Ascunde-ți umbrele căderii
În trăznetele învierii!
*
Care în ceruri te ridică
Când spații neștiute pică
Și alte spații îți despică.
***
[7 martie 1977]
Din propria experiență a zilelor și a momentelor dramatice și grele am constat, că în mod treptat sufletul omului se retrage din lume, mai întâi în familie, soție, copii, apoi în frați și părinți, după care urmează retragerea în Sfinți, în Prea Curata Fecioară, în Prea Sfânta Treime.
Și dragostea urmează același drum.
Ultima iubire e în Dumnezeu.
***
Maturii se iubesc dar sunt distincți. Fiecare are o personalitate distinctă și deosebită.
Numai copiii (întrebați-i!) cei curați doresc să fie identici cu prietenii lor, cu alți copii.
Și apoi numai cuplul, bărbatul și femeia, când sunt în floarea iubirii lor se doresc identici. Doresc să se contopească unul cu altul, deși ei sunt doi, sunt două chipuri și formează unul din doi.
După cuplu, misticii sunt cei care doresc să fie una în Dumnezeu, adică unul în Tot.
***
Oare cutremurul acesta teribil[2], care a afectat România (cu epicentul în Vrancea?) și inima țării[3], trebuie să-l vedem numai prin prisma distrugerilor, a nenorocirilor?
Cred că se cuvine să-l privim și să-l înțelegem și prin prisma jertfelor, care nu vor rămâne fără roadă în comunitate, care vor duce la formarea și întărirea spirituală a neamului românesc. Aceasta dintr-un punct de vedere.
Din alt punct de vedere, România, după cum s-a constatat în mod științific, posedă o floră și o faună extrem de bogată și de diversă, cum nu mai are o altă țară din Europa.
Diversitatea și calitățile spirituale ale poporului român, sub raport creator, artistic etc., au aceleași caracteristici ca și peisajul și solul.
Iar izbucnirea aceasta de energie atomică din interior, de la peste 100 de km adâncime, acest flux electro-magnetic terestru a avut, în mod ințial, un aspect distructiv.
Însă, în viitor, prin radiațiile sale, cutremurul va avea și un efect formativ, diversificator, dezvoltator al calităților, dacă ele vor fi bine călăuzite.
Mă refer la energia electromagnetică declanșată atunci, care va dezvolta flora și fauna și le va îmbunătăți.
La fel, solul și clima vor beneficia după urma cutremurului.
Aceste lucruri se vor putea verifica pe viitor.
Însă din punct de vedere spiritual? Neamul românesc va înflori creator pe toate planurile posibile.
Cred în înflorirea și în cununa de împliniri și de glorioase bucurii care vor străluci, în viitor, pe fruntea țării și a neamului nostru.
Neamul și țara aceasta se vor realiza într-un mod exploziv la nivel mondial. Acesta e tâlcul prezentului pentru viitor! Așa cred eu.
Explozia terestră va iradia și o explozie spirituală, de iubire și de creație, în care neamul nostru se va realiza și se va împlini în lume.
Jertfa [acestui cutremur] va rodi.
***
[7 martie 1977]
Ce ziceți de aceste coincidențe?
Primul meu bombardament din timpul războiului a fost pe 4 aprilie 1943, în Vinerea Paștilor, și s-a soldat cu nenumărate victime.
Noul cutremur, cel de pe data de 4 martie 1977, a fost tot vinerea…
*
Ce ziceți însă despre pictorul Deleanu* din Turnu Măgurele (pictor de Biserici), care, de câteva luni, a trăit cu obsesia unui groaznic cutremur, care se va produce și pe care noaptea cutremurului l-a suprins dormind îmbrăcat și cu lanterna în buzunar, pregătit pentru cutremur?
*
Ce ziceți însă și despre faptul, că în gara Roșiorii de Vede un călător s-a dat jos din tren și a început să strige, înainte cu un sfert de oră, că vine cutremurul?
Și acesta era cât pe ce să fie arestat, dacă în timpul acela nu se producea cutremurul…
A jucat rolul unui alarmist…pentru ceilalți…
*
Ce ziceți însă și de coincidența anilor 1877 – 1977?
Sunt ani sortiți ca neamul românesc să dea jertfe, într-un fel sau într-altul, pentru ca să prospere în viitor?
Atunci: război, acum: cutremur…
***
[11 aprilie 1977]
În dragoste nu este frică. Dragostea alungă frica
Îmi aduc aminte că odată, în împrejurări extreme, groaza pusese stăpânire pe duhul meu.
Avea și aceasta un rost: pentru ca să cunosc tărâmurile morții, tărâmurile spaimelor, ale cutremurelor spirituale, care stau la fundația persoanei noastre. Fiindcă acestea sunt rădăcinile spaimelor și ale groazei pe care le cunoaștem biologic în împrejurări cumplite.
Am peregrinat prin aceste lumi ale cumplitului și ale spaimei, ale despletirilor morții…
Și duhul mi-a fost zguduit din adâncuri, atât în somn, cât și când eram treaz.
Nu mai simțeam că am scăpare…
Însă m-am rugat continuu…și, într-un târziu, dragostea lui Hristos s-a revărsat în inima mea.
Am văzut laba piciorului lui Iisus și sărutându-o, în timp ce scânteia de lumină, am sorbit o lacrimă ca rouă de lumină și de viață veșnică.
Atunci, în inima mea slăbită de putere, pustiită de duhul morții, bântuită de vânturile nebuniei și ale simptomelor epileptice, care vroiau să mă doboare, în timp ce conștiința încă veghea, în inima și în duhul meu am simțit o înviorare cu duh de primăvară și cum a înviat un susur de izvoare.
Am căutat să păstrez această stare pe cât am putut, intensificându-mi rugăciunea și starea aproape extatică.
Mereu și mereu am căutat acest lucru…
Și m-am rugat foarte mult în zilele și în vremea ce a urmat acestei minuni, datorită acestei lacrimi de îndurare și de viață, ca bobul de rouă, pe care am sorbit-o de pe picioarele lui Iisus.
De aceea a crescut bucuria în inima mea. Și în această lumină au început să apară cerurile și făpturile cerești, adâncurile, miresmele duhovnicești…
Și duhul meu a văzut, a auzit, a mirosit, a pipăit, a simțit mai puternic toate acestea decât simte omul lumea materială.
Pentru că am luat la cunoștință mental și la nivelul simțurilor mele de o lume nouă, spirituală, care există în veșnicie și care nu se compară cu cea terestră, de aici, decât prin faptul unor asemănări.
Însă cât de enormă este deosebirea dintre această lume a esențelor spirituale și lumea creată, materială!
În primul rând, această lume spirituală, această lumină necreată este făptură și nu este, pentru că din lumină apar și în lumină dispar, fulgerînd în afară de timp, într-o permanentă creație, evoluție și involuție, și reîntoarcere în creație, tot felul de forme dumnezeiești.
Și lumina necreată este creatoare de forme dumnezeiești sau în ea apar acestea. Și e atât de fragilă, de fragedă…că nu am cuvinte ca să o descriu!
Și ea apare în mii și mii de nuanțe de culoare.
Iar miresmele luminii se subțiază și se subtilizează, ca și senzațiile pe care ți le sugerează continua creație, care se multiplică continuu, care se transformă pâlpâind, revelându-se, dăruindu-se din infinitul de dincolo de vreme.
Iar noii creației se văd în zări și aurore de spații cum înmuguresc și înfloresc. Și nimbii lor alcătuiesc bolți cerești și universuri care se împrăștie, care se dăruie continuu…
Însă chipul Tău, Doamne, nu-L văd! Unde ești, Dumnezeul meu?!
Văd cum se dăruie Dumnezeirea, cum Dumnezeu Se dăruie, în mod spiritual, duhului meu.
Și totuși, altădată, am văzut cum chipul meu spiritual era un loc al luminii și, în mod spiritual, vedeam în toate direcțiile.
Nu mai aveam ideea de înainte, în urmă, la dreapta și la stânga, pentru că eram într-un soare, care scânteia și prin el priveam dincolo, deschizându-mi noi universuri și plutind fără de fund și fără de sfârșit.
Și am văzut o piramidă mai mare, fără de sfârșit și o alta, și iar o alta, diferite, în culori străvezii de nespus, înălțându-se mereu și plutind și fiind fără de sfârșit…
Și gândul meu era atunci la Tatăl și la Fiul și la Sfântul Duh Dumnezeu. Iar eu nu mă mai vedeam. Deși eram, parcă nu mai eram, simțindu-mă un cer și o conștiință care existau.
Așa am văzut odată, altădată altfel și iarăși altfel…Iar de voi avea timp și îmi vor reveni în minte acestea, le voi spune.
După cum vedeam lucrurile în lumina lui Dumnezeu, eu-ul meu nu exista decât ca loc și conștiință, în care Dumnezeirea Se oglindea.
Iar dacă Ea nu s-ar fi oglindit în mine, eu aș fi fost un om gol, la fel de gol cum s-a văzut atunci Adam, când a fost izgonit din Eden.
Deci Împărăția Cerurilor, Noul Paradis coboară în noi, când ne realizăm ca oglindă vrednică de a reflecta Divinitatea.
Fără lumina lui Dumnezeu suntem niște oglinzi întunecate și goluri, din care cerul a dispărut și în care Paradisul nu se oglindește.
Și ne rugăm ca să ne purificăm, să învingem greutatea materiei, să fim, să ne simțim atrași spre cer, așa încât așteptăm cu răbdare să vină vremea aceea, când suntem îndeajuns de purificați pentru ca să fim absorbiți în sus, în Împărăția Cerurilor.
Și asta înseamnă să ne spiritualizăm, să ne dematerializăm, adică să ne facem nevăzuți firii materiale, acestor ochi pământești. Să ne transformăm în energie pură, să existăm spiritual și nu material.
Să fim și să nu fim în același timp. Și în acest mod ne putem dematerializa și iarăși materializa.
Și iată de unde pornesc când trag aceste concluzii!
Eram la slujba celei de a doua Învieri[4], care se face în ziua de Paști. Am îngenuncheat la citirea Evangheliei în românește. Când a început lectura ei într-o a doua limbă, am vrut să mă ridic, însă m-am simțit obosit și nu îmi găseam locul mișcându-mă.
Atunci am început ră rostesc „rugăciunea inimii”: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!
În mod treptat, senzația oboselii a dispărut. Am stat în genunchi ascultând cele 12 Evanghelii rostite în limbi străine și, în același timp, concentrându-mă în rugăciunea inimii.
Am stat aproape nemișcat, ca un om încremenit. Și mă simțeam din ce în ce mai ușor și odihnit.
Când m-am ridicat, mi se părea că nu am stat nici în genunchi și nici în picioare: așa de odihnit și de relaxat mă simțeam.
Mă întreb însă: oare, pe calea aceasta, insistând în rugăciune, nu s-ar putea ajunge să învingem gravitația, materia însăși și să ne întoarcem în spirit, ca ființe duhovnicești?!
***
Despre modul cum se disting în stările mistice, de extaz revelator, făpturile care trăiesc în Dumnezeu de făpturile care vor să ne aducă în noi lumină luciferică.
Lumina și senzațiile care vin de la Lucifer, deși sunt strălucitoare, ne aduc o lumină insuficient de pură, care provoacă senzații de neliniște, de gol, de pustietate, de dezgust de viață, de contradicție.
Lumina însă care izvorăște din Dumnezeu este total pură, străvezie, scânteietoare, dăruitoare de liniște, blândă, dă senzații de încântare, de dor de viață, de bucurie și plinătate, care se tot revarsă fără teamă și fără margini.
Ea nu se pierde niciodată ci doar nu se mai vede sau nu se mai simte de către cei care sunt în abisele necunoașterii și ale neîmplinirii duhovnicești.
***
Diabolic
Nu ne interesează ceea ce faci, că acționezi sau stai liniștit. Ne interesează ce gândești. Și noi vrem să-ți extirpăm gândurile, care se îndreaptă împotriva noastră…
Noi vrem să-ți luăm privirea[5] care vorbește împotriva noastră. Vrem să te inhibăm[6]. Și la fel facem și cu forța intelectuală și psihică a maselor.
Vrem ca gândirea ta liberă, trufașă[7], să o stârpim.
De aceea avem memorie de supuși, care le îndeplinim voia.
[1] Voi, viermii. Adică voi, oamenii de nimic.
[2] Din 4 martie 1977:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Cutremurul_din_1977.
[3] Adică Bucureștiul.
[4] La Vecernia din ziua de Paști în care Evanghelia este rostită în mai multe limbi.
[5] Punctul de vedere.
[6] Să te timorăm, să te facem să nu mai gândești și să nu mai scrii și să nu mai vorbești despre lucrurile pe care regimul comunist nu le aprobă.
[7] Intelectualii români erau acuzați de trufie, pentru că nu renunțau la gândire.