Experimentul „platforma” e un desiderat

În discuția despre Bin Laden de la 10 TV de astă seară (2 mai 2011), Grigore Cartianu a vorbit despre democratizarea totală a informației (în online, pe viitor), adică despre atomizarea creatorilor de online, care va fi urmată de cristalizarea lor pe platforme media.

Încercările de acum de cristalizare însă sunt sortite eșecului pentru că nu există sentimentul de creație comună…ci fiecare vrea să iasă în relief la modul singular.

Cristalizarea de acum e haiducească. Trebuie să existe o viziune comună și mai ales un lider real, care să fii dovedit ample valențe în creația media și, alături de el, oameni cu ample valente scriitoricești și editoriale.

Nu e de ajuns să ai o facultate, să ai o cultură editorială, să ai experiență de online pentru a fi parte într-o platformă media.

Pentru o platformă media trebuie să ai geniul de a intui și pune în valoare resursele tale interioare și ale creatorilor tăi de online.

Liderul media e un mareșal cu viziune și potență editorială.

De aceea nu trebuie să trăim cu impresia că dacă vrem…vom și creea platforme media. Pentru așa ceva trebuie o mare experiență dovedită pas cu pas mulți ani la rând.

Opere complete (vol. 8) [17]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 250-262

***

[11 aprilie 1977]

E timpul gol, tu n-ai să vii

Oglindă-a vârstei frăgezimii…

Din muguri înfloresc pustii

Și negurile adâncimii.

*

Vreo mângâiere n-am să cer!

De ce a fost să-mi vii în cale

Și frumusețea  ta să sper

Să-mi fie auroră-n soare?!

*

Te du…dar rupe vălul mrejii

Ce m-a ascuns și te-a ivit,

În anotimpul dulce-al vrajei

Ce te-a șoptit când te-am dorit!

***

Însă cum să te lupți împotriva veșniciei și a întrebărilor ei, ca să o răpui, ca să câștigi împotriva ei?!

***

[12 aprilie 1977]

Iubitul meu, alesul meu, tu erai Făt-Frumosul viselor mele, pe care îl căutam, îl așteptam. Și o viață l-am așteptat ca să vină din pribegiile lui pe țărmuri de glod și foc, de văzduh și de duh.

Te-ș fi urmat…Și te-am urmat până la capătul pământului, al puterilor și al zilelor mele.

Iar eu eram aleasa iubirii tale, văpaia gândurilor, mireasa viselor tale și Cosânzeana aleanului tău.

Dar de mult ai uitat cine am fost și cine erai. Și niciodată nu ți-am pretins mai mult decât să fiu visul și gândul tău.

Tu m-ai vrut roaba ta…Și roabă ți-am fost. Și roabă m-ai făcut…Dar tu n-ai fost și nu te-ai făcut robul meu. Și nici eu n-am vrut asta.

Dar îmi pare că tu ești cel ce ai pierdut prin asta. Și eu sunt cea care am câștigat robindu-mă ție.

Căci iubirea mea a rămas statornică și a crescut în toate lucrurile și faptele.

***

Blue eyes[1]

Mireasa gândurilor mele,

Egala pulsului în Rai,

Fecioară fragedă de grai

Mișcând rotirile de stele.

*

De unde suntem mă chemai,

Când te pierdeai între inele

Și pâlpâirile de stele

Uneau culorile din Rai…

*

Sfântă Fecioară între stele,

Tu rozul purpurei erai

Și alter[2] chip în puls de Rai

Și fulgerul schimbării mele.

*

În veșnicie suntem și nu,

Un chip avem: când eu, când tu,

În Duh de slavă când pierim

Culori și chipuri noi privim![3]

*

Când tu ești floare,

Eu sunt soare.

Când eu sunt vânt,

Tu ești pământ.

Tu ești cireș,

Eu sunt căldură,

Must vioriu,

Cireașă pură.

***

Si tacuises, philosophus mansises. // Dacă tăceai, filosof rămâneai.

***

[20 aprilie 1977]

De-acum iubirea

nu-mi va mai surâde

decât din cerul pustiit de foc.

*

De-acuma, din pocal, otravă

voi bea, încremenind pe loc[4]!

*

Din vânt și din val va curge sânge,

uscate s-ar izbi sunând,

uitate, mările-nghețate

și visul mort și mortul gând.

*

Tunete, fulgere-ncordate[5]

în scânteieri se prăbușesc,

pe bolțile întunecate

sunt umbra fiului ceresc!

***

Prin țesătura înflorată

Carne, os și sânge port.

***

Din iadul beznei se ridică

Iar bubuit clocotitor,

Torentul vieții se despică

Rupând văzduhul cântător.

*

Tristețea surpă bucuria

Din vadul vieții nebătut[6].

***

[6 iulie 1977]

În dragoste e bucurie. Și bucuria nu are margini. Ea e dar și dăruire.

Bucuria nu are întrebări. Dragostea însă are.

Întrebările dragostei sunt mirări care adâncesc bucuria.

Dacă dragostea nu e adâncă întrebările o epuizează. Dar dacă e atunci întrebările se topesc în profunzimi de bucurii fără de margini.

Totul devine plutire, topire, difuzie, profunzime. Și norii bucuriei se difuză, capătă culori de vis. Și culorile devin muzică izvorâtoare cu nuanțe aurii, viorii și argintii.

Le-am văzut, le-am auzit și simțit cu trupul și sufletul etern și infinit.

Și alte păreri și necredința voastră nu mă pot convinge să păstrez tăcerea despre acestea.

***

De ce subtila frumusețe

Te-a prins în undele-i de joc?

De ce mă zbucium de tristețe

Sub ochii tăi de jar și foc?

*

De ce cu sufletul te-nvălui

Și inima ta strigă-n dor?

De ce în preajma ta mă nărui

Ca soarele intrat în nor?

*

Tu ești sfârșitul ce mă-nghite

În întunericul afund,

Nu mă pot rupe de ispite[7],

Care destinul mi-l străpung.

***

[7 august 1977]

O forță mă atrage spre-ntuneric

Deși mă-nclin înspre lumină,

Din fapte, din dorințe, vis de noapte

Se naște și mă sorb întru adânc,

Mă-ndeamnă întunericul să-l cânt.

***

Sufletul meu te-nvăluia.

Prin sângele meu calcă pasul tău.

Gândurile plutind te cheamă

și tu nu vei veni.

*

Că tu nu ești din mine.

Și eu te strig să vii.

Și zadarnic aștept.

*

Tu nu ești din mine

și aș fi vrut ca să fii.

*

De-acum înainte,

părerile de rău sunt târzii.

*

Și toate au fost…prea târzii.

***

Paul Valéry[8] dezvoltă puncte de maximă spiritualitate, puncte abia perceptibile și acestea sunt, în fapt, vârfurile geniale ale operei sale.

*

Raportarea lui Valéry la opera Faust a lui Goethe[9].

Ce păcat că nici până astăzi nu am putut citi, decât în mod fragmentar, din Mon Faust[10] a lui Valéry[11].


[1] În engleză: ochi albaștri.

[2] În latină: alt.

[3] V. eliminată: Gingaș, în flori culorile-nflorim.

[4] V. eliminată: încremenitul joc.

[5] Idem: Tunete, fulgere scăpate.

[6] Nebătut cu pasul, nestrăbătut, netrăit.

[7] V: Neîntreruptele ispite?

[8] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Paul_Val%C3%A9ry.

[9] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Goethe%27s_Faust.

[10] În franceză: Faustul meu.

[11]A se vedea: http://fr.wikipedia.org/wiki/Mon_Faust.

Nevoia de educație

Suntem exasperați de ce se întâmplă cu românii care dau exemple tot mai multe de necivilizație și proastă educație în străinătate.

Am auzit câteva voci, ieri, care au adus în discuție problema școlii românești și a direcției spre care ne îndreptăm, dacă educația nu numai că nu va fi ajutată și întărită, ci se vor desființa – mai departe – instituții de învățământ, reducându-se numărul profesorilor.

Televiziunile au uitat că acum doi-trei ani promovau un șir de reportaje în care nu mai încetau bătăile de joc la adresa profesorilor, fără să studieze realitatea și cauzele. Uită că nu își fac lecțiile când e vorba de a băga în pământ o clasă profesională.

Uită că au dirijat atacul concertat la adresa celor care ar fi trebuit confirmați în poziția de repere și formatori morali (ca preoții și profesorii), iar cazurile ar fi trebuit prezentate în lumina cazuistică autentică și nu în ketchup-ul generalizării.

Acum își dau seama că formatorii morali și factorii educaționali au un rol vital în societate și că trebuie utilizați de urgență…

Reacționăm numai când ne ajunge cuțitul la os, când ne afectează grav, ca în cazul spitalelor desființate, a personalului medical emigrat sau pe picior de plecare, a bolnavilor morți la poarta spitalelor închise și a altor mii rămași fără posibilitatea unui tratament de urgență (sau a unui tratament pur și simplu)…

Reacționăm când vedem că românii sunt needucați și labili psihic, că cedează în fața greutăților și a presiunilor vieții, că nu știu să gestioneze situațiile de criză familială sau financiară, și asta în afară și în văzul lumii, comit fapte reprobabile, crime oribile, se sinucid…

Cum s-au putut degrada mentalitățile, atât de rapid și de dramatic, într-un popor care crede că sănătatea e mai bună decât toate și care, nu demult, visa doar la a-și trimite copiii la școli cât mai înalte?

Arătăm a țară falimentată și falimentară, din care mulți fug și când ajung afară, unii cel puțin, se comportă haotic, nu se adaptează și fac gesturi fatale.

Poate că aveam nevoie de această găleată cu apă rece în cap ca să ne trezim, dar mulți suferă fără nicio vină pentru prostia și hoția altora.

Câțiva ani la rând am scris despre isteria din supermarketuri înainte de sărbători, pentru că mă lua prin totală surprindere violența furiei de a nu avea tot ce s-ar fi putut găsi. Anul acesta nu a mai fost așa…Și nu a mai fost pentru că oamenii nu au mai avut pe cine să invidieze între cei de lângă ei, pentru că s-au regăsit din nou în numitorul comun al sărăciei, al disperării și al grijii de mâine.

E nevoie de palme de la Dumnezeu ca să ne trezim? E nevoie să vedem cum se duce totul de râpă ca să învățăm să fim solidari, să ne vindecăm de ura de clasă pe care ne-a predat-o zeci de ani comunismul, și de indiferența unora față de alții?

Nu există promovare și performanță fără un fundament cultural-motivațional solid!

Profitul pe plan social și profesional are un background intelectual și volițional muncit, lucrat și prelucrat, asumat și dezvoltat.

Oamenii, românii, care au succes și o carieră ascendentă în străinătate au putut accede la a se bucura de o situație prosperă pentru că, oricând la nevoie, au avut o bază de date internă, care se formează și se acumulează în ani mulți de muncă asiduă, nu se naște din frecventarea școlii și a facultății la fără frecvență și nici din răsfoirea plictisită a unor informații sumare, fără efort și fără suferință.

Dorința de a reuși, malignă, poate să propulseze temporar, dar nu va impune pe nimeni ca valoare respectabilă și credința mea este că nici nu va fi trainică această reușită, în ciuda publicității fulminante și vulgare.

Mentalitatea românilor, care consideră că progeniturile lor trebuie să ajungă boieri prin nu contează ce mijloc, lipsa de normalitate a jumătate de secol de comunism în care au fost promovate non-valorile, în care educația civică era ea însăși malformată, ne-a adus în situația de față, pentru că în mulți s-a impregnat dorința maladivă de a ajunge sus fără temeiul unei educații corespunzătoare.

În ultimii douăzeci de ani, românii au trecut de la ura de clasă la ura de-a valma, fără să stea să raționeze pe ce baze trebuie așezată societatea lor, pentru ca ei să se simtă bine.

Ne lipsește o cultură civică, formativă, modelatoare de instincte, care să obișnuiască oamenii să își asume o condiție socială și intelectuală cu responsabilitate, să fie valori la locul și în situația în care se află, fără standarde și visuri intangibile, dar și fără a admite să fie mai puțin decât sunt cu adevărat.

În Japonia mult lăudată, ca în mai toată Asia, oamenii cred într-un implacabil…și n-aș vrea ca românii să înceapă să creadă în predestinație, dar aș vrea ca să înceapă să se asume, să se așeze pe baze stabile…dacă nu ne sufocă lichelismul și golănismul ridicat la suprafață de comuniști și care a găsit vacuum-ul cultural propice – lipsa de educație și de respect pentru educație – ca să se dezvolte.

Da, avem nevoie de educație! Așa cum avem nevoie de doctori, de armată, de pompieri, de o poliție responsabilă, de structuri responsabile și de toate clasele sociale care să funcționeze cum trebuie.

În sfârșit, află și românii că o societate nu poate să funcționeze decât ca un organism, că o unghie sau o măsea care te doare îți face viața un iad și o durere de cap medicală sau educațională (a nu avea spital în care să te tratezi și a avea o educație deficitară care să te ducă la faliment existențial) poate să fie insuportabilă  sau poate devină o encefalită cronică.