În momentele de cumpănă din viața mea, când mi-e greu și mă simt la restriște, mă văd suspendată într-un abis. Și această părăsire e o lepădare de părerea că ar putea exista în această lume lucruri de care să te agăți.

Dacă vrei să te agăți, Dumnezeu îți rupe toate crăcile, pentru că doar El te ține în palmă, pe tine și tot universul cu planete rotitoare.

Când eram mică, aveam două vise care se repetau: unul în care fugeam și deodată mi se tăiau genunchii și nu mai puteam înainta și celălalt în care începeam să zbor, dar eram conștientă că e un lucru nefiresc și muream de frică să nu cad – zburam deși știam că nu pot să zbor și mă înecam de angoasă în vis.

În basmul Făt-Frumos din lacrimă al lui Eminescu, Făt-Frumos și fata Genarului fug până când „li se păru că nu mai pot merge, asemene celor ce vor să fugă în vis și cu toate acestea nu pot”[1].

Exemplu de mai sus e unul ilustrativ pentru felul în care trebuie interpretate visele la Eminescu, pentru că unele dintre ele, cel puțin, nu se încadrează la categoria visului romantic (Albert Béguin: Sufletul romantic și visul).

Visul din copilărie, în care „vorbește prin somn, zâmbind, cu Maica Domnului”[2] e mai degrabă biografic decât romantic.


[1] Eminescu, Proză literară, EPL, 1964, p. 18-19.

[2] Idem, p. 110.

Did you like this? Share it: