Un citat binecunoscut din Eminescu, pe care îl scriu toți liceenii în referate (fără să-l priceapă), este: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”.

Soarele e simbol al Dumnezeirii, iar faptul că soarbe un nor din mare îmi rememorează o altă poezie, a monahiei-poete Cassia (sau Cassiana), și pe care am ascultat-o cu toții de curând:

„Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simțind Dumnezeirea Ta, luând rânduială de mironosiță, și tânduindu-se a adus Ție mir, mai înainte de îngropare, zicând: Vai mie! Că noapte îmi este mie înfierbântarea desfrâului și întunecată și fără de lună pofta păcatului. Primește izvoarele lacrimilor mele, Cel ce scoți cu norii apă din mare (s. n.); pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, Cel ce ai plecat cerurile cu nespusa plecăciune [a întrupării Tale] …”[1].

De asemenea, noaptea fără de lună va reverbera unele situații poetice romantice…


[1] Triod, București, 2000, p. 577.

Did you like this? Share it: