Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Zi: 6 mai 2011

Cei care fac strategii de dezvoltare

…ale onlineului ortodox românesc sunt cei care își asumă cine sunt și ce pot. I-am spus, într-un comentariu, lui Claudiu Bălan la articolul citat.

Noi trebuie să descurajăm joaca de-a onlineul ortodox și anonimatul ortodox la nivel online pentru ca să trecem la subiectul de mare maturitate: viitorul Ortodoxiei online.

Cum să faci ceva credibil ca anonim? Ca anonimul „foarte evlavios”, pe care nu îl poți trage la răspundere pentru ce spune și nici felicita pentru cine este?

Dacă nu ai nume, biografie, dacă nu ești reperabil, dacă nu arăți că poți să înțelegi, să judeci, să te miști într-un domeniu…ce vrei să ne comunici?

Și ce comunici tu…dacă toată ziua copiezi paragrafe din alții, pentru care tu nu ai asudat deloc?

Da, putem să vorbim și trebuie să vorbim despre dezvoltarea onlineului ortodox românesc și din întreaga Ortodoxie multietnică, dacă avem oameni capabili să traducă, să comenteze, să înțeleagă, să prezinte coerent și fără ifose de neam prost o temă, o învățătură, un eveniment, o experiență anume.

Asta e marea problemă a onlineului ortodox: nu avem creatori autentici de conținut de online.

Vrei să știi ceva, să aprofundezi…atunci aprofundează! Scrie un articol, nouă, o carte, 10 despre o temă…prezint-o defalcat, pas cu pas, și ne îmbogățim și noi, cei care citim munca ta de cercetare și ne impulsionezi la ceva asemenea. Dacă ne duce capul…sau ne lasă lenea…

Cam așa văd eu lucrurile din interiorul creației online: e nevoie de seriozitate și de angajare în proiecte personale și nu în compilații de date.

Scrii ceva, chiar și foarte puțin, dar studiat de tine…și se vede diferența dintre furt…și muncă.

Opere complete (vol. 8) [24]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 357-366

***

Bezna. După 25 de ani…

It is time![1] A venit vremea să vorbim. Destul de târziu…dar a venit.

Tăcere, îndepărtează-te!…

Vremuri trecute, prezente și viitoare, ridicați-vă vălul!

Înalță-te făptură, grăiește adevărul fără teamă și reticențe!

Cine-ți stă împotrivă?!…

Inerția vieții de până acum, risipa de forțe, gând și fapte pe alte cărări să se oprească din drumul pieirii!

Fulger, deschide porțile!…

Lumină albă, țâșnește din întuneric!

Pornește, făptură!

Aliluia!…

*

Era în anul Domnului o mie [nouă sute] cincizeci și doi [1952], în a zecea spre a unsprezecea zi a lui Gerar [10-11 ianuarie]. Abia trecuse de miezul nopții[2]

Umbrele își urmau cărările…

Purtătorii ei și-au arătat forța în truditoarea lumină a lămpii și a lanternelor.

„Mâinile sus! Mâinile sus…și nu mișcați!…”.

Amenințarea voia să se înstăpânească, să înlemnească* chipurile, să caște gurile groazei, să-și fâlfâie aripile zgârcite.

„Nu mai țipa atât: trezești copilul!”, a fost răspunsul cuiva…Și au tăcut…Căci nesiguranța și groaza provocată și revărsată de ei se răsfrângea și asupra lor, acum, prin vocea aspră a prinsului[3].

A urmat răscolirea, percheziția.

Dați armele!

Nu avem!, a răspuns grabnic și sigur vocea soției [sale] dragi.

Știm noi că aveți!…Și cutreieratul scormonitor prin casă și-a continuat impulsurile sale stacojii.

Nu e nimic!

Mai caută…Stăruie neîncrederea umbrei mai înălțate.

– În fine: asta e! Le-ați ascuns bine. Nu e nimic de găsit.

V-am spus eu, continuă voioasa soție, înflorind de speranța că totul se va termina cu bine.

Și nu eram decât în preajma începutului!

– Acum, dânsul va merge cu noi pentru câtva timp. Să nu vă alarmați, să nu spuneți prin vecini și la nimeni ce s-a întâmplat. Va veni înapoi, au profetizat ei fără ca să știe.

Și aceasta, cu toate că ei socoteau că ești luat pentru fapte fără noimă

Iar soția [mea cea] dragă s-a grăbit să spună, înviorată și tremurândă: Da, voi tăcea!…

– Dați-i un prosop, un săpun, o perie de dinți și un schimb de rufe!

Trezită la realitatea crudă, cea dragă mie mi-a învălmășit, printre lacrimi și sughițuri, un pachet al despărțirii.

– Acum luați-vă ziua bună!…

Mistuită și pâlpâitoare ca o flacără albă de lumânare iubirea m-a cuprins. Sărutul acela a fost ca un izvor de apă proaspătă și rece, care gâlgâia în inima mea.

Eram grăbit spre cele viitoare. M-am rupt de casa mea ca să plec.

– Mai vrei ceva poate, Lucis[4]!

O înghițitură de apă. Începuse arșița…Și ea mi-a dat un urcior. Am sorbit din el în prag.

Am ieșit pe poarta casei.

Imediat mi s-a înmânat o pereche de ochelari, care trebuia să îmi astupe vederea. Pentru ca să nu mă lege la ochi. Și aceasta pentru că ne modernizaserăm, pentru că eram moderni

Un mers prin noapte, cu șovăitorul pas al orbului, între călcăturile de bocanci ale însoțitorilor.

Am ajuns…

Am poposit într-o încăpere albă, luminată, a corpului de gardă al Securității.

Mi se vânzoleau prin minte posibile întrebări și răspunsuri. După un timp, ca să le fac să tacă în minea mea, am luat un volum care cuprindea Cuvântările lui Mao-Țe-Tung[5].

Am citit din el până ce oameni în uniforme au intrat și mi-au spus: „Acum mergem, hai!”. Și am plecat.

Am urcat într-o mașină. Erau colo și alții. Aveam același tip de ochelari pentru ca să nu vedem nimic.

Cel de alături însă mi-a șoptit ceva, simțind sau uitându-se pe furiș și constatând că, la un moment dat, nimeni nu mai era prin preajmă. Era un moment în care plecaseră ca să mai aducă alți oameni.

A repetat apoi.

– Cine ești?

– Eu sunt…

Da, te cunosc, a răspuns când mi-a aflat numele…Cred că ne duc la București după câte îmi dau seama. Eu am fost adus aci de la mine din sat

Să nu vorbiți!, s-a auzit glasul santinelei.

Și am tăcut. O tăcere neîndurătoare, neagră, și urâtă, rău prevestitoare.

Mașinile au pornit.

Simțeam că erau multe, din ce în ce mai multe.

Pe drum, la un popas, eu am fost luat și introdus într-o mașină mai mică, unde nu era decât o singură persoană civilă. Cred că era unul ca și mine. Alături de noi era șoferul militar și securistul însoțitor.

Am ajuns…

Am înțeles că erau zorii zilei. Și am fost duși într-o incintă. Jos erau mai mulți. Nu ne vedeam unii pe alții dar bănuiam acest lucru după forfota și vânzoleala existentă.

Iarăși am auzit un glas: „Porniți! Mergeți drept înainte! Mergeți pe o punte. Dacă nu sunteți atenți cădeți în groapă”.

Se auzea lemnul scândurii bocănind sub noi.

Credeam și nu credeam ce se petrece cu noi.

Apoi, din nou: „Plecați-vă înainte, mult de tot!”.

Coboram scări și unul a alunecat și a căzut în beznă orbecăind pe scări.

Însoțitorii militari l-au împins cu vârful pistolului pentru ca să se ridice iar el nu știu ce și-a închipuit, că a strigat mai întâi: Nu trage!, iar mai apoi: Trage! Trage!

Am ajuns pe niște coridoare, ne-au împins pe rând în celule și tocmai acolo ni s-au scos ochelarii.

Era iarnă și în celulă era cald. Era vorba de închisoarea Uranus[6]. Mai erau acolo trei indivizi. Toți tăceau și eu de asemenea.

Cât am stat acolo timp de trei zile (și asta mai mult din protestele lor), am aflat următoarele: unul era evreu din Palestina, care a fost prins în România încercând să treacă în Polonia (spunea el că acolo sunt părinții lui și se ducea la ei să-i găsească, acum, la sfârșitul războiului).

Evreul nu dorea să vorbească cu niciunul dintre noi ci doar protesta, strigând la noi și la paznici: Fasciștilor! Fasciștilor!

Al doilea era grec. Un om foarte iritat și irascibil. Acesta luptase în munți, ca partizan comunist în luptele interne de atunci din Grecia.

Acum, atât el cât și soția lui erau închiși în România, unde veniseră ca refugiați. Însă au fost închiși pentru că au fost bănuiți ca fiind spioni.

Cel de al treilea era român din Banatul iugoslav. Fusese prins în Banatul românesc și era cercetat pentru spionaj. Acesta se temea, săracul, că va fi executat.

Eu eram noul venit. Și eram așa de emoționat de parcă aș fi fost bolnav de friguri.

Însă dându-mi seama că e vorba doar de o zi, două de stat aici, am mâncat tot ce mi s-a dat, deși numai de poftă nu era vorba.

Am fost dus la anchetă. Mi s-au luat datele personale pentru recunoaștere. Apoi am fost dus într-o cameră care avea pereții împușcați.

Am fost pus în fața unui proiector, am fost fotografiat și am fost lăsat sub lumina proiectorului în timp ce ofițeri ascunși* îmi puneau diferite întrebări.

După trei zile am fost dus împreună cu alții într-o altă închisoare. Prin contacte fugare, șoptite, am aflat că au fost peste o sută de mașini cu arestați, în total vreo trei-patru sute de oameni.

Aici am fost introdus într-o celulă foarte îngustă. Și am găsit o a doua persoană…și abia aveam loc să stăm. Celula aceasta avea două paturi suprapuse.

Din acest moment și din acest loc va începe și prezentarea celui de al doilea plan al realității, care este negat de mii de oameni, considerat sofisticat de alții și naiv de către pseudoștiință.

De fapt toate datele de până acum au fost expuse cu un alt scop decât acela de a crea un cadru real, pentru că aici avem de-a face cu realități rupte din cotidian, din viață.

Și prezint totul sine ira et studio[7].

Deși, poate, pentru unii voi prezenta teritorii de vis, de fantastic sau magie, de reverie, de somn și somnambulism sau lucruri psihopate, voi mărturisi trăirile mele care urmează pentru a vă arăta cât de reale sunt. Și, mai ales, cât de bine se înglobează ele în ansamblul normal al vieții de detenție și cum se întretaie normalul și anormalul în sfera vieții și a conștiinței umane. Dar totodată vom observa cum stăpânirea de sine și autocontrolul nu sunt depășite sau mai bine-zis nu se lasă a fi depășite.

Stări premergătoare sau chiar caracteristice epilepsiei, schizofreniei și nebuniei, insuflate de demoni, au cutreierat sfera conștiinței mele în unele rânduri.

Ele m-au devastat deși au rămas până la sfârșit sub dominația minții și a inimii mele.

Stadiile demonice dostoievskiene[8] îmi deveniseră familiare în acea vreme, la îndemână și clare. Le manevram, le cream, le aprofundam și le opream când doreau să mă tiranizeze.

Și nu atât prin forța proprie cât prin aportul harului lui Dumnezeu, care întărea atunci puterile mele, pentru că altfel erau depășite.

Căci cel ce se avântă curajos în luptă nu va fi învins chiar dacă va fi zdrobit. Pentru că numai astfel omul se eliberează treptat, trecând de la stadii inferioare la stadii superioare de trăiri duhovnicești.

Și e o luptă deși poate părea un joc.

Pentru că negura[9] nu se bucură atât de zdrobirea unui ins al luminii cât de pierderea lui spirituală definitivă.

Și acest lucru m-a salvat în continuu: speranța și conștiințanu sunt și nu pot fi înfrânt și că mă întorc și mă eliberez în lumină[10].

Iar după orice atac al întunericului[11], care uneori mă copleșea, instituindu-și dominația în mine împotriva vrerii mele, pentru că aspiram mereu la lumină, se revărsa o lumină și mai mare și o bucurie și mai pură și mai scânteietoare în persoana mea.

Și cu timpul au înmugurit în mine temeliile cerului. Și chipurile și făpturile ce-l locuiesc, atmosfera lui și culorile și melodiile care-l străbat m-au străpuns.

Dar pentru ca să nu mă avânt mai înainte de vreme și să vorbesc despre un domeniu incredibil de frumos, în care numai cu timpul și treptat am ajuns, voi reveni la povestirea evenimentelor pas cu pas și care s-au întâmplat așa cum le povestesc.

În așa-zisa celulă de la subsol, odată cu noaptea au venit și umbrele ei. M-am trezit din somn îngrozit. Și spune acest lucru omul care nu a crâcnit în fața morții, care am cutezat și am oprit unitățile noastre, care se retrăgeau înspăimântate din fața tancurilor inamice.

Și am fost martor la modul cum ostașii noștri, plângând își săpau gropi, care erau morminte pentru inamici…în timp ce eu fremătam și inima mea simțea o măreață bucurie, aceea de a muri înfruntând inamicii și moartea în război.

Iar despre starea pe care o aveam în război pot da mărturie toți cei care au fost cu mine în acele vremuri.

Și acum spun aceste lucruri nu din mândrie ci pentru a demonstra că există acel ceva de ordin spiritual, demonii, care dacă nu pot ziua să te atace, în starea de trezie, vin noaptea la tine și îmbracă diferite forme îngrozitoare.

Vin și pătrund în viața ta în forță. Se apropie. Îți stau în preajmă. Dau ocol inimilor și duhurilor noastre transmițându-ne stări de groază.

Iar în somn am visat că a venit la mine un urangutan, care s-a luptat cu mine și care în cele din urmă s-a așezat pe pieptul meu, amenințându-mă și spunându-mi: „Eu sunt stăpân aici!”.

Îmi spunea acest lucru în mod repetat.

Și nu vreau să aud de interpretări științifice și pseudoștiințifice care vor să nege aceste lucruri!

Am citit și cunosc diverse explicații de acest fel. Însă cred că e timpul să privim lucrurile tot mai științific dar din alt punct de vedere. Și acest punct de vedere e următorul: există o lume a materiei și a ființelor vii dar și o lume a duhurilor albe și negre[12], o lume a spiritualului.

De ce să respingem această lume și să nu o supunem cercetării, din moment ce ea apare, se impune în viața noastră?!…

Un om adevărat și cinstit cu sine însuși trebuie să ia în considerare și să cerceteze cu toată seriozitatea orice și sub toate aspectele.

Visul acesta cu urangutanul a revenit și în alte nopți.

Pe plan real, el a apărut chiar de a doua zi. Era anchetatorul meu. O stârpitură de om, mândru, îngâmfat, rău și limitat ca posibilități intelectuale.

M-a chinuit sub toate aspectele. Nu le voi descrie însă aici pentru că nu acesta e scopul acestei scrieri.

În atare condiții, pe cât am putut, mi-am păstrat omenia și dragostea de oameni.

Preferam să sufăr orice, să mor, dar să nu sufere alții din pricina mea.

În felul acesta, pentru a satisface îngâmfarea anchetatorului meu, am recunoscut referitor la persoana mea, am mărturisit lucruri inexacte și grave despre mine, dar care în fața unei minți clare și cu judecată, se va vedea că mărturisirile mele despre mine sunt lipsite de orice logică.

El radia…iar eu eram înfrânt

Recunoscusem înscenarea alcătuită de el și de aceea era bucuros.

După aproximativ două sau trei săptămâni cât a durat această confruntare a mea cu demonul om dar și cu demonul din vis, a urmat o întrerupere a anchetei de câteva zile dar și a viselor demonice.

Demonul fusese înfrânt în mândria lui ca și tatăl său, Lucifer.

Ofițerul anchetator, care a venit în faza următoare a anchetei, s-a purtat foarte omenos cu mine. Și el mi-a mărturisit că totul trebuie luat de la început, că ancheta trebuie să reînceapă de la zero, deoarece antecesorul lui a stabilit despre mine lucruri complet eronate.

Acest lucru se constatase, probabil, la conferința de confruntare a datelor anchetei cu diverse persoane și grupuri.

Iar acum, ceea ce aveam noi de mărturisit era o confruntare a datelor și o recunoaștere a unor fapte și întâmplări de natură politică, pe care organele Securității le cunoșteau cu lux de amănunte și de la alte persoane arestate cu doi ani mai înainte.

Înțelepciunea fiecăruia dintre noi era să cădem pe ceea ce deja era știut.

În această privință, problema în esență nu interesează povestirea de față. Dar în măsura în care trebuit să arăt că toate cele întâmplate cu mine și pe care le-am trăit au fost fenomene reale, cu anumite corelații cu diverse planuri existențiale, mă voi feri la ele, pe cât se poate, ferindu-mă de interpretări ale faptelor.

La sfârșitul tuturor anchetelor a urmat adunarea noastră într-o cameră mai mare unde am încăput aproximativ 40 de persoane. Aici am stat aproape o săptămână.

Știam acum, din discuțiile purtate între noi, că vom merge la altă închisoare și anume la Jilava, care era un fost fort din sistemul defensiv al capitalei din secolul trecut, fortul nr. 13, care era sub pământ[13].

Noaptea am visat o insulă a fericirii, pe care se făcea că de mult o dorisem și că mi-o închipuisem feeric de frumoasă.

I-am visat interiorul cât și exteriorul cu amănunțime.

Și mai era vorba de ceva anume dar despre care nu-mi aduc aminte. Însă acel lucru m-a determinat să spun celor cărora le-am povestit visul, că chiar în ziua aceea voi pleca. Și așa a fost!

În plus, unul dintre deținuții care îmi ascultase visul, m-a întrebat: „Dumneata ai mai fost vreodată la Jilava?”.

De ce?, l-am întrebat eu.

„Pentru că dumneata ai visat aidoma această închisoare…și nu este o insulă a fericirii ci este o citadelă a necazurilor și a nenorocirilor pentru cei care merg acolo”.

Nu văzusem în viața mea această închisoare. Însă ea va fi așa cum mi s-a arătat în vis.

Un vis al clarviziunii[14]. Și nu era primul


[1] În limba engleză: Este timpul!

[2] Și Fericitul Ilie începe să povestească aici modul în care a fost luat de acasă, în miezul nopții și încarcerat.

[3] Cel prins e Fericitul Ilie, care povestește cum s-au petrecut lucrurile cu sine și familia sa.

[4] În limba latină lux, lucis = lumină. Însă doamna Floarea îi spunea Fericitului Ilie Lucică și de aici cred că e acest Lucis.

[5] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mao_Zedong.

[6]Idem:

http://www.gloriagrup.ro/PatriarhiaPhp/departamente/catedrala/Inchisoarea.htm.

[7] Expresie latină: fără ură și părtinire.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sine_ira_et_studio.

[8] Descrise și de Dostoievski în cărțile sale.

[9] Demonii.

[10] În vederea luminii dumnezeiești.

[11] După orice atac demonic asupra mea.

[12] O lume veșnică, în care sunt duhuri albe, Îngerii și Sfinții dar și duhuri negre, demonii și cei nepocăiți.

[13] A se vedea penitenciarul de acum:

http://www.anp-just.ro/unitati/jilava.htm. Fotografii ale închisorii: http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Fortul-Jilava-represiunii-intelectualitatii-Romania_5_291620849.html#.

[14] O vedere înainte, cum se spune în limbajul duhovnicesc.

Prezentul competitiv

Vezi că se uită cu invidie, dacă…altul are ceva mai mult.

Întotdeauna dorința de a avea. Niciodată dorința…de a nu avea.

Puțini sunt cei ce se mai gândesc: uite săracul om, cât e de nefericit și cât de fericit sunt eu! Cei mai mulți vor croaziere, vile, bani, să înoate în bani.

Ești prost dacă nu ai! Și ești deștept dacă ai. Deci a fi bogat e o problemă intelectuală.

Trebuie să-ți arate că are, ca să nu-i jignești inteligența.

Competiția e dură în ziua de azi. Și odată intrat în competiție, trebuie să te țină curelele. Să te țină, chiar dacă te strâng, chiar dacă te simți nefericit și neîmplinit.

Apropo, au uitat să ne spună că alergarea nu duce nicăieri…că ți se pare că-ți trece vântul prin plete, când nu ai timp să miroși nici iarba, nici asfaltul.

Opere complete (vol. 8) [23]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 345-357

***

Imn naturii

De frumusețe voi muri flămând,

de-alunecare zveltă în avânt,

a formelor în limpezimi de gând,

când florile se scutură în vânt.

*

Că te-am iubit sub strașina luminii,

făptură mlădioasă, pârguită,

când te priveau în taină toți vecinii

de plâns, de-alean, de doruri ispitită…

*

Că nu erai de nimeni cunoscută

și tu doreai, doar tu să te cunoști

prin tine însăți, cea necunoscută,

și să cunoști a gândurilor oști

*

Și de-am iubit cu patimă furtuna

era de dragul tău, ca să mă pierd,

cu viforul de forme să fiu una,

să pot adânc adâncul să-ți dezmierd.

*

Dar tu tot fugi și eu rămân în urmă

să te privesc pierzându-te din ochi

iar patima și dorul cugetul[1] mi-l scurmă

noi profunzimi prind forme și dau ochi.

*

Și voi muri flămând de frumusețe,

căci am iubit și dansul și făptura

îmbrățișate-n farmec să ne-nvețe

ce dragoste ascunde nefăptura.

***

Că arta e contact

cu ce e și e fum

și piere de sub tact…

O, călător și drum![2]

***

[28 septembrie 1978]

Din amintiri trăim în viitor,

Iubita mea iubirea mi-a păstrat,

În calmul serii gândul nevisat

Ca să visez în inimă surpat.

***

Despre forțe[3]

Există forțe materiale, fizice și există forțe psihice și altele spirituale. Pe diferite trepte, nivele sau încrengături, substraturi.

Oricum am vrea să le spunem sunt aspecte care există, pe care le primim sau care se găsesc în echilibru sau dezechilibru ori în căutare de echilibrare sau pornite spre dezechilibrare.

Vreau să vorbesc despre forțele în echilibru (aproximativ vorbind). Căci forțe perfect echilibrate dacă se găsesc sau nu depinde de o serie de factori de existență sau de judecată.

Forțele în echilibru spiritual: în momentul când un factor dispare sau absentează intermitent sau temporar face să se resimtă diferențe la nivelul echilibrului.

Inițial apare starea de dezechilibru, care poate să se continue și să se permanentizeze. Sau să meargă spre anihilarea totală a echilibrului, căreia îi urmează prăbușirea.

Ori, într-un caz favorabil, să se refacă un echilibru sub alte forme, continuând în acest fel echilibrul existent.

Așa se explică apariția grupurilor sociale, dintre care grupul familiei este celula de bază.

De echilibrul și forța acestor celule[4] depind structurile și metaconstrucțiile sociale, forța și viabilitatea lor ulterioară.

Aceste forțe sunt într-o permanentă schimbare pro sau contra echilibrului. Dinamica lor, dacă este accentuată, este optimizată, încurajată, devine rodnică.

Dinamica regresivă este însă pesimistă, neîntreprinzătoare, uneori statică și dezagregantă.

***

Strigați din surle și din bucium

din prăbușiri, din chinuri și din moarte,

din bucurii, din flăcări și din zbucium,

din tot ce aripi va să poarte

*

Fanfare-n simțuri și furtuni,

în gânduri fulgere s-aprindă…

Tu, bezna nopții, stea detuni

lucind în veșnică oglindă!

*

Să crească-n ceruri noi inele,

culori și bucurii în spume,

ce rezidindu-se-ntre ele

să scânteieze-n nouă lume.

*

Ce vifor mare ne cuprinde!

Noi constelații se deschid!

Că spiritul nu-l mai cuprinde

nici trup, nici vorbă și nici gând.

*

De aceea umblu peste valuri

și bat cu vântul și pustiul,

să-mi suflu veșnicele maluri,

căci nu e moarte….E doar viul!…

*

Etern, de-a pururea în slavă,

și în țarini, și-n adânc,

și nu e casă, nu e navă

și nu e zid ce să nu-l plâng![5]

***

[12 decembrie 1978]

De-ați auzi ale norilor dulci cânturi

Și ați vedea cu ochii lumi ce nu-s

Decât în cerul soarelui apus

V-ați risipi cu drag în patru vânturi.

*

Când pieptul meu se vântură spre zări,

Ce dor mă poartă nu pot să-l răpun

Și-n strălucirea soarelui apun

Cu mările în limpezi destrămări.

*

Și mă adună aburi și culori

Ce vaporoase, fără-ntruchipare

Răsar, și aninându-se-a* cântare

Pe apele ce-mi fulgeră-n fiori.

***

[5 februarie 1979]

Ne-am scurs cu veacul,

clipă în pridvor

și umbră ce se pierde

în vânt și nor.

***

[11 martie 1979]

Gânduri astronomice

Genuni de neguri se arată

sorbind lumina întrupată;

și în energie afânată

lumina învie, necreată.

*

Iar cosmice-nfloriri de sus

sunt raze-ntoarse spre apus

de-atâta dor, de-atâta dus,

acuma sunt și parcă nu-s.

*

Fântâni ce cad, fântâni cer sorb

întru-ntuneric tot mai orb,

și albul cald* și negrul corb

spre negrul corb, spre negrul corb.

*

Și-adoarme totul în răstimp…

Și din tăcere iar…în timp,

țâșnesc havuze-n contra-timp,

cresc norii cerului olimp[6].

*

Visez genunile de aur

și de argint și de vâlvori,

încolăcite de balaur

și-arzând în miile de sori.

*

Cum nu-i sfârșit, nici început

din veșnicii în veșnicii,

biet început în ne-nceput,

iuțeala curgerii sfâșii!…

*

De-atât de sus privind mișcarea

și curgerea luminii-n foc

văd tot cuprins de nemișcare

și spațiul piere și nu-i loc [7].

*

Când toate-s fulgere ce curg

nemișcător ne pare cerul,

ne-ncremenește adevărul,

coroanele rotind ne scurg.

*

Prin timp și spațiu să purtăm

cununi în noi, încununând…

La nunta cui mâncând și bând?!…

Plecați-vă, să ne-nchinăm!

*

Să ne-nchinăm, să lăudăm,

cântarea-n noi s-o-nflăcărăm,

de din adâncuri de tării

în bucurii pierind de vii.

*

Surpați de patimă și dor

în trup de duh nepieritor

când sunt sorbit[8] să fiu nemuritor

n-am bucuria ca să mor.

***

[Urmează trei pagini nescrise.]

***

III

Nu coborî din veșnicie!…

…Mă cheamă iar pururi[9], Marie,

Din negurile ce m-adie!

*

Căci ideile, impulsurile, simțirile, vorbele îngerești nu au structura și conținutul celor omenești decât prin asemănare.

Bucuria e atmosfera permanentă a duhului îngeresc, care e permanent în Dumnezeu. Și chiar întristarea sau alte sentimente asemănătoare ei, ca durerea, teama etc. nu alterează, nu schimbă fondul, ci uneori nuanțează tabloul, peisajul precum culorile.

De aceea ei sunt feriți de cădere. Și noi vom fi ca ei dacă ne vom învrednici [de această stare duhovnicească].

*

IV

O, negura mă tot subție[10]

De ce m-am rupt de veșnicie,

Marie, pururea Marie!

***

Communication des Anges[11]

Comunicarea între Îngeri și între Îngeri și oameni se face prin suflu concentric de zone de cercuri.

O zonă concentrică de lumină se apropie de alta ca sfera unei flăcări sau a unei lumini de zona unei alte flăcări.

Ele se pot întrepătrunde. Pot trece una prin alta. Se pot suprapune. Pot coexista în același loc.

Și din punct de vedere material există această posibilitate deși o lumină mai mică dispare și nu se mai observă în cadrul unei lumini mai puternice.

Comunicarea se face atunci când inima sau duhul tău simte o dulceață sau vede o lumină de o nuanță diferită, proaspătă, grăitoare sau aude susurând o voce.

***

I

2. Roz-alb, culoarea ta cea vie,

Pierdută-n zare[12]

3. Se pierde în zarea ce învie

1. Coboară, dulcea mea, Marie!

*

II

Robit pridvorului ceresc,

Pe lespezi cad și pribegesc

Și-n ce găsesc nu mă găsesc!

***

[Fragment de filă A4 (care a fost ruptă în 4 bucăți),  care e notat cu 9 (scris cu creionul) și care conține două fragmente, din două stofe, scrise cu pix de culoare roșie.]

Dec

întrup

lucrar

de m

trupur

*

Ocean de spirit m

Și timpul gol s-ap

Din soare vin lume

Culeg în roua zi


[1] V: sufletul.

[2] Variantă a strofei de la p. 333.

[3] La această pagină am găsit un semn de carte nescris. Pe el există doar urme de pix de culoare neagră și verde.

[4] A familiilor umane.

[5] E a doua variantă a versului final. Prima era: și niciun zid, și nici nu plâng.

[6] Cresc norii slavei dumnezeiești din cerul prea înalt.

[7] Ultimele două versuri au variante eliminate cât și variante păstrate în M.

Variantele eliminate de autor:

„mă simt cuprins de nemișcarea

cea fără spațiu, fără loc”.

Ultimul vers al strofei prezintă și varianta: în care spațiul n-are loc.

Variantele păstrate de autor:

„se-ntinde alene nemișcarea

și spațiul piere-n gând de foc”.

[8] Cu sensul de absorbit de lumina dumnezeiască. Varianta primă, eliminată: sortit.

[9] Mă cheamă din nou în veșnicie, Pururea Fecioară!

[10] Mă tot subțiază

[11] În limba franceză: Comunicarea între Îngeri.

[12] Vers eliminat de autor.

Predică la duminica a 3-a după Paști (2011)

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Apostolul zilei, care vorbește despre alegerea și hirotonirea primilor Diaconi ai Bisericii (F. Ap. 6, 1-7) e pus în paralel cu iubirea și grija Sfintelor Femei Mironosițe, care au venit la mormânt ca să ungă trupul Său cu miresme (aromata, gr.) (Mc. 15, 43-47; 16, 1-8) și prin aceasta Evanghelia zilei fiind o reconfirmare a învierii Sale din morți.

De aceea, din nou: Hristos a înviat!…pentru că praznicul Învierii Domnului, ca și Postul Mare, e unul de cursă lungă. E o călătorie bucuroasă spre înțelegeri teologice tot mai frumoase despre Hristos, Cel Înviat din morți pentru noi și despre rolul nostru în Biserica Sa.

Dacă Apostolul zilei arată că diaconatul este o instituție dumnezeiască în Biserică, de sine stătătoare (în limba greacă diaconia însemnând slujire…și de aici rolul diaconului de ajutător/de împreună slujitor cu preotul și episcopul în slujirea liturgică), Evanghelia zilei însă ne vorbește despre niște Femei Sfinte, care nu au făcut altceva decât să cumpere miresme pentru ca să Îi ungă trupul potrivit tradiției evreiești.

Numai că nu au cumpărat miresme / aromate pentru că așa era obiceiul ci pentru că Îl ascultaseră și Îl iubeau pe Hristos și prin această slujire a lor plină de dragoste doreau să își arate recunoștința față de El.

Nu, nu e întâmplătoare conexiunea dintre Apostolul și Evanghelia zilei! Ci e un răspuns pertinent la întrebarea care este rolul ierarhiei și al poporului credincios în Biserică.

Dacă diaconii îi ajută pe preoți și pe episcopi în slujirea liturgică, învățătorească și administrativă, poporul credincios trebuie să se implice activ în viața Bisericii ajutând ierarhia bisericească în ample forme. Și trebuie să-i învățăm pe credincioșii noștri cu starea de oameni vii, energici, implicați în viața Bisericii.

Iar această împreună slujire a ierarhiei cu poporul credincios se petrece pretutindeni în viața reală a Bisericilor și a Mănăstirilor ortodoxe, fără ca să ne uităm atribuțiile personale.

Bărbații și femeile credincioase sunt și astăzi purtători de miresme în Biserică, în comunitate și în lume. Pentru că prin ceea ce sunt și fac mărturisesc că sunt martori ai învierii lui Hristos.

Însă, cu precădere, femeile credincioase sunt atente și implicate în bunul mers liturgic al Bisericii. Pentru că  pregătesc materia liturgică, adică prescuri, colivi și prinoase, dar se ocupă și de frumusețea, curățenia și întreținerea unei atmosfere evlavioase în Biserică.

Și acolo unde bărbații și femeile nu sunt implicați activ în viața comunitară, în sensul să vândă lumânări sau să pregătească anafura sau să aducă ramuri de salcie sau să pregătească vasele pentru agheasmă sau să bată toaca și să tragă clopotul și, în special, să cânte în Biserică, se observă starea lor de spectatori și nu de oameni cărora le pasă de ceea ce se petrece în Biserică sau care nu se bucură în mod real la nivel comunitar.

În Biserică și în comunitate e nevoie de aportul tuturor.

E nevoie de stabilitate, de respect, de bun simț, de împlinirea conștiincioasă a atribuțiilor personale. Și când din ambele părți se observă implicarea totală, atât a preoților cât și a credincioșilor, se înțelege că Biserica e a tuturora și nu doar a slujitorilor hirotoniți ca să slujească în ea.

Și în România la această dată, cu harul lui Dumnezeu, experimentăm din plin extinderea vieții bisericești în comunitate și societate.

Învățământul religios, modul de exprimare amplu al Bisericii în diverse medii de comunicare, construirea de noi Biserici, de cantine sociale, de instituții de învățământ și de sănătate, extinderea și diversificarea planurilor predicatoriale și catehetice sunt tot atâtea iradieri reale și constante ale vieții divino-umane a Bisericii în comunitățile ortodoxe, în societatea românească în ansamblu ei dar și dincolo de granițele țării, prin structurile eclesiale (mitropolii și arhiepiscopii) ale Bisericii Ortodoxe Române din diaspora.

Tot acest angrenaj complex care înseamnă viață bisericească are însă nevoie de fiecare dintre noi. Și prin fiecare carte citită, prin fiecare încercare de a lupta cu patimile din noi, prin fiecare milostenie și cuvânt bun spus altora ajutăm la o tot mai dinamică și profundă viață bisericească.

Pentru că orice schimbare în bine a cuiva, cu ajutorul lui Dumnezeu, e o schimbare în bine benefică pentru comunitatea căreia îi aparține și pentru societate în general.

Iar rolul fiecăruia în Biserică este rânduit de Dumnezeu în mod liturgic, unii fiind slujitorii hirotoniți iar alții credincioșii botezați și conduși spre mântuire de către cei rânduiți de Dumnezeu spre a fi episcopi, preoți și diaconi.

Însă toți avem același scop în viață: moștenirea Împărăției lui Dumnezeu, pentru a trăi veșnic împreună cu Hristos Dumnezeu, Cel mort și înviat pentru noi.

Fără moștenirea vieții veșnice nu ne e de folos hirotonirea întru preot, cum nu ne e de folos nici că ne-am botezat și am venit la Biserică. Dacă nu ne-am schimbat viața pentru ca să ne umplem de slava Sa nu am făcut nimic bun cu noi și cu viața noastră.

Și dacă înțelegem profund lucrurile Bisericii nu ne mai e rușine să batem clopotul (pentru că el e o chemare la pocăință), nu ne mai e rușine să postim, să ne închinăm, să venim constant la Biserică, să citim cărți sfinte, să ne spovedim și să ne împărtășim, pentru că am devenit cu totul alții.

Iar duminica de astăzi, când ne vorbește despre Sfintele Femei Mironosițe ne vorbește despre oameni schimbați de întâlnirea lor cu Hristos Dumnezeu.

Pentru că pe fiecare zi ne schimbăm în Biserică, suntem alții, dacă dorim noutatea mântuirii în ființa noastră.

Și prin această experimentare a vieții bisericești înțelegem cu toții cât de tainică și de anevoioasă e mântuirea dar, în primul rând, că ea, mântuirea noastră, e o umplere de viața lui Dumnezeu, e o schimbare a noastră de către Dumnezeu și care este foarte subtilă, pe măsura deschiderii, a înaintării noastre în cunoașterea și iubirea Lui.

Iar dacă trecem de la ceea ce se vede la ceea ce nu se vede în Biserică, dar care ne umple de pace, de bucurie, de mirul frumuseții lui Dumnezeu, atunci învățăm să cinstim toată această iconografie a vieții bisericești care ne conduce la o viață sfântă în comuniune cu Dumnezeu.

Fiindcă ceea ce ne conduce spre El e dragostea de a-L cunoaște și mai mult și cunoașterea Lui și mai mare ne umple de o tot mai profundă atenție vizavi de Biserica Sa și de toți oamenii.

Iar mirul care contează și despre care vorbește în profunzime duminica de astăzi e tocmai aducerea noastră integrală lui Dumnezeu, pentru ca El să ne înfrumusețeze cu frumusețea Sa cea veșnică.

Dar pentru a ajunge la starea duhovnicească a umplerii de frumusețea Lui trebuie să începem cu iubirea față de viața și slujbele Bisericii, cu atenția la confrații noștri, cu grija față de curăția și dreptatea gândurilor, a sentimentelor și a intențiilor noastre.

De aici trebuie să pornim: de la a vinde ceea ce e rău în noi, de la a ne depărta de patimi, pentru a cumpăra ceea ce e bun, adică pentru a face fapte frumoase în viața noastră.

Iar dacă aruncăm răul din noi și ne umplem de faptele luminii Sale, Îl vom vedea pe Cel înviat a treia zi din morți, Care ne va chema să moștenim Împărăția Sa cea veșnică. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort