Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 357-366

***

Bezna. După 25 de ani…

It is time![1] A venit vremea să vorbim. Destul de târziu…dar a venit.

Tăcere, îndepărtează-te!…

Vremuri trecute, prezente și viitoare, ridicați-vă vălul!

Înalță-te făptură, grăiește adevărul fără teamă și reticențe!

Cine-ți stă împotrivă?!…

Inerția vieții de până acum, risipa de forțe, gând și fapte pe alte cărări să se oprească din drumul pieirii!

Fulger, deschide porțile!…

Lumină albă, țâșnește din întuneric!

Pornește, făptură!

Aliluia!…

*

Era în anul Domnului o mie [nouă sute] cincizeci și doi [1952], în a zecea spre a unsprezecea zi a lui Gerar [10-11 ianuarie]. Abia trecuse de miezul nopții[2]

Umbrele își urmau cărările…

Purtătorii ei și-au arătat forța în truditoarea lumină a lămpii și a lanternelor.

„Mâinile sus! Mâinile sus…și nu mișcați!…”.

Amenințarea voia să se înstăpânească, să înlemnească* chipurile, să caște gurile groazei, să-și fâlfâie aripile zgârcite.

„Nu mai țipa atât: trezești copilul!”, a fost răspunsul cuiva…Și au tăcut…Căci nesiguranța și groaza provocată și revărsată de ei se răsfrângea și asupra lor, acum, prin vocea aspră a prinsului[3].

A urmat răscolirea, percheziția.

Dați armele!

Nu avem!, a răspuns grabnic și sigur vocea soției [sale] dragi.

Știm noi că aveți!…Și cutreieratul scormonitor prin casă și-a continuat impulsurile sale stacojii.

Nu e nimic!

Mai caută…Stăruie neîncrederea umbrei mai înălțate.

– În fine: asta e! Le-ați ascuns bine. Nu e nimic de găsit.

V-am spus eu, continuă voioasa soție, înflorind de speranța că totul se va termina cu bine.

Și nu eram decât în preajma începutului!

– Acum, dânsul va merge cu noi pentru câtva timp. Să nu vă alarmați, să nu spuneți prin vecini și la nimeni ce s-a întâmplat. Va veni înapoi, au profetizat ei fără ca să știe.

Și aceasta, cu toate că ei socoteau că ești luat pentru fapte fără noimă

Iar soția [mea cea] dragă s-a grăbit să spună, înviorată și tremurândă: Da, voi tăcea!…

– Dați-i un prosop, un săpun, o perie de dinți și un schimb de rufe!

Trezită la realitatea crudă, cea dragă mie mi-a învălmășit, printre lacrimi și sughițuri, un pachet al despărțirii.

– Acum luați-vă ziua bună!…

Mistuită și pâlpâitoare ca o flacără albă de lumânare iubirea m-a cuprins. Sărutul acela a fost ca un izvor de apă proaspătă și rece, care gâlgâia în inima mea.

Eram grăbit spre cele viitoare. M-am rupt de casa mea ca să plec.

– Mai vrei ceva poate, Lucis[4]!

O înghițitură de apă. Începuse arșița…Și ea mi-a dat un urcior. Am sorbit din el în prag.

Am ieșit pe poarta casei.

Imediat mi s-a înmânat o pereche de ochelari, care trebuia să îmi astupe vederea. Pentru ca să nu mă lege la ochi. Și aceasta pentru că ne modernizaserăm, pentru că eram moderni

Un mers prin noapte, cu șovăitorul pas al orbului, între călcăturile de bocanci ale însoțitorilor.

Am ajuns…

Am poposit într-o încăpere albă, luminată, a corpului de gardă al Securității.

Mi se vânzoleau prin minte posibile întrebări și răspunsuri. După un timp, ca să le fac să tacă în minea mea, am luat un volum care cuprindea Cuvântările lui Mao-Țe-Tung[5].

Am citit din el până ce oameni în uniforme au intrat și mi-au spus: „Acum mergem, hai!”. Și am plecat.

Am urcat într-o mașină. Erau colo și alții. Aveam același tip de ochelari pentru ca să nu vedem nimic.

Cel de alături însă mi-a șoptit ceva, simțind sau uitându-se pe furiș și constatând că, la un moment dat, nimeni nu mai era prin preajmă. Era un moment în care plecaseră ca să mai aducă alți oameni.

A repetat apoi.

– Cine ești?

– Eu sunt…

Da, te cunosc, a răspuns când mi-a aflat numele…Cred că ne duc la București după câte îmi dau seama. Eu am fost adus aci de la mine din sat

Să nu vorbiți!, s-a auzit glasul santinelei.

Și am tăcut. O tăcere neîndurătoare, neagră, și urâtă, rău prevestitoare.

Mașinile au pornit.

Simțeam că erau multe, din ce în ce mai multe.

Pe drum, la un popas, eu am fost luat și introdus într-o mașină mai mică, unde nu era decât o singură persoană civilă. Cred că era unul ca și mine. Alături de noi era șoferul militar și securistul însoțitor.

Am ajuns…

Am înțeles că erau zorii zilei. Și am fost duși într-o incintă. Jos erau mai mulți. Nu ne vedeam unii pe alții dar bănuiam acest lucru după forfota și vânzoleala existentă.

Iarăși am auzit un glas: „Porniți! Mergeți drept înainte! Mergeți pe o punte. Dacă nu sunteți atenți cădeți în groapă”.

Se auzea lemnul scândurii bocănind sub noi.

Credeam și nu credeam ce se petrece cu noi.

Apoi, din nou: „Plecați-vă înainte, mult de tot!”.

Coboram scări și unul a alunecat și a căzut în beznă orbecăind pe scări.

Însoțitorii militari l-au împins cu vârful pistolului pentru ca să se ridice iar el nu știu ce și-a închipuit, că a strigat mai întâi: Nu trage!, iar mai apoi: Trage! Trage!

Am ajuns pe niște coridoare, ne-au împins pe rând în celule și tocmai acolo ni s-au scos ochelarii.

Era iarnă și în celulă era cald. Era vorba de închisoarea Uranus[6]. Mai erau acolo trei indivizi. Toți tăceau și eu de asemenea.

Cât am stat acolo timp de trei zile (și asta mai mult din protestele lor), am aflat următoarele: unul era evreu din Palestina, care a fost prins în România încercând să treacă în Polonia (spunea el că acolo sunt părinții lui și se ducea la ei să-i găsească, acum, la sfârșitul războiului).

Evreul nu dorea să vorbească cu niciunul dintre noi ci doar protesta, strigând la noi și la paznici: Fasciștilor! Fasciștilor!

Al doilea era grec. Un om foarte iritat și irascibil. Acesta luptase în munți, ca partizan comunist în luptele interne de atunci din Grecia.

Acum, atât el cât și soția lui erau închiși în România, unde veniseră ca refugiați. Însă au fost închiși pentru că au fost bănuiți ca fiind spioni.

Cel de al treilea era român din Banatul iugoslav. Fusese prins în Banatul românesc și era cercetat pentru spionaj. Acesta se temea, săracul, că va fi executat.

Eu eram noul venit. Și eram așa de emoționat de parcă aș fi fost bolnav de friguri.

Însă dându-mi seama că e vorba doar de o zi, două de stat aici, am mâncat tot ce mi s-a dat, deși numai de poftă nu era vorba.

Am fost dus la anchetă. Mi s-au luat datele personale pentru recunoaștere. Apoi am fost dus într-o cameră care avea pereții împușcați.

Am fost pus în fața unui proiector, am fost fotografiat și am fost lăsat sub lumina proiectorului în timp ce ofițeri ascunși* îmi puneau diferite întrebări.

După trei zile am fost dus împreună cu alții într-o altă închisoare. Prin contacte fugare, șoptite, am aflat că au fost peste o sută de mașini cu arestați, în total vreo trei-patru sute de oameni.

Aici am fost introdus într-o celulă foarte îngustă. Și am găsit o a doua persoană…și abia aveam loc să stăm. Celula aceasta avea două paturi suprapuse.

Din acest moment și din acest loc va începe și prezentarea celui de al doilea plan al realității, care este negat de mii de oameni, considerat sofisticat de alții și naiv de către pseudoștiință.

De fapt toate datele de până acum au fost expuse cu un alt scop decât acela de a crea un cadru real, pentru că aici avem de-a face cu realități rupte din cotidian, din viață.

Și prezint totul sine ira et studio[7].

Deși, poate, pentru unii voi prezenta teritorii de vis, de fantastic sau magie, de reverie, de somn și somnambulism sau lucruri psihopate, voi mărturisi trăirile mele care urmează pentru a vă arăta cât de reale sunt. Și, mai ales, cât de bine se înglobează ele în ansamblul normal al vieții de detenție și cum se întretaie normalul și anormalul în sfera vieții și a conștiinței umane. Dar totodată vom observa cum stăpânirea de sine și autocontrolul nu sunt depășite sau mai bine-zis nu se lasă a fi depășite.

Stări premergătoare sau chiar caracteristice epilepsiei, schizofreniei și nebuniei, insuflate de demoni, au cutreierat sfera conștiinței mele în unele rânduri.

Ele m-au devastat deși au rămas până la sfârșit sub dominația minții și a inimii mele.

Stadiile demonice dostoievskiene[8] îmi deveniseră familiare în acea vreme, la îndemână și clare. Le manevram, le cream, le aprofundam și le opream când doreau să mă tiranizeze.

Și nu atât prin forța proprie cât prin aportul harului lui Dumnezeu, care întărea atunci puterile mele, pentru că altfel erau depășite.

Căci cel ce se avântă curajos în luptă nu va fi învins chiar dacă va fi zdrobit. Pentru că numai astfel omul se eliberează treptat, trecând de la stadii inferioare la stadii superioare de trăiri duhovnicești.

Și e o luptă deși poate părea un joc.

Pentru că negura[9] nu se bucură atât de zdrobirea unui ins al luminii cât de pierderea lui spirituală definitivă.

Și acest lucru m-a salvat în continuu: speranța și conștiințanu sunt și nu pot fi înfrânt și că mă întorc și mă eliberez în lumină[10].

Iar după orice atac al întunericului[11], care uneori mă copleșea, instituindu-și dominația în mine împotriva vrerii mele, pentru că aspiram mereu la lumină, se revărsa o lumină și mai mare și o bucurie și mai pură și mai scânteietoare în persoana mea.

Și cu timpul au înmugurit în mine temeliile cerului. Și chipurile și făpturile ce-l locuiesc, atmosfera lui și culorile și melodiile care-l străbat m-au străpuns.

Dar pentru ca să nu mă avânt mai înainte de vreme și să vorbesc despre un domeniu incredibil de frumos, în care numai cu timpul și treptat am ajuns, voi reveni la povestirea evenimentelor pas cu pas și care s-au întâmplat așa cum le povestesc.

În așa-zisa celulă de la subsol, odată cu noaptea au venit și umbrele ei. M-am trezit din somn îngrozit. Și spune acest lucru omul care nu a crâcnit în fața morții, care am cutezat și am oprit unitățile noastre, care se retrăgeau înspăimântate din fața tancurilor inamice.

Și am fost martor la modul cum ostașii noștri, plângând își săpau gropi, care erau morminte pentru inamici…în timp ce eu fremătam și inima mea simțea o măreață bucurie, aceea de a muri înfruntând inamicii și moartea în război.

Iar despre starea pe care o aveam în război pot da mărturie toți cei care au fost cu mine în acele vremuri.

Și acum spun aceste lucruri nu din mândrie ci pentru a demonstra că există acel ceva de ordin spiritual, demonii, care dacă nu pot ziua să te atace, în starea de trezie, vin noaptea la tine și îmbracă diferite forme îngrozitoare.

Vin și pătrund în viața ta în forță. Se apropie. Îți stau în preajmă. Dau ocol inimilor și duhurilor noastre transmițându-ne stări de groază.

Iar în somn am visat că a venit la mine un urangutan, care s-a luptat cu mine și care în cele din urmă s-a așezat pe pieptul meu, amenințându-mă și spunându-mi: „Eu sunt stăpân aici!”.

Îmi spunea acest lucru în mod repetat.

Și nu vreau să aud de interpretări științifice și pseudoștiințifice care vor să nege aceste lucruri!

Am citit și cunosc diverse explicații de acest fel. Însă cred că e timpul să privim lucrurile tot mai științific dar din alt punct de vedere. Și acest punct de vedere e următorul: există o lume a materiei și a ființelor vii dar și o lume a duhurilor albe și negre[12], o lume a spiritualului.

De ce să respingem această lume și să nu o supunem cercetării, din moment ce ea apare, se impune în viața noastră?!…

Un om adevărat și cinstit cu sine însuși trebuie să ia în considerare și să cerceteze cu toată seriozitatea orice și sub toate aspectele.

Visul acesta cu urangutanul a revenit și în alte nopți.

Pe plan real, el a apărut chiar de a doua zi. Era anchetatorul meu. O stârpitură de om, mândru, îngâmfat, rău și limitat ca posibilități intelectuale.

M-a chinuit sub toate aspectele. Nu le voi descrie însă aici pentru că nu acesta e scopul acestei scrieri.

În atare condiții, pe cât am putut, mi-am păstrat omenia și dragostea de oameni.

Preferam să sufăr orice, să mor, dar să nu sufere alții din pricina mea.

În felul acesta, pentru a satisface îngâmfarea anchetatorului meu, am recunoscut referitor la persoana mea, am mărturisit lucruri inexacte și grave despre mine, dar care în fața unei minți clare și cu judecată, se va vedea că mărturisirile mele despre mine sunt lipsite de orice logică.

El radia…iar eu eram înfrânt

Recunoscusem înscenarea alcătuită de el și de aceea era bucuros.

După aproximativ două sau trei săptămâni cât a durat această confruntare a mea cu demonul om dar și cu demonul din vis, a urmat o întrerupere a anchetei de câteva zile dar și a viselor demonice.

Demonul fusese înfrânt în mândria lui ca și tatăl său, Lucifer.

Ofițerul anchetator, care a venit în faza următoare a anchetei, s-a purtat foarte omenos cu mine. Și el mi-a mărturisit că totul trebuie luat de la început, că ancheta trebuie să reînceapă de la zero, deoarece antecesorul lui a stabilit despre mine lucruri complet eronate.

Acest lucru se constatase, probabil, la conferința de confruntare a datelor anchetei cu diverse persoane și grupuri.

Iar acum, ceea ce aveam noi de mărturisit era o confruntare a datelor și o recunoaștere a unor fapte și întâmplări de natură politică, pe care organele Securității le cunoșteau cu lux de amănunte și de la alte persoane arestate cu doi ani mai înainte.

Înțelepciunea fiecăruia dintre noi era să cădem pe ceea ce deja era știut.

În această privință, problema în esență nu interesează povestirea de față. Dar în măsura în care trebuit să arăt că toate cele întâmplate cu mine și pe care le-am trăit au fost fenomene reale, cu anumite corelații cu diverse planuri existențiale, mă voi feri la ele, pe cât se poate, ferindu-mă de interpretări ale faptelor.

La sfârșitul tuturor anchetelor a urmat adunarea noastră într-o cameră mai mare unde am încăput aproximativ 40 de persoane. Aici am stat aproape o săptămână.

Știam acum, din discuțiile purtate între noi, că vom merge la altă închisoare și anume la Jilava, care era un fost fort din sistemul defensiv al capitalei din secolul trecut, fortul nr. 13, care era sub pământ[13].

Noaptea am visat o insulă a fericirii, pe care se făcea că de mult o dorisem și că mi-o închipuisem feeric de frumoasă.

I-am visat interiorul cât și exteriorul cu amănunțime.

Și mai era vorba de ceva anume dar despre care nu-mi aduc aminte. Însă acel lucru m-a determinat să spun celor cărora le-am povestit visul, că chiar în ziua aceea voi pleca. Și așa a fost!

În plus, unul dintre deținuții care îmi ascultase visul, m-a întrebat: „Dumneata ai mai fost vreodată la Jilava?”.

De ce?, l-am întrebat eu.

„Pentru că dumneata ai visat aidoma această închisoare…și nu este o insulă a fericirii ci este o citadelă a necazurilor și a nenorocirilor pentru cei care merg acolo”.

Nu văzusem în viața mea această închisoare. Însă ea va fi așa cum mi s-a arătat în vis.

Un vis al clarviziunii[14]. Și nu era primul


[1] În limba engleză: Este timpul!

[2] Și Fericitul Ilie începe să povestească aici modul în care a fost luat de acasă, în miezul nopții și încarcerat.

[3] Cel prins e Fericitul Ilie, care povestește cum s-au petrecut lucrurile cu sine și familia sa.

[4] În limba latină lux, lucis = lumină. Însă doamna Floarea îi spunea Fericitului Ilie Lucică și de aici cred că e acest Lucis.

[5] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Mao_Zedong.

[6]Idem:

http://www.gloriagrup.ro/PatriarhiaPhp/departamente/catedrala/Inchisoarea.htm.

[7] Expresie latină: fără ură și părtinire.

A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sine_ira_et_studio.

[8] Descrise și de Dostoievski în cărțile sale.

[9] Demonii.

[10] În vederea luminii dumnezeiești.

[11] După orice atac demonic asupra mea.

[12] O lume veșnică, în care sunt duhuri albe, Îngerii și Sfinții dar și duhuri negre, demonii și cei nepocăiți.

[13] A se vedea penitenciarul de acum:

http://www.anp-just.ro/unitati/jilava.htm. Fotografii ale închisorii: http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Fortul-Jilava-represiunii-intelectualitatii-Romania_5_291620849.html#.

[14] O vedere înainte, cum se spune în limbajul duhovnicesc.

Did you like this? Share it: