Iubiți frați și surori întru Domnul,

Apostolul zilei, care vorbește despre alegerea și hirotonirea primilor Diaconi ai Bisericii (F. Ap. 6, 1-7) e pus în paralel cu iubirea și grija Sfintelor Femei Mironosițe, care au venit la mormânt ca să ungă trupul Său cu miresme (aromata, gr.) (Mc. 15, 43-47; 16, 1-8) și prin aceasta Evanghelia zilei fiind o reconfirmare a învierii Sale din morți.

De aceea, din nou: Hristos a înviat!…pentru că praznicul Învierii Domnului, ca și Postul Mare, e unul de cursă lungă. E o călătorie bucuroasă spre înțelegeri teologice tot mai frumoase despre Hristos, Cel Înviat din morți pentru noi și despre rolul nostru în Biserica Sa.

Dacă Apostolul zilei arată că diaconatul este o instituție dumnezeiască în Biserică, de sine stătătoare (în limba greacă diaconia însemnând slujire…și de aici rolul diaconului de ajutător/de împreună slujitor cu preotul și episcopul în slujirea liturgică), Evanghelia zilei însă ne vorbește despre niște Femei Sfinte, care nu au făcut altceva decât să cumpere miresme pentru ca să Îi ungă trupul potrivit tradiției evreiești.

Numai că nu au cumpărat miresme / aromate pentru că așa era obiceiul ci pentru că Îl ascultaseră și Îl iubeau pe Hristos și prin această slujire a lor plină de dragoste doreau să își arate recunoștința față de El.

Nu, nu e întâmplătoare conexiunea dintre Apostolul și Evanghelia zilei! Ci e un răspuns pertinent la întrebarea care este rolul ierarhiei și al poporului credincios în Biserică.

Dacă diaconii îi ajută pe preoți și pe episcopi în slujirea liturgică, învățătorească și administrativă, poporul credincios trebuie să se implice activ în viața Bisericii ajutând ierarhia bisericească în ample forme. Și trebuie să-i învățăm pe credincioșii noștri cu starea de oameni vii, energici, implicați în viața Bisericii.

Iar această împreună slujire a ierarhiei cu poporul credincios se petrece pretutindeni în viața reală a Bisericilor și a Mănăstirilor ortodoxe, fără ca să ne uităm atribuțiile personale.

Bărbații și femeile credincioase sunt și astăzi purtători de miresme în Biserică, în comunitate și în lume. Pentru că prin ceea ce sunt și fac mărturisesc că sunt martori ai învierii lui Hristos.

Însă, cu precădere, femeile credincioase sunt atente și implicate în bunul mers liturgic al Bisericii. Pentru că  pregătesc materia liturgică, adică prescuri, colivi și prinoase, dar se ocupă și de frumusețea, curățenia și întreținerea unei atmosfere evlavioase în Biserică.

Și acolo unde bărbații și femeile nu sunt implicați activ în viața comunitară, în sensul să vândă lumânări sau să pregătească anafura sau să aducă ramuri de salcie sau să pregătească vasele pentru agheasmă sau să bată toaca și să tragă clopotul și, în special, să cânte în Biserică, se observă starea lor de spectatori și nu de oameni cărora le pasă de ceea ce se petrece în Biserică sau care nu se bucură în mod real la nivel comunitar.

În Biserică și în comunitate e nevoie de aportul tuturor.

E nevoie de stabilitate, de respect, de bun simț, de împlinirea conștiincioasă a atribuțiilor personale. Și când din ambele părți se observă implicarea totală, atât a preoților cât și a credincioșilor, se înțelege că Biserica e a tuturora și nu doar a slujitorilor hirotoniți ca să slujească în ea.

Și în România la această dată, cu harul lui Dumnezeu, experimentăm din plin extinderea vieții bisericești în comunitate și societate.

Învățământul religios, modul de exprimare amplu al Bisericii în diverse medii de comunicare, construirea de noi Biserici, de cantine sociale, de instituții de învățământ și de sănătate, extinderea și diversificarea planurilor predicatoriale și catehetice sunt tot atâtea iradieri reale și constante ale vieții divino-umane a Bisericii în comunitățile ortodoxe, în societatea românească în ansamblu ei dar și dincolo de granițele țării, prin structurile eclesiale (mitropolii și arhiepiscopii) ale Bisericii Ortodoxe Române din diaspora.

Tot acest angrenaj complex care înseamnă viață bisericească are însă nevoie de fiecare dintre noi. Și prin fiecare carte citită, prin fiecare încercare de a lupta cu patimile din noi, prin fiecare milostenie și cuvânt bun spus altora ajutăm la o tot mai dinamică și profundă viață bisericească.

Pentru că orice schimbare în bine a cuiva, cu ajutorul lui Dumnezeu, e o schimbare în bine benefică pentru comunitatea căreia îi aparține și pentru societate în general.

Iar rolul fiecăruia în Biserică este rânduit de Dumnezeu în mod liturgic, unii fiind slujitorii hirotoniți iar alții credincioșii botezați și conduși spre mântuire de către cei rânduiți de Dumnezeu spre a fi episcopi, preoți și diaconi.

Însă toți avem același scop în viață: moștenirea Împărăției lui Dumnezeu, pentru a trăi veșnic împreună cu Hristos Dumnezeu, Cel mort și înviat pentru noi.

Fără moștenirea vieții veșnice nu ne e de folos hirotonirea întru preot, cum nu ne e de folos nici că ne-am botezat și am venit la Biserică. Dacă nu ne-am schimbat viața pentru ca să ne umplem de slava Sa nu am făcut nimic bun cu noi și cu viața noastră.

Și dacă înțelegem profund lucrurile Bisericii nu ne mai e rușine să batem clopotul (pentru că el e o chemare la pocăință), nu ne mai e rușine să postim, să ne închinăm, să venim constant la Biserică, să citim cărți sfinte, să ne spovedim și să ne împărtășim, pentru că am devenit cu totul alții.

Iar duminica de astăzi, când ne vorbește despre Sfintele Femei Mironosițe ne vorbește despre oameni schimbați de întâlnirea lor cu Hristos Dumnezeu.

Pentru că pe fiecare zi ne schimbăm în Biserică, suntem alții, dacă dorim noutatea mântuirii în ființa noastră.

Și prin această experimentare a vieții bisericești înțelegem cu toții cât de tainică și de anevoioasă e mântuirea dar, în primul rând, că ea, mântuirea noastră, e o umplere de viața lui Dumnezeu, e o schimbare a noastră de către Dumnezeu și care este foarte subtilă, pe măsura deschiderii, a înaintării noastre în cunoașterea și iubirea Lui.

Iar dacă trecem de la ceea ce se vede la ceea ce nu se vede în Biserică, dar care ne umple de pace, de bucurie, de mirul frumuseții lui Dumnezeu, atunci învățăm să cinstim toată această iconografie a vieții bisericești care ne conduce la o viață sfântă în comuniune cu Dumnezeu.

Fiindcă ceea ce ne conduce spre El e dragostea de a-L cunoaște și mai mult și cunoașterea Lui și mai mare ne umple de o tot mai profundă atenție vizavi de Biserica Sa și de toți oamenii.

Iar mirul care contează și despre care vorbește în profunzime duminica de astăzi e tocmai aducerea noastră integrală lui Dumnezeu, pentru ca El să ne înfrumusețeze cu frumusețea Sa cea veșnică.

Dar pentru a ajunge la starea duhovnicească a umplerii de frumusețea Lui trebuie să începem cu iubirea față de viața și slujbele Bisericii, cu atenția la confrații noștri, cu grija față de curăția și dreptatea gândurilor, a sentimentelor și a intențiilor noastre.

De aici trebuie să pornim: de la a vinde ceea ce e rău în noi, de la a ne depărta de patimi, pentru a cumpăra ceea ce e bun, adică pentru a face fapte frumoase în viața noastră.

Iar dacă aruncăm răul din noi și ne umplem de faptele luminii Sale, Îl vom vedea pe Cel înviat a treia zi din morți, Care ne va chema să moștenim Împărăția Sa cea veșnică. Amin!

Did you like this? Share it: