O poezie spusă-n barbă [8]

Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a și a 7-a

***

Strofa a 4-a ne readuce doar o clipă cu picioarele pe pământ: „ne trezim scriind față în față la masa noastră de piatră” (p. 64), pentru a ne catapulta, chiar de la sfârșitul primei fraze, într-o veșnicie temporală: „sub cireșul veșnic înflorit”. Deși „suntem în toiul iernii și ninge cu fulgi mari și pufoși”, adică cu fulgi fără metaforă, scrisul la masa de piatră nu e un scris oarecare, ci inchizitorial: „scriem direct cu degetele pe câte o piele de om”.

Inflația de metafore la Cristian Bădiliță nu revelează ci ascunde sensurile poetice. Tocmai de aceea el vrea să ne dea clasă, să ne facă să înțelegemnu îl înțelegem, că nu avem cheie pentru trăirile sale.

Acesta e motivul pentru care „ninsoarea acoperă sau mai degrabă șterge totul, adică tot ce scriem cu degetele roz pe cele două piei așternute dinaintea ochilor noștri”. Scrisul său e acoperit de ninsoare, adică de divagații continue.

Ninsoarea nu scutură cireșul…Dar „Îngerul nevăzut se apropie tiptil și ne vorbește” de lângă cireș.

Din mesajul angelic aflăm că ei scriu chiar pe propriile lor piei, „pe trupurile pline de sudoarea morții”. Numai că acest Înger care ba e cavou, ba e ca o fată mare, care vine și vorbește de lângă cireș, după lucruri foarte serioase nu face altceva decât să facă lucruri neserioase, frivole, pentru că începe…să fluiere („Și după ce ne vorbește așa începe să fluiere din toți plămânii”), autorul introducând prin această găselniță „metaforică” neseriozitatea în atitudinile Îngerilor.

Ca și de alte dăți autorul are dorința să recompună sintagme uzitate, să le reinterpreteze. Așa ajunge „țipatul din toți bojogii sau plămânii” : „fluieratul din toți plămânii”. Numai că odată cu reinterpretarea sintagmelor uzuale sau a motivelor teologice autorul nu aduce un plus de semnificație ci o devalorizare a multora dintre ele, mai ales a motivelor teologice.

De aceea Dumnezeu sau Sfinții Îngeri devin realități personale pronunțat de-teologizate în vocabularul poetic al autorului.

Ninsoarea necontenită încheie strofa de față și o deschide pe a 5-a. Însă a 5-a strofă mută acțiunea în cer în comparație cu pământul și cireșul și…zăpada printre care…coborâse Îngerul.

Nu avem de-a face cu „o spărtură” extatică în cer, adică cu o vedere extatică ci cu terestrizarea cerului: „În mijlocul cerului o masă rotundă de piatră și noi scriem goi și neîntinați pe vechile noastre trupuri”. Despre modul cum masa rotundă, de piatră, de sub cireș a ajuns în cer sau despre cum ei, care duhneau au devenit „neîntinați” autorul nu ne vorbește.

Însă ne vorbește despre o viață „celestă” de tip păgân (în sensul: „cum e pe la noi…e și pe la Dumnezeu, prin cer”), în care oamenii sunt inconștienți: „scriem fără să știm ce scriem”. Se referă la ce făceau ei în cer: scriau în mod inconștient.

Numai că scrisul acesta inconștient, din cer, are urmări „soteriologice” la autorul nostru: „Scriem numai și numai din dorința de a le izbăvi de moarte. Căci trupurile vechi, întinse ca niște lințolii pe masă, încă mai miros a stârv și a moarte”.

Însă autorul scrie în cer pe propria-și piele și nu pe trupul lui, care miroase a stârv și asta în indiferență totală față de faptul că acolo, în cer, se simte „neîntinat”.

Și e „normal” că poți să faci din cer un cimitir dacă Dumnezeu și Îngerii sunt niște bagatele.

Numai că rostul poeziei rostite în barbă e tocmai acela de a blasfemia tihnit, cu „decență”, într-o singurătate neexplicată dar făcută accesibilă la nivel poetic.

Joaca de-a seriozitatea, pe de altă parte, este la autorul nostru o introducere în fantezia personală. Și aceasta naște moartea vie, pictează evenimente neverosimile, pune problema lui cum ar fi să se confunde imaginația cu realitatea, pentru că miza poematicii lui Cristian Bădiliță este revanșa față de toți.

„Mica stea în formă de om, de taur, de…” nu ne spune nimic legat de intimitatea autorului, în afară de faptul că e o pastișă la alergarea magilor după steaua Lui…Și steaua nu se oprește deasupra, acolo unde era Pruncul ci deasupra unui lac, pe care el vâslește într-o barcă.

Însă ei nu se ridică spre stea…deși se opresc „în mijlocul lacului, sub raza perpendiculară a stelei”, ci se scufundă în lac „orbecăind, prin cearcăne de lumină”.

Căderea în apă însă este o experiență mistică conștientă în comparație cu inconștiența din cer: „după o vreme atingem pământul, mai degrabă un mâl aurit și foarte cald” (p. 65). Autorul nu vorbește despre moarte ci despre somn în acest context, pentru că „intrăm sub el ca sub o plapumă și adormim pe loc”. Un somn însă în care „nu visăm nimic, absolut nimic”.

Lipsa visului însă nici ea nu este explicată…ca de altfel nimic nu este explicat ci totul e o poartă în spatele căreia nu știi dacă se află sau nu ceva de preț.

Ei se trezesc a doua zi, o zi de marți, în Paris. Conversează „cu un aztec bătrân”, apare „geanta burdușită de cărți”, chiar „și spaghetti milaneze”, la Paris toți francezii au uitat franceza și o parlesc „în nahuatl”…și, singura minune a cărții e că „în capela Sorbonei se face, după sute de ani, o slujbă în rit ortodox” (p. 66).

Slujba este expediată în câteva propoziții, pentru ca după aceea să „mâncăm spaghetti milaneze și [să] citim o pagină din Grigore de Nyssa”.

După cum se observă, Parisul, în afară de trecerea francezilor la dialectul aztec, pare mult mai „normal” decât cerul, unde poți intra chiar cu masa de piatră și cu propriu-ți cadavru duhnind. Și, probabil, și autorul dându-și seama de acest „paradox”, a sfârșit strofa a VII-a în anormalitatea-i caracteristică, aducând, în coadă de pește, pe cerul Parisului acesta „mai normal decât cerul”, „steaua în formă de om”.

Totuși finalul final vorbește despre o noapte „lină” și „plină de melancolie” și despre ei abia întorși din călătorie, după cum (iată că am avut dreptate cu pastișarea stelei Lui!) „magii ocolind [ocoliseră n.n.] după steaua lor nebună întreaga Cale Lactee”.

Pachetul de memorare (13-14)

Pagina a 13-a

Ablativul (casus latinus)

1. separativ (sau Abl. propriu-zis)

2. instrumental

3. locativ (avea desinența –i încât se confunda cu G. dec. a II-a. Ex: domini, ruri, humi)

***

Abl. propriu-zis indică termenul sau punctul inițial de la care pornește mișcarea. El apare după verbe de mișcare.

Ex:

Abl: Romo degredi = a pleca din Roma; Lemno venio = vin de la Lemnos.

Ac: Romam egredi = plec spre Roma; Lemnum venio = plec spre Lemnos.

*

ab (a) = de lângă, de la, din

ex (e) = din, de la. Exprimă separarea, punctul din interior de la care se face deplasarea.

de = de, din, de la. Exprimă separația de sus în jos.

*

Prepozițiile creează în Abl. o mai tranșantă opoziție.

*

Ablativul separativ

1. al originii

2. privativ

3. temporal (cu prepoziție obligatorie)

4. complement al comparativului

5. al materiei

6. partitiv (concurent al G. partitiv)

7. al măsurii

8. de relație

9. de conformitate

10. de agent

11. al cauzei inițiale

12. cu valoare morală

*

Ablativul instrumental

1. prosecutiv (al drumului de urmat)

2. al prețului

3. al pedepsei

4. al intervalului

5. sociativ

6. modal

7 al calității (calitate artificială)

*

Pagina a 14-a

Ablativul locativ

Inițial reprezenta Dativul, arătând incinta în interiorul căreia se constată un anumit fenomen.

Are prepoziții cu nuanțe diferite, dar e utilizat și fără prepoziție când exprimă termeni temporali.

*

Apoziția are rolul de a marca elementul distinctiv între mai multe elemente de același fel.

*

Prepozițiile relative le putem articula în traducere cu articol demonstrativ.

*

Sintagmele participiale și infinitivale (cu predicate la participiu și infinitiv) nu au elemente subordonatoare introductive, adică conjuncții, pronume sau adverbe.

*

Când avem N.[ominativ] la pers I și a II-a avem N. subiect emfatic.

*

Conjuncțiile subordonatoare se vor lua întotdeauna numai cu verbe la mod personal. Ele introduc propozițiile ale căror predicate au desinențe personale.

*

Topica propoziției: părțile secundare ale propoziției, de regulă, se situează înaintea regentelor. Mai ales complementele. De obicei predicatul e la finalul propoziției iar subiectul spre începutul ei. Între subiect și predicat se află părți de vorbire determinante.

*

Participiul e predicat în participială sau atribut adjectival în celelalte.

Pachetul de memorare (11-12)

Pagina a 11-a

Verbul (latin)

La conjugarea a III-a și  a IV-a,

ind. viitor I activ: -am, -es, -et, -emus, -etis, -ent;

ind. viitor I pasiv: -ar, -eris, -etur, -emur, -emini, -entur.

*

Participiul perfect = supinul + tus, a, um (adj. de clasa I) = iubit/-ă.

*

Diateza pasivă

Când pers. I a verbului activ se termină în o apare terminația or.

*

Indicativ

prezent: o/r, ris, tur, mur, mini, ntur.

imperfect: ba-r, ris, tur, mur, mini, ntur.

viitor I:

(conj. I și a II-a): bo-r, be-ris, bi-tur, bi-mur, bi-mini, u-ntur;

(conj. a III-a și a IV-a): ar, eris, etur, emur, emini, entur.

perfect: sg. tus, a, um} sum, es, est / pl. ti, tae, ta} sumus, estis, sunt.

mmcp: sg. tus, a, um} eram, eras, erat / pl. ti, tae, ta} eramus, eratis, erant.

viitor II: sg. tus, a, um} ero, eris, erit / pl. ti, tae, ta} erimus, eritis, erint.

*

Conjunctiv

prezent: a/ e/ r, ris, tur, mur, mini, ntur (să fi iubit).

imperfect: re/ r, ris, tur, mur, mini, ntur (aș fi iubit).

perfect: sg. tus, a, um} sim, sis, sit / pl. ti, tae, ta} simus, sitis, sint (să fi fost iubit).

mmcp: sg. tus, a, um} essem, esses, esset/ pl. ti, tae, ta} essemus, essetis, essent (aș fi fost iubit).

*

Imperativ

prezent: II sg: re (fi iubit!) / II pl: mini (fiți iubiți!)

viitor: II sg: tor (să fii iubi!) / III sg: tor (să fie iubit!) / III pl: ntor (să fie iubiți!)

*

Participiu

perfect: tus, a, um (iubit/-ă)

viitor: delecta-ndus, a, um (cel care va fi desfătat/cel care este de desfătat)

Participiul viitor pasiv mai e numit și gerundiv.

*

Supin

ama-t-u = de iubit

*

Amanda = cea care trebuie iubită.

*

Infinitiv

prezent: -ri/-i = a fi iubit.

perfect: sg. dele-tum, tam, tum} esse /pl. dele-tos, tas, ta} esse (a fi fost dărâmat/-ă).

viitor: ama-t-um-iri (că va fi iubit)

***

Pagina a 12-a

Adverbele de mod (în limba latină) se formează de la adjective sau participii.

Adj. de clasa I, cu ter –us devin cu terminație e pentru a fi adverbe.

Ex: avidus / avide; malus / male; doctus / docte.

Adj. de clasa a II-a în –ns sau –rs la G. sg ajung –er.

Ex: libens (libent-is) / libenter; prudens (prudent-is) / prudenter.

Adj. de clasa a II-a și a III-a înlocuiesc G. sg. în -iter.

Ex: fortis (fort-is) / fortiter; similis (simil-is) / similiter; felix (felic-is) / feliciter.

De la unele adj. avem ca adverbe Ac. sau Abl. neutru singular.

*

Comparativul adverbului = comparativul neutru al adjectivului de la care e derivat.

Superlativul adverbului = superlativul adjectivului, căruia i se înlocuie terminația de G. sg. cu –e.

Ex: iucunde, iucundius, iucundissime.

*

Prepozițiile cu Ac.

ante= înainte

apud = la

ad = la, spre

adversus = față de

circum/circa = împrejur

citra/cis = dincoace

ob = înainte, pentru

penes = în puterea

pone = înapoi

post = după

praeter = pe lângă, afară de

prope = aproape

erga = către

contra = în contra

inter = între

extra = în afară

intra = înăuntru

infra = mai jos, dedesubt

iuxta = lângă

propter = pentru, din cauza

per= prin

secundum = după, conform

supra = deasupra

versus = către

ultra = dincolo de

trans = peste, dincolo

Opere complete (vol. 8) [27]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 383-396

***

[11 octombrie 1978]

Izvor de farmec ești, ucizi[1]

tot calmul care bubuie-n furtună,

când ochi și guri de forme le deschizi

și gândurile-n suflet se detună.

*

3 De fraged și subtil, aproape nevăzut

4 se leagănă, te-nvăluie și moare;

1 tu plângi de dragul trupului născut

2 din alb senin de lună și de soare.

*

Și nu visezi, nici nu vorbești în neștire[2],

că toate sunt mai veșnice în minte,

acum, în ceasul mai presus de fire,

când farmecul se-mbracă în cuvinte.

*

Cele ce sunt esențe și rodesc în veac

te fulgeră-a iubire rar și-avan[3],

c-o fericire și tristețe fără leac

că lumea ce-ai trăit-o e în van.

***

Și troienit în necuprins

străpuns de-al farmecelor nins[4].

***

[22 octombrie 1978]

Am căutat să descopăr esența iubirii. Și am privit chipul iubit până când trupul a dispărut rămânând doar formele schimbătoare, pure, spirituale, care se limpezesc în contururi de vis, de culoare fremătătoare. Și aceste forme duhovnicești îmi mângâiau vederea.

Dar au început să se dilueze și să se piardă în spațiu, căci ochii mei ținteau ochii făpturii spirituale, în care esențele se mângâiau în culori și valuri evanescente.

Și când și acestea s-au pierdut a rămas lumina scânteietoare, pură și candoarea înaintării în extazul inimii, care pătrundea în mine și îmi făcea să-mi pierd formele, luminile și, în cele din urmă, conștiința individualității.

Pieream în infinitul spațial al luminii dumnezeiești și în atemporalitate. Eram în veșnicie.

Fiindcă iubirea e mugurele și floarea dragostei și a existenței spirituale în temporalitate și spațialitate.

Și așa am ajuns să văd și să știu că dragostea e un drum și, în primul rând, că ea este numai drum spre Divinitate.

***

[24 octombrie 1978]

Erai ce înfloreai, frumusețe,

în chip, în veac, în veci,

inima, mintea dezgheți,

de cum stai, de cum naști, de cum treci.

*

Că trăim doar când frenezia

durerii adânci, ce vibrează

meleaguri ce-ating nebunia,

cu aur, extatic, ne-ncununează.

***

Privindu-mă în extaz

simt cum devin cântare,

corabie, talaz

pe nesfârșita mare[5].

*

Privește-mă în extaz

pe nesfârșita mare!

Simt că devin talaz,

melodică-ncântare.

*

ruptă sunt din tine

ca razele din soare,

simt umbra ta din tine,

frumoasa ta ninsoare.

***

Rev. Magazin, nr. 1098. Prof. Univ. Ghe[orghe]. Chiș[6].

Metagalaxia noastră (totalitatea materiei observabile în prezent) este în expansiune, dovada fiind deplasarea spre roșu[7] observată în spectrul galaxiilor[8].

Dinamica marilor sisteme ne dă și soluții care corespund contracției [metagalaxiei].

E probabil ca alte sisteme analoage celui al nostru să se găsească în contracție?

O pulsație a materiei lor le poartă alternativ de la expansiune la contracție[9] iar așa zisa mare explozie[10] este doar faza inițială a expansiunii lor”.

*

Ego. Eu însumi în viziunile, în vederile extatice ale Divinității, am văzut, simțit și cuprins spiritual (îmi lipsesc cuvintele pentru ca să mă exprim pe măsura fenomenelor infinite pe care le-am trăit) și mărturisesc: universul respiră, pulsează.

O respirație sau o bătaie de puls a universului (a metagalaxiei în termenii actuali) este o clipă în și din Divinitate dar ea se întinde pe miliarde sau mii de miliarde poate de ani.

Este o ieșire din nimic pentru o perioadă aproape incomensurabilă. E o ieșire în timp, o apariție căreia îi urmează o dispariție în veșnicie, egală cu veșnicia sau o ieșire din timp spre în afară de timp.

Și respirația sau pulsul alternează.

Nevăzuții nori vii ai Duhului divin pulsează, respiră, între neant și existență.

Timpul se naște și piere precum se nasc și pier și spațiile.

O, Lumină, Duh stătător și dătător de viață din lăuntrul lor! Te-am văzut cum ești receptat, perceput…Și cum ar fi fost cu putință să vadă duhul meu toate aceste lucruri, dacă n-ar fi și el infinit și nemuritor?!

***

[22 decembrie 1978]

Nu există om, oricât de înalt ar fi la nivel spiritual sau cât de josnic, de căzut, care să nu fie atras de puritate, de feciorie.

Natura forțelor pe care le deținem și care ne guvernează, ne determină atitudinile.

Începând de jos, pe unii atracția purității îi irită, le întărâtă pofta posesiunii și atunci zdrobesc, distrug, batjocoresc ceea ce îi atrage.

Majoritatea oamenilor critică, bârfesc, justifică diferite atitudini de răceală și indiferență vizavi de curăție sau ademenesc persoanele feciorelnice, curate pentru ca să le prăbușească în necurăție.

Puțini însă sunt cei care se simt înălțați la contactul cu puritatea. Pentru că ea este ambianța în care se zămislesc ideile creatoare, viața eternă. Ea este plămada avântului, a înălțării și a apropierii de Dumnezeu.

***

În mine s-adună

sub vrajă de lună

câmpia și dealul

și muntele-n transă,

și râul și valul

se simte acasă.

*

Căci sunt de pe-aici,

voinici pe colnici[11].

***

Getica

Neîncetat săgețile mai cântă

Și aripile se aprind de zbor,

Când sulițele-n inimă se-mplântă

Iar fulgerele luminează-n nor.

*

Doar umbre cad pe linii care mor.

Străine forțe formele încântă!

Se pierde-n noapte un adânc izvor

Sporind în zare flacără mai sfântă.

*

Nu știi, și bine știi tăcere,

Când omul viu se prăbușește-n tine

A mângâiere în nemângâiere.

*

Cum mă clădesc sub stele de suspine,

Mai sus de vis, o ființă care cere,

Din veci de veci pe Dumnezeu în sine.

***

[29 decembrie 1978]

Chip al frumuseții, oglindire,

fermecat din tot ce înconjoară,

Ne adulmeci setea grea de mântuire…

Tu-mpătimitul suflet mi-l doboară![12]

***

[25 decembrie 1978]

Din nou spre Tine, Doamne,

mă cheamă glasuri,

mă atrag căutări

pline de roadă și de toamne

*

Mă-ncrâncen în popasuri,

pe dealuri și pe mări…

Absoarbe-mi, o, Doamne,

din roade și din toamne!

***

Voi, limpezimi din sânge

cutreierând prin trup,

cu florile îmi rup

vibrații care-mi frâng

plecările spre lume,

în lunecări de nai,

cu-alunecări spre rai

din valurile-n spume.

*

Colaps al vrajbei în neant,

Lumina spuzelor de stele,

Aprinsă-i prăbușirea-n ele.

***

Când vrei să strălucești, întreabă-te ce ai de dat pentru strălucirea pe care o râvnești.

Dacă nu ai nimic de valoare de dăruit lumii, atunci zadarnică e strălucirea pe care o râvnești. Pentru că nu e strălucirea aurului ci a mărgelei de sticlă.

Are neamul românesc ceva de dăruit omenirii?

El vrea să strălucească între neamurile pământului.

Pentru aceasta însă trebuie să muncim ca să dezgropăm și să înmulțim comoara darurilor din sufletul și spiritul nostru.

Și asta pentru ca să nu ne găsim săraci atunci când ni se va cere darul strălucirii noastre în lume.

Omenia, curajul, vitejia, eroismul, intuiția creatoare, istețimea, abilitatea armonizării contrariilor [sunt cele pe care trebuie să le dăruim umanității].


[1] Prima variantă a versului, care a fost eliminată de autor, era: Că ești izvor de farmec.

[2] V: Și nu visezi, nici n-o spui în neștire.

[3] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/avan. Aici cu sensul de durere. Astfel am avea următorul înțeles al versului: Te fulgeră iubirea de Dumnezeu, care e o iubire rară dar dureroasă.

[4] Versuri scrise cu creionul, în timp ce poezia de dinainte și rândurile de după acestea sunt scrise cu pixul.

[5] A luminii dumnezeiești.

[6] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Chi%C8%99.

[7] Idem:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Deplasare_spre_ro%C8%99u.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Galaxie.

[9] Subliniere a autorului.

[10] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Big_Bang.

[11] Idem: http://dexonline.ro/definitie/colnic.

[12] Variantă eliminată: patimile sufletul doboară.

Opere complete (vol. 8) [26]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 377-382

***

[6 ianuarie 1978]

O părere

Eram închiși prin vrerea oamenilor și din voia lui Dumnezeu. Dar în închisorile românești s-a creat o situație de concentrare de forțe spirituale, care îi urcau pe cei închiși treptat-treptat spre Dumnezeu.

Oamenii se purificau prin suferință, prin tăria credinței, prin jertfă. Unii au murit în credință. Alții nu au cedat ispitei și s-au înălțat la ceruri ca Sfinți și numai Dumnezeu știe câți sunt Sfinții aceștia.

Cu unii dintre noi se întâmplau lucruri minunate, minuni, și pe acestea le comunicam între noi. Însă multe dintre minunile lui Dumnezeu cu noi au rămas necunoscute.

Alții, printre care am fost și eu (și mărturisesc aceasta din necesitate și fără pic de mândrie ci, dimpotrivă, cu oarecare teamă de a nu necinsti harul dumnezeiesc), am avut vedenii, iar eu, pentru o vreme, am fost adumbrit de slava Lui, pentru că în mine a sălășluit, în mod neîntrerupt, harul lui Dumnezeu.

Și în lăuntrul luminii Lui am văzut atâtea măreții dumnezeiești, cât nu am putut să văd și nu voi putea să văd vreodată pe pământ, chiar dacă aș trăi zeci de vieți.

Și acum mă întreb, dacă noi am fost eliberați?! Este cert că a fost voia lui Dumnezeu.

Pentru că, după cum ni s-a spus, conducerea statului avea alte intenții cu noi. Nu doreau să ne ucidă, să ne desființeze fizic, ci să ne desființeze ca ființe spirituale, să facă din noi orice, să ne transforme în animale, în trădători, în sperjuri și să nu ne mai lase să fim oameni și în niciun caz nu doreau să ne facă Sfinți.

Însă au ajuns la concluzia că prin tortură și chinuri unii au devenit Martiri, alții s-au întărit în Duh dumnezeiesc și aceste lucruri nu au mai convenit stăpânilor noștri cu gânduri diabolice.

Și ni s-a spus nu odată: „Noi nu vrem să vă ucidem, să vă luăm viața, ci noi vrem să vă prăbușim sufletește, să vă distrugem credința, să deveniți niște cârpe, niște zdrențe sociale, niște murdari trupește și sufletește. Și atunci veți putea muri, când veți deveni gunoaie și scârbe”.

Sau ne strigau: „Aceasta vă e soarta! Societatea nu are nevoie de voi. Sunteți niște lepre, niște nebuni”.

Și aveau puterea aceasta de a ne dezumaniza. Au dovedit-o într-un rând la Pitești, cu tineretul anilor 1948-1950, când datorită metodelor diabolice cu care i-au schingiuit aproape toți au căzut.

Dar harul lui Dumnezeu a lucrat și iadul a fost întrerupt. Și cei care fuseseră în acest iad de la Pitești, rupți, jupuiți, jefuiți trupește și sufletește de toate podoabele frumuseții lor trupești și duhovnicești au început să-și revină.

Însă acțiunea diabolică a continuat. Și cei care căzuseră odată au devenit mai tari, mai experimentați și nu mai cedau preferând moartea.

Marelui spirit negativ, Satanei, de bună seamă că nu-i convenea această citadelă deopotrivă a căderii și a înălțării oamenilor.

Pentru că duhurile celor morți se îndreptau spre ceruri purificate iar cerurile începeau să coboare la ei și să îi îmbărbăteze pe cei care rămăseseră în temnițe.

Conștientizau tot mai bine drumul lor. Se simțeau fumul de jertfă care se înălța spre cer.

Și atunci Satanei nu i-a mai convenit răbdarea lor și a risipit această citadelă spirituală, pentru ca să destrame unitatea spirituală, forța care-și crea drum spre cele mai înalte ceruri.

El știa că turma risipită poate fi mai ușor hăituită prin ispitele de toate zilele. Și tot la fel, știa că cei care nu fuseseră învinși de bici și trudă pot fi învinși de plăceri și de starea de bine.

Trebuia să încerce totul pentru ca Spiritul lui Dumnezeu să Se retragă din oameni. Vroia să Îl învingă pe Dumnezeu în ei.

Și acesta e motivul pentru care am fost eliberați din închisoare [în 1964]. Acesta a fost temeiul Satanei dar și opinia conducerii de stat.

Cerbicia luptei a încetat.

Ce va urma?

O lungă perioadă de lâncezeală spirituală, de stagnare. Suntem căldicei acum. Și pentru acest motiv Domnul ne va vărsa din gura Lui dacă nu vom deveni fierbinți.

Dar pe care temei să ne înfierbântăm [duhovnicește]?!

Pe temeiul credinței în Dumnezeu, pe temeiul iertării tuturor acelora care ne-au făcut răni dar care ne-au creat, împotriva voinței lor, condițiile afirmării și ale întăririi credinței noastre, adică condițiile prin care să devenim Martiri și Sfinți.

Mă întreb însă dacă iertarea ne înfierbântă credința. Nu, ci ea ne creează însă un mediu favorabil propășirii, creșterii spirituale.

Ceea ce trebuie să facem acum e să ne înfierbântăm pentru creșterea în Duh, să ne înflăcăreze desăvârșirea spirituală, să ardem de dorul de a ne urca spre ceruri, pentru a ne învrednici până într-acolo încât cerul să coboare la noi iar Iisus să-Și găsească locaș și altar în sufletele și trupurile noastre.

Pentru aceasta să ne înflăcărăm și să ardem, să fim făclii, pentru ca nor nimbus și fulger divin să ne străbată!

Să ne înflăcărăm de lupta cu noi înșine, cu răul din noi și răul din lume să rămână pe planul al doilea în lupta noastră.

***

[1 februarie 1978]

Mi-a rămas ca un semn de întrebare până astăzi faptul că la începutul eforturilor mele mistice mi-a apărut arborele, care se profila la orizontul vederii în spirit.

Ulterior m-au bântuit[1] nenumărate și felurite  semne și simboluri mistice, dintre care unele îmi erau cunoscute, ca steaua ebraică[2], svastica sanscrită[3] sau pagoda budistă[4].

Și am înțeles că pe drumul creșterii și descoperirii lumilor spirituale e nevoie ca omul să treacă prin toate stadiile pe care omenirea le-a parcurs.

Însă toate aceste semne și simboluri le vedeam în duh fără voia mea, fără participarea gândirii mele sau fără dirijarea gândirii și a concentrării mele în această direcție.

Abia azi, citind studiul Coloana cerului al lui R. Vulcănescu, unde se referă și la sensul arborelui și a mitului cosmic legat de acest simbol, am conștientizat faptul că apariția arborelui inițial[5], prin care am pătruns în Împărăția cerească, se datorează „mătcii noastre spirituale”, după expresia lui [Lucian] Blaga[6].

Pentru că nenumărate sunt căile pe care se poate ajunge la Dumnezeu și în Împărăția Lui.

***

Coloana fără sfârșit este un simbol, un simulacru al coloanei infinite a cerului, pe care adeseori am văzut-o spiritual.

Și ea este alcătuită din sfere, unghiuri și arcade, în care e sălășluită slava Prea Sfintei Treimi și Împărăția Sa, care fiind în afară de timp și spațiu există în fiecare punct al ei și în totalitate, și se deschide și se închide multiplicându-se la infinit.

Și undeva, la începutul unuia dintre caietele mele, am înfățișat această vedenie a coloanei infinite a cerului, așa după cum am văzut-o, într-un desen.

***

[10 decembrie 1978]

Mi-au trebuit ani de zile ca să-mi limpezesc oglinda sufletului meu. Ani de eforturi. Și eforturile acestea înseamnă înlăturarea gândurilor, a pasiunilor, a imaginilor produse de fantezia mea debordantă.

Și când oglinda sufletului meu a rămas pură, atunci în și din adâncul ei mi s-a revelat cerul, creația dumnezeiască, bogăția dumnezeiască a Împărăției Sale.

Și lumina Sa mi-a izvorât lumi palpabile duhovnicește, vizibile cu ochii inimii, audibile cu duhul meu, mai vibrante, mai vii, mai consistente decât realitatea materiei noastre terestre.

Astfel am ajuns la certitudinea lumii spirituale a Dumnezeirii creatoare din veci și până în veci.

***

[La această filă am găsit prețul unui fular, sub formă pătrată.

Pe prima parte scrie:

C.A.P.D.M.  – AREFU

Produsul: Fular

Dimensiuni: 130 x 30

Articol: JNA

Model: Brașov

N.I.C.I.C : 2269986

Preț:

C.M.C.I : 49

Data fabricației: 1988

Viza CTC:

*

Pe verso apar doar urme de pix de culoare albastră.]


[1] Aici a bântui e folosit cu sensul de m-au străbătut și uimit diverse semne și simboluri în vederea duhovnicească.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Steaua_lui_David.

[3] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Svastic%C4%83.

[4] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Pagoda.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Pomul_vie%C8%9Bii.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Lucian_Blaga.

Opere complete (vol. 8) [25]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 366-376

***

Un vis al clarviziunii[1]. Și nu era primul

În trecut, îmi aduc aminte, în preziua plecării mele din orașul Turnu Măgurele în alt oraș, în Pitești, unde trebuia să mă prezint la examenul de bacalaureat, l-am visat pe profesorul meu de Geografie, care mi-a ieșit în întâmpinare pe peron și mi-a dat un plic în care eu vedeam că se află două fotografii.

A doua zi i-am spus colegului meu, cu care mergeam la gară, cele visate. Dar abia am intrat pe peronul gării, că profesorul de Geografie a apărut întocmai ca în vis, cu plicul în mână și, deși erau mai mulți colegi pe peron, a venit direct la noi și ne-a spus:

„În plicul acesta sunt două fotografii ale colegului vostru X, pe care le-a uitat acasă iar tatăl său m-a rugat să le dau la unul dintre colegii lui”.

Se gândise profesorul la noi în noaptea aceea? Nu cred! El nu știa care au plecat și care au rămas dintre noi încă în oraș.

După părerea mea nu e vorba aici de o transmisie telepatică a gândurilor.

Cred, dimpotrivă, că a fost vorba de clarviziune, de vedere în viitor, ca și în cazul visării închisorii Jilava.

E vorba de o clară vedere în fluxul veșnic, în care trecutul, prezentul și viitorul sunt unul și același.

Și mărturisesc aici și o altă clarviziune. Eram în război, pe nesfârșitele câmpii ale Rusiei pravoslavnice și comuniste în același timp.

Iar într-o noapte am visat un coleg de clasă despre care eu nu știam că este în armată și credeam, dimpotrivă, că se află acasă, în țară.

Și era obiceiul ca pe front ostașii să își spună unii altora visele. Iar eu cum eram comandant de pluton și le tălmăceam unora visele, le-am spus visul meu, în timpul marșului, pentru că nu aveam altceva de discutat.

Pe la ora 12 a survenit un ordin neașteptat și anume că generalul de armată Pantazi[2] va trece divizia în revistă.

Și așa s-a făcut că regimentul meu s-a întâlnit cu regimentul în care se afla colegul meu de clasă.

Când l-am văzut m-am bucurat. Iar ostașii din jurul meu au întrebat:

– Nu este cel pe care l-ați visat?

Da, el este!, am răspuns eu și i-am povestit visul.

A fost o simplă întâmplare?! Nu cred acest lucru!

Au urmat ani de suferință și impasuri greu de amintit, greu de suportat. Și ar fi o prea mare durere să le retrezesc pe toate astea în sufletul meu.

Poate sunt comod…dar nu vreau să mă mai chinuiască lucrurile din trecut. E de ajuns cât m-au chinuit odinioară…

Iar dacă nu ar fi fost pe firul celor pe care le mărturisesc aici, și în care își au rostul lor, nici nu le-aș mai fi scos niciodată din lăcașul uitării.

De la Jilava am plecat la Minele de plumb de la Baia-Mare, din Maramureș. Aici trăiam cu trupul plin de sudoare, cu mâinile, picioarele și cu tot trupul asudat și crestat de roca dură și tăioasă.

Am purtat până la epuizare trei perechi de opinci. Nu suportam bocancii. La fel nu suportam îmbrăcămintea în unele abataje[3] mai călduroase și pline de aburi, de gaze și de umezeală.

Nu voi descrie necazurile, accidentele și privațiunile la care am fost supuși aici, sub paza aspră a unor zbiri și călăi cu chip de om.

Tot timpul mi-am zis: Trebuie să-mi port crucea. Când va fi oare îndeajuns de grea ca să nu o mai pot suporta și duce?!

Și a venit și vremea aceea!

De multe ori, în abataje, cu poveri grele deasupra mea, cădeam dar iar mă ridicam. Și îmi spuneam: Calvarul acesta îmi folosește, mă purifică.

Însă a venit și vremea când atât eu, cât și alții, și chiar călugări, ne-am zis: „Oare nu e prea multă suferință?! Oare ce rost mai are suferința?! Pentru că cea de acum nu mai este un calvar ci un mod de pierdere a noastră. E mormântul pe care ni-l săpăm cu voia sau fără voia noastră”.

Călugărul catolic, care era împreună cu mine, a zis: „Domnul Iisus știe mai bine cât e de ajuns și când va fi de ajuns!”.

Îmi ziceam: „Dar moartea de ce întârzie?!”. Însă, totuși, teama de a muri subzista pe undeva în conștiința mea. Asta însemna că nu eram încă destul de limpezit pentru limpezimile de sus.

Și iată alt vis pe care îndrăznesc să mi-l mai amintesc. Lucram la perforaj. Eu eram ajutor iar altcineva era perforator.

Și am visat noaptea că el, perforatorul, era copil și mergea pe un pârâu mocirlos. Deodată a început să se afunde iar eu am încercat să-l scot dar nu puteam să o fac. În cele din urmă l-am smuls cu putere și l-am tras pe mal.

A doua zi, în șutul care urma, am mers la locul de muncă nu pe galerie ci sus, în abataj. Abatajul era format tot din galerii. Dar de aici se scoate minereul, se exploatează fie frontal, atacând peretele în mod direct cu perforatorul sau se lucrează într-un abataj mai vechi, perforând și dinamitând tavanul (cerimea[4]).

Aici lucram la cerime (tavan). Iar cum tavanul era proaspăt dinamitat, de aceea încă pârâia și cădeau lespezi de sus.

Am așteptat o oră, două…apoi am început operația de copturire*, adică de dislocare din tavan (cerime) și din pereții laterali a rocilor periculoase, adică a acelora care riscau să cadă și să ne ia prin surprindere și să ne accidenteze sau să ne ucidă.

După ce am efectuat operația asta, cu răngi lungi, am mai așteptat câtva timp ca să se liniștească pereții de rocă.

Perforatorul se grăbea, pentru că nu efectuasem lucrarea pe acea zi și știam că riscăm să fim pedepsiți pentru faptul că nu ne-am îndeplinit norma.

Când am văzut graba lui, eu i-am propus să nu mai lucrăm. Și pentru ca să-l conving i-am povestit visul pe care îl avusesem, visul cu rele prevestiri. Însă lui nu i-a păsat de așa ceva.

Am stăruit. I-am spus să fie atent.

Am încercat din nou rocile cu răngile pe care le aveam și nu a căzut niciuna.

Atunci, el a fixat sfredelul perforatorului și a început lucrul. Vibrațiile propagate de aparat în stâncă a determinat crăparea ei.

S-a auzit o ușoară pârâitură, pe care perforatorul nu a sesizat-o…Însă eu, care eram cu ochii în patru, mi-am dat seama ce va urma…și, fulgerător, am pus mâna pe el (eram în spatele lui) și l-am smucit cu așa de mare putere încât l-am dat peste cap, el scăpând aparatul din mână.

În aceeași clipă, lângă noi…dar pe locul de unde eu îl smulsesem și îl prăvălisem la pământ a căzut o lespede lungă de aproximativ 7-8 metri iar după ea au căzut altele, care scânteiau prin praful stârnit.

Asta a fost tot!

El însă era îngrozit de ceea ce văzuse că s-ar fi putut petrece cu el…iar eu fericit că îl salvasem, așa cum făcusem și în vis.

***

[1 ianuarie 1978]

Ultimele concluzii astronomice bazate pe observații vorbesc în mod persistent despre găurile negre[5] din univers a căror taină încă nu e dezlegată.

În însăși centrul galaxiei noastre se afirmă că ar putea exista un asemenea nor negru de materie superconcentrată.

După unele afirmații, acești nori negri, aceste găuri fără fund sorb și înghit, ca un abis, materie, stele, lumina însăși, ca tot din ele, după alte opinii, să țâșnească, ca dintr-o fântână arteziană, materia stelară, stele etc.

Însă eu am exprimat aceste adevăruri științifice într-o formă literară, accesibilă, pentru a face anumite observații de natură mistică.

*

1. Există o lumină materială, ca esență funcțională a materiei, fotonii[6].

Negația luminii se produce la contactul cu aceste găuri negre, care o absorb înfrângând însă până și legea gravitației[7] care guvernează universul material.

Deci norul negru demonstrează negația, supunerea materiei și a legilor ei, a gravitației înșiși, care este cea mai puțin sesizabilă dar care este și cea mai formidabilă, într-un cuvânt e dominantă și orânduitoare în univers.

În fond aceasta este o lege în univers pe care nu știu de ce oamenii nu au analizat-o mai temeinic. Pentru că acest lucru i-ar duce, fără îndoială, la cunoașterea și afirmarea existenței unui Dumnezeu unic și atotputernic.

Și legea e următoarea: cu cât o forță este mai înaltă cu atât e mai trainică, mai greu sesizabilă, mai greu observabilă, mai lejeră, mai ușor de suportat.

*

2. În al doilea rând (deși e vorba de o realitate de prim ordin) există o lumină spirituală, o lumină care, prin metode mistice, omul o poate obține (deși, în realitate, lumina dumnezeiască i se descoperă omului de către Dumnezeu).

E o lumină necreată, care se crează în noi sau apare în noi când ne învrednicim de ea, când devenim apți de a o recepta.

Însă (și aici vine asemănarea cu prima lumină) această lumină intră, ca să zicem așa, în criză și o beznă totală o absoarbe, o neagă.

Spiritul însă rezistă acestei bezne în măsura credinței pe care o are, a încrederii, a acțiunii sale spirituale încordate. Dar când este învins se lasă în voia valurilor, stând sub oblăduirea gândului că Tatăl ceresc știe de el și că va scânteia lumina Sa în el.

Și când avem această încredere, vedem cum din beznă apare lumina vie, lumina vieții, iubirea, strălucirea mișcătoare, continuu creatoare de culori, de foc, de forme și de graiuri. Pentru că apare viața lui Dumnezeu, lumina din Dumnezeu în viața noastră.

Și iată cum vedem în lumina Sa Paradisul, Noul Eden în care Tatăl e în Fiul și Fiul e havuzul, e izvorul, e creația care curge și umple văzduhul spiritual pentru cei care sunt vase ale Lui, altare purtătoare de Duh.

Și eu am văzut și văd nețărmurita mare, oceanele de har ale lui Dumnezeu, văzduhurile de mări care poartă fulgerele creației, culorile luminii dumnezeiești în infinite nuanțe.

Pentru că am văzut orice culoare curgând în mii de nuanțe, nuanțe ale culorilor din care pictorii abia cunosc câteva zeci dar pe care aparatele le vor înregistra ca sute sau mii de nuanțe.

Tot aici, am văzut formele care cresc unele din altele, bolți care se multiplică, care se arcuiesc, care se combină, artistice coloane și podoabe care scânteiază în micro și macroforme.

Toate acestea curg, cresc, se difuză în infinitul mic și mare, încât totul (în care eu însumi sunt) se confundă cu infinitul pe care numai eternitatea l-ar putea cuprinde.

Numai un nebun poate să creadă că asemenea viziuni dumnezeiești și cerurile lui Dumnezeu ar putea fi creații ale minții umane sau ale duhului său mărginit.

O minte normală însă își dă seama că acestea toate sunt o lucrare a lui Dumnezeu, Care a coborât în om cu tot cerul sau cu Împărăția Sa.

Mărire Ție și numai Ție, Doamne!

Am văzut lumina lui Dumnezeu, apoi întunericul, lipsa luminii Lui, și apoi iarăși lumina lui Dumnezeu, iar lumina dumnezeiască este lumina Lui, pentru că El, Dumnezeu, este izvorul luminii.

Și cununile, coroanele, care erau umblătoare, se asemănau sistemelor solare cu planetele și sateliții din jurul lor.

Și în lumina Sa am văzut sori lăuntrici, care alunecau prin spații, spații care se creau și se dezvoltau din lăuntrul sorilor, văzând astfel valuri multicolore și chipuri, toate în sfintele lor veșminte, pe care Dumnezeu le dăruie, în duh, din văzduhul Său de Duh viu.

O, cerul acesta viu și sfânt, care pulsează miresme, care respiră și cântă din adânc de adâncuri, în aurore și zori!

Aș vrea să le auziți și să le vedeți pe toate acestea precum le-am auzit și văzut eu.

Căci există undeva toate acestea.

Dacă mergeți spre ele, căutați-le, pregătiți-vă spiritual să le puteți primi, înfrăgeziți-vă, sensibilizați-vă în trup și duh, pentru ca să vă învredniciți de înflorirea în voi a veșniciei și a Împărăției lui Dumnezeu.

Cum aș putea să vă încredințez, să vă împărtășesc, să vă învrednicesc de zarea, de darurile și roadele eternității, care fulgeră întruna, care este și nu este în noi?!

O, voi sfinte coroane de duhuri, limpezi și purtătoare de armonii neînchipuite și neauzite, ce vă dăruiți dansul Creatorului, neîntreruptei creații!

Din Pomul vieții ați crescut, de el și din el v-ați rupt și sămânța dusă de ninsoarea de flori în vântul Sfântului Duh a rodit în milenii și pe întinderi fără margini.

O, creșteți și cuceriți veșnic margini în nemărginirea slavei Lui! Și rostiți un cântec fără de apus în îmbătătoare răsărituri, în beteala razelor luminii Sale care sclipesc.

O, cât mă atrage sfârșitul acesta nesfârșit, încetarea clipei și neîncetata veșnicie!

O, moarte, tu ești frontiera necesară pentru a intra în veșnicie! De ce să ne înspăimânți? Tu nu mă mai înspăimânți pentru că te privesc din această perspectivă….

***

[5 ianuarie 1978]

Un vis

Să tot fie 15 ani de atunci…Eram în închisoare la Aiud, în sectorul Zarca, unde se aflau cei rânduiți vremelnic sau permanent pentru exterminare.

Nu prezint aici sistemul de exterminre, nici metodele pe care le aplica conducerea închisorii pentru a ne face să cedăm. Iar când vorbesc despre cedare, asta însemna că doreau să renunțăm la credință, să ne comunizăm, dar și mai mult decât atât: să devenim cozi de topor, adică turnători, după cum se spunea.

Suferisem de TBC pulmonar și peritonial. Recrudescența bolii putea să se întâmple oricând și să-mi fie fatală. Nu aveam parte de tratament și de consult medical. Beneficiam de tratament și consult doar atunci când exista o dispoziție generală pentru așa ceva.

Dacă se întâmpla să te îmbolnăvești într-o perioadă când nu se acorda consult și nici medicamente, adică luni de zile, atunci puteai să mori liniștit sau în chinuri, după cum era starea ta de sănătate.

Într-o astfel de perioadă am căzut grav bolnav și simțeam cum mă pierd zi de zi, cu toate eforturile mele de voință, de credință și rugăciune. Vedeam cum mă prăbușesc. Mă prăbușeam de slăbiciune și transpiram continuu.

Așa am trăit două luni, cu boala care mă asalta continuu. Și atunci am rugat pe încă unul, după principiul creștin al ajutorului în rugăciune (cheamă încă unul sau doi în numele Domnului ca să se roage cu tine).

Era cu noi un tânăr ofițer, fost marinar de pe bricul Mircea[8], Macarie, care se ruga cu evlavie deosebită. În seara aceea ne-am rugat împreună. Spre ziuă am visat un vis.

Se făcea că mai mulți bărbați ne găseam pe un drum cu hârtoape și mocirlă până la genunchi. Mergeam din greu. Eram obosiți și frânți.

Undeva, la un moment dat, a apărut în peisajul acesta întunecat, ploios și mocirlos, o siluetă luminoasă, alb aurie și străvezie, care iradia multă blândețe.

Cineva dintre drumeți a spus: „E Mântuitorul! E Iisus! E bolnav, să-L ajutăm!”.

Atunci eu am zis: „Lăsați-mă pe mine cu El, sunt prea bolnav ca să pot merge cu voi mai departe. Tot sunt eu bolnav, lăsați-mă să-L îngrijesc eu!”. Și am spus acestea în vis, pentru că Iisus era și mai bolnav și mai prăbușit decât mine.

Și așa am făcut: am vrut să-L ajut. M-am apropiat de Iisus ca să-I dau ajutor.

Și în clipa aceea, când am vrut să-L ajut, Iisus Și-a întins mâna Lui și mi-a introdus-o în piept și mi-a cuprins inima, și umbla cu preasfânta Sa mână prin pieptul meu.

Am fost cuprins de o veselie dumnezeiască, și șopteam plângând: „E mâna lui Iisus, mâna Mântuitorului meu este în pieptul meu”.

Și fiind în această stare m-am trezit. Când m-am trezit am simțit o căldură plăcută, mângâietoare în lăuntrul meu și în adâncimile mele trupești și sufletești, dimpreună cu o bucurie aurie și cotropitoare, care se răsfrângea din mine și în jurul meu.

Aș fi vrut să spun cuiva toate acestea, să împărtășesc și altora vedenia și bucuria mea. Însă toți dormeau. Am așteptat în această bucurie o oră, două, trei, până spre ora 5 dimineața, având teama de a nu pierde această mare bucurie mai înainte de a o dărui și altora.

Nu mai simțeam nimic altceva. Tot răul dispăruse. Eram ușor, limpede, voios, sănătos ca un copil aflat pe un câmp cu flori. Când s-au trezit cu toții, cei din celulă, le-am spus că m-am făcut bine și că nu mai sunt bolnav.

S-au uitat la mine mirați și nu le venea să-și creadă ochilor. Și asta pentru că știau în ce fel eram mai înainte. Pentru că eram atât de bolnav încât ei nu știau cu ce să mă ajute.

Le-am povestit visul sau, mai bine zis, întâlnirea mea cu Iisus. Au crezut cu toții și s-au bucurat. Unul dintre cei închiși cu mine chiar a zis: „Cred că într-adevăr te-ai făcut bine. Nu înceta să crezi aceasta”.

Și cum aș fi putut să încetez să cred această minune, când zile în șir bucuria, căldura și binele dumnezeiesc îmi răscoleau și-mi stăpâneau inima, trupul și sufletul?

Și de atunci am fost într-adevăr sănătos. După vreo două săptămâni ni s-a oferit medicamente, nouă, celor bolnavi. Mi s-a dat și mie ceva pentru întărire.

***

[6 ianuarie 1978]

Pentru mine e de mirare cum omul care este om nu își dă seama că natura, așa cum este și se manifestă în totalitatea și diversitatea ei, care se confundă cu infinitul și în ordinea care guvernează micro și macrocosmosul, ar putea fi și exista fără să aibă la bază un Spirit suprem, Care orânduiește totul, un Dumnezeu.

Poate fi numit om, om inteligent și condus de o adevărată rațiune și logică, cel care nu poate să conchidă existența unui Spirit divin atoateconducător, dacă încearcă să pătrundă cât de cât și cu adevărat tainele vieții și ale substanței?!…


[1] O vedere înainte, cum se spune în limbajul duhovnicesc.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Pantazi.

[3] Locurile, tunelurile din pământ de unde se extrăgeau minereuri în mod manual.

[4] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/cerime.

[5] Idem:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gaur%C4%83_neagr%C4%83.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Foton.

[7] Idem:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Legea_atrac%C8%9Biei_universale.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Bricul_Mircea.