Partea întâia, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a și a 7-a

***

Strofa a 4-a ne readuce doar o clipă cu picioarele pe pământ: „ne trezim scriind față în față la masa noastră de piatră” (p. 64), pentru a ne catapulta, chiar de la sfârșitul primei fraze, într-o veșnicie temporală: „sub cireșul veșnic înflorit”. Deși „suntem în toiul iernii și ninge cu fulgi mari și pufoși”, adică cu fulgi fără metaforă, scrisul la masa de piatră nu e un scris oarecare, ci inchizitorial: „scriem direct cu degetele pe câte o piele de om”.

Inflația de metafore la Cristian Bădiliță nu revelează ci ascunde sensurile poetice. Tocmai de aceea el vrea să ne dea clasă, să ne facă să înțelegemnu îl înțelegem, că nu avem cheie pentru trăirile sale.

Acesta e motivul pentru care „ninsoarea acoperă sau mai degrabă șterge totul, adică tot ce scriem cu degetele roz pe cele două piei așternute dinaintea ochilor noștri”. Scrisul său e acoperit de ninsoare, adică de divagații continue.

Ninsoarea nu scutură cireșul…Dar „Îngerul nevăzut se apropie tiptil și ne vorbește” de lângă cireș.

Din mesajul angelic aflăm că ei scriu chiar pe propriile lor piei, „pe trupurile pline de sudoarea morții”. Numai că acest Înger care ba e cavou, ba e ca o fată mare, care vine și vorbește de lângă cireș, după lucruri foarte serioase nu face altceva decât să facă lucruri neserioase, frivole, pentru că începe…să fluiere („Și după ce ne vorbește așa începe să fluiere din toți plămânii”), autorul introducând prin această găselniță „metaforică” neseriozitatea în atitudinile Îngerilor.

Ca și de alte dăți autorul are dorința să recompună sintagme uzitate, să le reinterpreteze. Așa ajunge „țipatul din toți bojogii sau plămânii” : „fluieratul din toți plămânii”. Numai că odată cu reinterpretarea sintagmelor uzuale sau a motivelor teologice autorul nu aduce un plus de semnificație ci o devalorizare a multora dintre ele, mai ales a motivelor teologice.

De aceea Dumnezeu sau Sfinții Îngeri devin realități personale pronunțat de-teologizate în vocabularul poetic al autorului.

Ninsoarea necontenită încheie strofa de față și o deschide pe a 5-a. Însă a 5-a strofă mută acțiunea în cer în comparație cu pământul și cireșul și…zăpada printre care…coborâse Îngerul.

Nu avem de-a face cu „o spărtură” extatică în cer, adică cu o vedere extatică ci cu terestrizarea cerului: „În mijlocul cerului o masă rotundă de piatră și noi scriem goi și neîntinați pe vechile noastre trupuri”. Despre modul cum masa rotundă, de piatră, de sub cireș a ajuns în cer sau despre cum ei, care duhneau au devenit „neîntinați” autorul nu ne vorbește.

Însă ne vorbește despre o viață „celestă” de tip păgân (în sensul: „cum e pe la noi…e și pe la Dumnezeu, prin cer”), în care oamenii sunt inconștienți: „scriem fără să știm ce scriem”. Se referă la ce făceau ei în cer: scriau în mod inconștient.

Numai că scrisul acesta inconștient, din cer, are urmări „soteriologice” la autorul nostru: „Scriem numai și numai din dorința de a le izbăvi de moarte. Căci trupurile vechi, întinse ca niște lințolii pe masă, încă mai miros a stârv și a moarte”.

Însă autorul scrie în cer pe propria-și piele și nu pe trupul lui, care miroase a stârv și asta în indiferență totală față de faptul că acolo, în cer, se simte „neîntinat”.

Și e „normal” că poți să faci din cer un cimitir dacă Dumnezeu și Îngerii sunt niște bagatele.

Numai că rostul poeziei rostite în barbă e tocmai acela de a blasfemia tihnit, cu „decență”, într-o singurătate neexplicată dar făcută accesibilă la nivel poetic.

Joaca de-a seriozitatea, pe de altă parte, este la autorul nostru o introducere în fantezia personală. Și aceasta naște moartea vie, pictează evenimente neverosimile, pune problema lui cum ar fi să se confunde imaginația cu realitatea, pentru că miza poematicii lui Cristian Bădiliță este revanșa față de toți.

„Mica stea în formă de om, de taur, de…” nu ne spune nimic legat de intimitatea autorului, în afară de faptul că e o pastișă la alergarea magilor după steaua Lui…Și steaua nu se oprește deasupra, acolo unde era Pruncul ci deasupra unui lac, pe care el vâslește într-o barcă.

Însă ei nu se ridică spre stea…deși se opresc „în mijlocul lacului, sub raza perpendiculară a stelei”, ci se scufundă în lac „orbecăind, prin cearcăne de lumină”.

Căderea în apă însă este o experiență mistică conștientă în comparație cu inconștiența din cer: „după o vreme atingem pământul, mai degrabă un mâl aurit și foarte cald” (p. 65). Autorul nu vorbește despre moarte ci despre somn în acest context, pentru că „intrăm sub el ca sub o plapumă și adormim pe loc”. Un somn însă în care „nu visăm nimic, absolut nimic”.

Lipsa visului însă nici ea nu este explicată…ca de altfel nimic nu este explicat ci totul e o poartă în spatele căreia nu știi dacă se află sau nu ceva de preț.

Ei se trezesc a doua zi, o zi de marți, în Paris. Conversează „cu un aztec bătrân”, apare „geanta burdușită de cărți”, chiar „și spaghetti milaneze”, la Paris toți francezii au uitat franceza și o parlesc „în nahuatl”…și, singura minune a cărții e că „în capela Sorbonei se face, după sute de ani, o slujbă în rit ortodox” (p. 66).

Slujba este expediată în câteva propoziții, pentru ca după aceea să „mâncăm spaghetti milaneze și [să] citim o pagină din Grigore de Nyssa”.

După cum se observă, Parisul, în afară de trecerea francezilor la dialectul aztec, pare mult mai „normal” decât cerul, unde poți intra chiar cu masa de piatră și cu propriu-ți cadavru duhnind. Și, probabil, și autorul dându-și seama de acest „paradox”, a sfârșit strofa a VII-a în anormalitatea-i caracteristică, aducând, în coadă de pește, pe cerul Parisului acesta „mai normal decât cerul”, „steaua în formă de om”.

Totuși finalul final vorbește despre o noapte „lină” și „plină de melancolie” și despre ei abia întorși din călătorie, după cum (iată că am avut dreptate cu pastișarea stelei Lui!) „magii ocolind [ocoliseră n.n.] după steaua lor nebună întreaga Cale Lactee”.

Did you like this? Share it: