Opere complete (vol. 8) [25]

Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 366-376

***

Un vis al clarviziunii[1]. Și nu era primul…

În trecut, îmi aduc aminte, în preziua plecării mele din orașul Turnu Măgurele în alt oraș, în Pitești, unde trebuia să mă prezint la examenul de bacalaureat, l-am visat pe profesorul meu de Geografie, care mi-a ieșit în întâmpinare pe peron și mi-a dat un plic în care eu vedeam că se află două fotografii.

A doua zi i-am spus colegului meu, cu care mergeam la gară, cele visate. Dar abia am intrat pe peronul gării, că profesorul de Geografie a apărut întocmai ca în vis, cu plicul în mână și, deși erau mai mulți colegi pe peron, a venit direct la noi și ne-a spus:

„În plicul acesta sunt două fotografii ale colegului vostru X, pe care le-a uitat acasă iar tatăl său m-a rugat să le dau la unul dintre colegii lui”.

Se gândise profesorul la noi în noaptea aceea? Nu cred! El nu știa care au plecat și care au rămas dintre noi încă în oraș.

După părerea mea nu e vorba aici de o transmisie telepatică a gândurilor.

Cred, dimpotrivă, că a fost vorba de clarviziune, de vedere în viitor, ca și în cazul visării închisorii Jilava.

E vorba de o clară vedere în fluxul veșnic, în care trecutul, prezentul și viitorul sunt unul și același.

Și mărturisesc aici și o altă clarviziune. Eram în război, pe nesfârșitele câmpii ale Rusiei pravoslavnice și comuniste în același timp.

Iar într-o noapte am visat un coleg de clasă despre care eu nu știam că este în armată și credeam, dimpotrivă, că se află acasă, în țară.

Și era obiceiul ca pe front ostașii să își spună unii altora visele. Iar eu cum eram comandant de pluton și le tălmăceam unora visele, le-am spus visul meu, în timpul marșului, pentru că nu aveam altceva de discutat.

Pe la ora 12 a survenit un ordin neașteptat și anume că generalul de armată Pantazi[2] va trece divizia în revistă.

Și așa s-a făcut că regimentul meu s-a întâlnit cu regimentul în care se afla colegul meu de clasă.

Când l-am văzut m-am bucurat. Iar ostașii din jurul meu au întrebat:

– Nu este cel pe care l-ați visat?

– Da, el este!, am răspuns eu și i-am povestit visul.

A fost o simplă întâmplare?! Nu cred acest lucru!

Au urmat ani de suferință și impasuri greu de amintit, greu de suportat. Și ar fi o prea mare durere să le retrezesc pe toate astea în sufletul meu.

Poate sunt comod…dar nu vreau să mă mai chinuiască lucrurile din trecut. E de ajuns cât m-au chinuit odinioară…

Iar dacă nu ar fi fost pe firul celor pe care le mărturisesc aici, și în care își au rostul lor, nici nu le-aș mai fi scos niciodată din lăcașul uitării.

De la Jilava am plecat la Minele de plumb de la Baia-Mare, din Maramureș. Aici trăiam cu trupul plin de sudoare, cu mâinile, picioarele și cu tot trupul asudat și crestat de roca dură și tăioasă.

Am purtat până la epuizare trei perechi de opinci. Nu suportam bocancii. La fel nu suportam îmbrăcămintea în unele abataje[3] mai călduroase și pline de aburi, de gaze și de umezeală.

Nu voi descrie necazurile, accidentele și privațiunile la care am fost supuși aici, sub paza aspră a unor zbiri și călăi cu chip de om.

Tot timpul mi-am zis: Trebuie să-mi port crucea. Când va fi oare îndeajuns de grea ca să nu o mai pot suporta și duce?!

Și a venit și vremea aceea!

De multe ori, în abataje, cu poveri grele deasupra mea, cădeam dar iar mă ridicam. Și îmi spuneam: Calvarul acesta îmi folosește, mă purifică.

Însă a venit și vremea când atât eu, cât și alții, și chiar călugări, ne-am zis: „Oare nu e prea multă suferință?! Oare ce rost mai are suferința?! Pentru că cea de acum nu mai este un calvar ci un mod de pierdere a noastră. E mormântul pe care ni-l săpăm cu voia sau fără voia noastră”.

Călugărul catolic, care era împreună cu mine, a zis: „Domnul Iisus știe mai bine cât e de ajuns și când va fi de ajuns!”.

Îmi ziceam: „Dar moartea de ce întârzie?!”. Însă, totuși, teama de a muri subzista pe undeva în conștiința mea. Asta însemna că nu eram încă destul de limpezit pentru limpezimile de sus.

Și iată alt vis pe care îndrăznesc să mi-l mai amintesc. Lucram la perforaj. Eu eram ajutor iar altcineva era perforator.

Și am visat noaptea că el, perforatorul, era copil și mergea pe un pârâu mocirlos. Deodată a început să se afunde iar eu am încercat să-l scot dar nu puteam să o fac. În cele din urmă l-am smuls cu putere și l-am tras pe mal.

A doua zi, în șutul care urma, am mers la locul de muncă nu pe galerie ci sus, în abataj. Abatajul era format tot din galerii. Dar de aici se scoate minereul, se exploatează fie frontal, atacând peretele în mod direct cu perforatorul sau se lucrează într-un abataj mai vechi, perforând și dinamitând tavanul (cerimea[4]).

Aici lucram la cerime (tavan). Iar cum tavanul era proaspăt dinamitat, de aceea încă pârâia și cădeau lespezi de sus.

Am așteptat o oră, două…apoi am început operația de copturire*, adică de dislocare din tavan (cerime) și din pereții laterali a rocilor periculoase, adică a acelora care riscau să cadă și să ne ia prin surprindere și să ne accidenteze sau să ne ucidă.

După ce am efectuat operația asta, cu răngi lungi, am mai așteptat câtva timp ca să se liniștească pereții de rocă.

Perforatorul se grăbea, pentru că nu efectuasem lucrarea pe acea zi și știam că riscăm să fim pedepsiți pentru faptul că nu ne-am îndeplinit norma.

Când am văzut graba lui, eu i-am propus să nu mai lucrăm. Și pentru ca să-l conving i-am povestit visul pe care îl avusesem, visul cu rele prevestiri. Însă lui nu i-a păsat de așa ceva.

Am stăruit. I-am spus să fie atent.

Am încercat din nou rocile cu răngile pe care le aveam și nu a căzut niciuna.

Atunci, el a fixat sfredelul perforatorului și a început lucrul. Vibrațiile propagate de aparat în stâncă a determinat crăparea ei.

S-a auzit o ușoară pârâitură, pe care perforatorul nu a sesizat-o…Însă eu, care eram cu ochii în patru, mi-am dat seama ce va urma…și, fulgerător, am pus mâna pe el (eram în spatele lui) și l-am smucit cu așa de mare putere încât l-am dat peste cap, el scăpând aparatul din mână.

În aceeași clipă, lângă noi…dar pe locul de unde eu îl smulsesem și îl prăvălisem la pământ a căzut o lespede lungă de aproximativ 7-8 metri iar după ea au căzut altele, care scânteiau prin praful stârnit.

Asta a fost tot!

El însă era îngrozit de ceea ce văzuse că s-ar fi putut petrece cu el…iar eu fericit că îl salvasem, așa cum făcusem și în vis.

***

[1 ianuarie 1978]

Ultimele concluzii astronomice bazate pe observații vorbesc în mod persistent despre găurile negre[5] din univers a căror taină încă nu e dezlegată.

În însăși centrul galaxiei noastre se afirmă că ar putea exista un asemenea nor negru de materie superconcentrată.

După unele afirmații, acești nori negri, aceste găuri fără fund sorb și înghit, ca un abis, materie, stele, lumina însăși, ca tot din ele, după alte opinii, să țâșnească, ca dintr-o fântână arteziană, materia stelară, stele etc.

Însă eu am exprimat aceste adevăruri științifice într-o formă literară, accesibilă, pentru a face anumite observații de natură mistică.

*

1. Există o lumină materială, ca esență funcțională a materiei, fotonii[6].

Negația luminii se produce la contactul cu aceste găuri negre, care o absorb înfrângând însă până și legea gravitației[7] care guvernează universul material.

Deci norul negru demonstrează negația, supunerea materiei și a legilor ei, a gravitației înșiși, care este cea mai puțin sesizabilă dar care este și cea mai formidabilă, într-un cuvânt e dominantă și orânduitoare în univers.

În fond aceasta este o lege în univers pe care nu știu de ce oamenii nu au analizat-o mai temeinic. Pentru că acest lucru i-ar duce, fără îndoială, la cunoașterea și afirmarea existenței unui Dumnezeu unic și atotputernic.

Și legea e următoarea: cu cât o forță este mai înaltă cu atât e mai trainică, mai greu sesizabilă, mai greu observabilă, mai lejeră, mai ușor de suportat.

*

2. În al doilea rând (deși e vorba de o realitate de prim ordin) există o lumină spirituală, o lumină care, prin metode mistice, omul o poate obține (deși, în realitate, lumina dumnezeiască i se descoperă omului de către Dumnezeu).

E o lumină necreată, care se crează în noi sau apare în noi când ne învrednicim de ea, când devenim apți de a o recepta.

Însă (și aici vine asemănarea cu prima lumină) această lumină intră, ca să zicem așa, în criză și o beznă totală o absoarbe, o neagă.

Spiritul însă rezistă acestei bezne în măsura credinței pe care o are, a încrederii, a acțiunii sale spirituale încordate. Dar când este învins se lasă în voia valurilor, stând sub oblăduirea gândului că Tatăl ceresc știe de el și că va scânteia lumina Sa în el.

Și când avem această încredere, vedem cum din beznă apare lumina vie, lumina vieții, iubirea, strălucirea mișcătoare, continuu creatoare de culori, de foc, de forme și de graiuri. Pentru că apare viața lui Dumnezeu, lumina din Dumnezeu în viața noastră.

Și iată cum vedem în lumina Sa Paradisul, Noul Eden în care Tatăl e în Fiul și Fiul e havuzul, e izvorul, e creația care curge și umple văzduhul spiritual pentru cei care sunt vase ale Lui, altare purtătoare de Duh.

Și eu am văzut și văd nețărmurita mare, oceanele de har ale lui Dumnezeu, văzduhurile de mări care poartă fulgerele creației, culorile luminii dumnezeiești în infinite nuanțe.

Pentru că am văzut orice culoare curgând în mii de nuanțe, nuanțe ale culorilor din care pictorii abia cunosc câteva zeci dar pe care aparatele le vor înregistra ca sute sau mii de nuanțe.

Tot aici, am văzut formele care cresc unele din altele, bolți care se multiplică, care se arcuiesc, care se combină, artistice coloane și podoabe care scânteiază în micro și macroforme.

Toate acestea curg, cresc, se difuză în infinitul mic și mare, încât totul (în care eu însumi sunt) se confundă cu infinitul pe care numai eternitatea l-ar putea cuprinde.

Numai un nebun poate să creadă că asemenea viziuni dumnezeiești și cerurile lui Dumnezeu ar putea fi creații ale minții umane sau ale duhului său mărginit.

O minte normală însă își dă seama că acestea toate sunt o lucrare a lui Dumnezeu, Care a coborât în om cu tot cerul sau cu Împărăția Sa.

Mărire Ție și numai Ție, Doamne!

Am văzut lumina lui Dumnezeu, apoi întunericul, lipsa luminii Lui, și apoi iarăși lumina lui Dumnezeu, iar lumina dumnezeiască este lumina Lui, pentru că El, Dumnezeu, este izvorul luminii.

Și cununile, coroanele, care erau umblătoare, se asemănau sistemelor solare cu planetele și sateliții din jurul lor.

Și în lumina Sa am văzut sori lăuntrici, care alunecau prin spații, spații care se creau și se dezvoltau din lăuntrul sorilor, văzând astfel valuri multicolore și chipuri, toate în sfintele lor veșminte, pe care Dumnezeu le dăruie, în duh, din văzduhul Său de Duh viu.

O, cerul acesta viu și sfânt, care pulsează miresme, care respiră și cântă din adânc de adâncuri, în aurore și zori!

Aș vrea să le auziți și să le vedeți pe toate acestea precum le-am auzit și văzut eu.

Căci există undeva toate acestea.

Dacă mergeți spre ele, căutați-le, pregătiți-vă spiritual să le puteți primi, înfrăgeziți-vă, sensibilizați-vă în trup și duh, pentru ca să vă învredniciți de înflorirea în voi a veșniciei și a Împărăției lui Dumnezeu.

Cum aș putea să vă încredințez, să vă împărtășesc, să vă învrednicesc de zarea, de darurile și roadele eternității, care fulgeră întruna, care este și nu este în noi?!

O, voi sfinte coroane de duhuri, limpezi și purtătoare de armonii neînchipuite și neauzite, ce vă dăruiți dansul Creatorului, neîntreruptei creații!

Din Pomul vieții ați crescut, de el și din el v-ați rupt și sămânța dusă de ninsoarea de flori în vântul Sfântului Duh a rodit în milenii și pe întinderi fără margini.

O, creșteți și cuceriți veșnic margini în nemărginirea slavei Lui! Și rostiți un cântec fără de apus în îmbătătoare răsărituri, în beteala razelor luminii Sale care sclipesc.

O, cât mă atrage sfârșitul acesta nesfârșit, încetarea clipei și neîncetata veșnicie!

O, moarte, tu ești frontiera necesară pentru a intra în veșnicie! De ce să ne înspăimânți? Tu nu mă mai înspăimânți pentru că te privesc din această perspectivă….

***

[5 ianuarie 1978]

Un vis

Să tot fie 15 ani de atunci…Eram în închisoare la Aiud, în sectorul Zarca, unde se aflau cei rânduiți vremelnic sau permanent pentru exterminare.

Nu prezint aici sistemul de exterminre, nici metodele pe care le aplica conducerea închisorii pentru a ne face să cedăm. Iar când vorbesc despre cedare, asta însemna că doreau să renunțăm la credință, să ne comunizăm, dar și mai mult decât atât: să devenim cozi de topor, adică turnători, după cum se spunea.

Suferisem de TBC pulmonar și peritonial. Recrudescența bolii putea să se întâmple oricând și să-mi fie fatală. Nu aveam parte de tratament și de consult medical. Beneficiam de tratament și consult doar atunci când exista o dispoziție generală pentru așa ceva.

Dacă se întâmpla să te îmbolnăvești într-o perioadă când nu se acorda consult și nici medicamente, adică luni de zile, atunci puteai să mori liniștit sau în chinuri, după cum era starea ta de sănătate.

Într-o astfel de perioadă am căzut grav bolnav și simțeam cum mă pierd zi de zi, cu toate eforturile mele de voință, de credință și rugăciune. Vedeam cum mă prăbușesc. Mă prăbușeam de slăbiciune și transpiram continuu.

Așa am trăit două luni, cu boala care mă asalta continuu. Și atunci am rugat pe încă unul, după principiul creștin al ajutorului în rugăciune (cheamă încă unul sau doi în numele Domnului ca să se roage cu tine).

Era cu noi un tânăr ofițer, fost marinar de pe bricul Mircea[8], Macarie, care se ruga cu evlavie deosebită. În seara aceea ne-am rugat împreună. Spre ziuă am visat un vis.

Se făcea că mai mulți bărbați ne găseam pe un drum cu hârtoape și mocirlă până la genunchi. Mergeam din greu. Eram obosiți și frânți.

Undeva, la un moment dat, a apărut în peisajul acesta întunecat, ploios și mocirlos, o siluetă luminoasă, alb aurie și străvezie, care iradia multă blândețe.

Cineva dintre drumeți a spus: „E Mântuitorul! E Iisus! E bolnav, să-L ajutăm!”.

Atunci eu am zis: „Lăsați-mă pe mine cu El, sunt prea bolnav ca să pot merge cu voi mai departe. Tot sunt eu bolnav, lăsați-mă să-L îngrijesc eu!”. Și am spus acestea în vis, pentru că Iisus era și mai bolnav și mai prăbușit decât mine.

Și așa am făcut: am vrut să-L ajut. M-am apropiat de Iisus ca să-I dau ajutor.

Și în clipa aceea, când am vrut să-L ajut, Iisus Și-a întins mâna Lui și mi-a introdus-o în piept și mi-a cuprins inima, și umbla cu preasfânta Sa mână prin pieptul meu.

Am fost cuprins de o veselie dumnezeiască, și șopteam plângând: „E mâna lui Iisus, mâna Mântuitorului meu este în pieptul meu”.

Și fiind în această stare m-am trezit. Când m-am trezit am simțit o căldură plăcută, mângâietoare în lăuntrul meu și în adâncimile mele trupești și sufletești, dimpreună cu o bucurie aurie și cotropitoare, care se răsfrângea din mine și în jurul meu.

Aș fi vrut să spun cuiva toate acestea, să împărtășesc și altora vedenia și bucuria mea. Însă toți dormeau. Am așteptat în această bucurie o oră, două, trei, până spre ora 5 dimineața, având teama de a nu pierde această mare bucurie mai înainte de a o dărui și altora.

Nu mai simțeam nimic altceva. Tot răul dispăruse. Eram ușor, limpede, voios, sănătos ca un copil aflat pe un câmp cu flori. Când s-au trezit cu toții, cei din celulă, le-am spus că m-am făcut bine și că nu mai sunt bolnav.

S-au uitat la mine mirați și nu le venea să-și creadă ochilor. Și asta pentru că știau în ce fel eram mai înainte. Pentru că eram atât de bolnav încât ei nu știau cu ce să mă ajute.

Le-am povestit visul sau, mai bine zis, întâlnirea mea cu Iisus. Au crezut cu toții și s-au bucurat. Unul dintre cei închiși cu mine chiar a zis: „Cred că într-adevăr te-ai făcut bine. Nu înceta să crezi aceasta”.

Și cum aș fi putut să încetez să cred această minune, când zile în șir bucuria, căldura și binele dumnezeiesc îmi răscoleau și-mi stăpâneau inima, trupul și sufletul?

Și de atunci am fost într-adevăr sănătos. După vreo două săptămâni ni s-a oferit medicamente, nouă, celor bolnavi. Mi s-a dat și mie ceva pentru întărire.

***

[6 ianuarie 1978]

Pentru mine e de mirare cum omul care este om nu își dă seama că natura, așa cum este și se manifestă în totalitatea și diversitatea ei, care se confundă cu infinitul și în ordinea care guvernează micro și macrocosmosul, ar putea fi și exista fără să aibă la bază un Spirit suprem, Care orânduiește totul, un Dumnezeu.

Poate fi numit om, om inteligent și condus de o adevărată rațiune și logică, cel care nu poate să conchidă existența unui Spirit divin atoateconducător, dacă încearcă să pătrundă cât de cât și cu adevărat tainele vieții și ale substanței?!…

---

[1] O vedere înainte, cum se spune în limbajul duhovnicesc.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Pantazi.

[3] Locurile, tunelurile din pământ de unde se extrăgeau minereuri în mod manual.

[4] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/cerime.

[5] Idem:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gaur%C4%83_neagr%C4%83.

[6] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Foton.

[7] Idem:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Legea_atrac%C8%9Biei_universale.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Bricul_Mircea.