Scrierile complete ale

Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

şi viaţa sa,

comentate

de către

ucenicul şi fiul său întru Domnul,

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

Vol. 8

(al 6-lea caiet manuscriptic)

Paginile 383-396

***

[11 octombrie 1978]

Izvor de farmec ești, ucizi[1]

tot calmul care bubuie-n furtună,

când ochi și guri de forme le deschizi

și gândurile-n suflet se detună.

*

3 De fraged și subtil, aproape nevăzut

4 se leagănă, te-nvăluie și moare;

1 tu plângi de dragul trupului născut

2 din alb senin de lună și de soare.

*

Și nu visezi, nici nu vorbești în neștire[2],

că toate sunt mai veșnice în minte,

acum, în ceasul mai presus de fire,

când farmecul se-mbracă în cuvinte.

*

Cele ce sunt esențe și rodesc în veac

te fulgeră-a iubire rar și-avan[3],

c-o fericire și tristețe fără leac

că lumea ce-ai trăit-o e în van.

***

Și troienit în necuprins

străpuns de-al farmecelor nins[4].

***

[22 octombrie 1978]

Am căutat să descopăr esența iubirii. Și am privit chipul iubit până când trupul a dispărut rămânând doar formele schimbătoare, pure, spirituale, care se limpezesc în contururi de vis, de culoare fremătătoare. Și aceste forme duhovnicești îmi mângâiau vederea.

Dar au început să se dilueze și să se piardă în spațiu, căci ochii mei ținteau ochii făpturii spirituale, în care esențele se mângâiau în culori și valuri evanescente.

Și când și acestea s-au pierdut a rămas lumina scânteietoare, pură și candoarea înaintării în extazul inimii, care pătrundea în mine și îmi făcea să-mi pierd formele, luminile și, în cele din urmă, conștiința individualității.

Pieream în infinitul spațial al luminii dumnezeiești și în atemporalitate. Eram în veșnicie.

Fiindcă iubirea e mugurele și floarea dragostei și a existenței spirituale în temporalitate și spațialitate.

Și așa am ajuns să văd și să știu că dragostea e un drum și, în primul rând, că ea este numai drum spre Divinitate.

***

[24 octombrie 1978]

Erai ce înfloreai, frumusețe,

în chip, în veac, în veci,

inima, mintea dezgheți,

de cum stai, de cum naști, de cum treci.

*

Că trăim doar când frenezia

durerii adânci, ce vibrează

meleaguri ce-ating nebunia,

cu aur, extatic, ne-ncununează.

***

Privindu-mă în extaz

simt cum devin cântare,

corabie, talaz

pe nesfârșita mare[5].

*

Privește-mă în extaz

pe nesfârșita mare!

Simt că devin talaz,

melodică-ncântare.

*

ruptă sunt din tine

ca razele din soare,

simt umbra ta din tine,

frumoasa ta ninsoare.

***

Rev. Magazin, nr. 1098. Prof. Univ. Ghe[orghe]. Chiș[6].

Metagalaxia noastră (totalitatea materiei observabile în prezent) este în expansiune, dovada fiind deplasarea spre roșu[7] observată în spectrul galaxiilor[8].

Dinamica marilor sisteme ne dă și soluții care corespund contracției [metagalaxiei].

E probabil ca alte sisteme analoage celui al nostru să se găsească în contracție?

O pulsație a materiei lor le poartă alternativ de la expansiune la contracție[9] iar așa zisa mare explozie[10] este doar faza inițială a expansiunii lor”.

*

Ego. Eu însumi în viziunile, în vederile extatice ale Divinității, am văzut, simțit și cuprins spiritual (îmi lipsesc cuvintele pentru ca să mă exprim pe măsura fenomenelor infinite pe care le-am trăit) și mărturisesc: universul respiră, pulsează.

O respirație sau o bătaie de puls a universului (a metagalaxiei în termenii actuali) este o clipă în și din Divinitate dar ea se întinde pe miliarde sau mii de miliarde poate de ani.

Este o ieșire din nimic pentru o perioadă aproape incomensurabilă. E o ieșire în timp, o apariție căreia îi urmează o dispariție în veșnicie, egală cu veșnicia sau o ieșire din timp spre în afară de timp.

Și respirația sau pulsul alternează.

Nevăzuții nori vii ai Duhului divin pulsează, respiră, între neant și existență.

Timpul se naște și piere precum se nasc și pier și spațiile.

O, Lumină, Duh stătător și dătător de viață din lăuntrul lor! Te-am văzut cum ești receptat, perceput…Și cum ar fi fost cu putință să vadă duhul meu toate aceste lucruri, dacă n-ar fi și el infinit și nemuritor?!

***

[22 decembrie 1978]

Nu există om, oricât de înalt ar fi la nivel spiritual sau cât de josnic, de căzut, care să nu fie atras de puritate, de feciorie.

Natura forțelor pe care le deținem și care ne guvernează, ne determină atitudinile.

Începând de jos, pe unii atracția purității îi irită, le întărâtă pofta posesiunii și atunci zdrobesc, distrug, batjocoresc ceea ce îi atrage.

Majoritatea oamenilor critică, bârfesc, justifică diferite atitudini de răceală și indiferență vizavi de curăție sau ademenesc persoanele feciorelnice, curate pentru ca să le prăbușească în necurăție.

Puțini însă sunt cei care se simt înălțați la contactul cu puritatea. Pentru că ea este ambianța în care se zămislesc ideile creatoare, viața eternă. Ea este plămada avântului, a înălțării și a apropierii de Dumnezeu.

***

În mine s-adună

sub vrajă de lună

câmpia și dealul

și muntele-n transă,

și râul și valul

se simte acasă.

*

Căci sunt de pe-aici,

voinici pe colnici[11].

***

Getica

Neîncetat săgețile mai cântă

Și aripile se aprind de zbor,

Când sulițele-n inimă se-mplântă

Iar fulgerele luminează-n nor.

*

Doar umbre cad pe linii care mor.

Străine forțe formele încântă!

Se pierde-n noapte un adânc izvor

Sporind în zare flacără mai sfântă.

*

Nu știi, și bine știi tăcere,

Când omul viu se prăbușește-n tine

A mângâiere în nemângâiere.

*

Cum mă clădesc sub stele de suspine,

Mai sus de vis, o ființă care cere,

Din veci de veci pe Dumnezeu în sine.

***

[29 decembrie 1978]

Chip al frumuseții, oglindire,

fermecat din tot ce înconjoară,

Ne adulmeci setea grea de mântuire…

Tu-mpătimitul suflet mi-l doboară![12]

***

[25 decembrie 1978]

Din nou spre Tine, Doamne,

mă cheamă glasuri,

mă atrag căutări

pline de roadă și de toamne

*

Mă-ncrâncen în popasuri,

pe dealuri și pe mări…

Absoarbe-mi, o, Doamne,

din roade și din toamne!

***

Voi, limpezimi din sânge

cutreierând prin trup,

cu florile îmi rup

vibrații care-mi frâng

plecările spre lume,

în lunecări de nai,

cu-alunecări spre rai

din valurile-n spume.

*

Colaps al vrajbei în neant,

Lumina spuzelor de stele,

Aprinsă-i prăbușirea-n ele.

***

Când vrei să strălucești, întreabă-te ce ai de dat pentru strălucirea pe care o râvnești.

Dacă nu ai nimic de valoare de dăruit lumii, atunci zadarnică e strălucirea pe care o râvnești. Pentru că nu e strălucirea aurului ci a mărgelei de sticlă.

Are neamul românesc ceva de dăruit omenirii?

El vrea să strălucească între neamurile pământului.

Pentru aceasta însă trebuie să muncim ca să dezgropăm și să înmulțim comoara darurilor din sufletul și spiritul nostru.

Și asta pentru ca să nu ne găsim săraci atunci când ni se va cere darul strălucirii noastre în lume.

Omenia, curajul, vitejia, eroismul, intuiția creatoare, istețimea, abilitatea armonizării contrariilor [sunt cele pe care trebuie să le dăruim umanității].


[1] Prima variantă a versului, care a fost eliminată de autor, era: Că ești izvor de farmec.

[2] V: Și nu visezi, nici n-o spui în neștire.

[3] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/avan. Aici cu sensul de durere. Astfel am avea următorul înțeles al versului: Te fulgeră iubirea de Dumnezeu, care e o iubire rară dar dureroasă.

[4] Versuri scrise cu creionul, în timp ce poezia de dinainte și rândurile de după acestea sunt scrise cu pixul.

[5] A luminii dumnezeiești.

[6] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Chi%C8%99.

[7] Idem:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Deplasare_spre_ro%C8%99u.

[8] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Galaxie.

[9] Subliniere a autorului.

[10] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Big_Bang.

[11] Idem: http://dexonline.ro/definitie/colnic.

[12] Variantă eliminată: patimile sufletul doboară.

Did you like this? Share it: